Era un om simplu şi un muncitor devotat, dar înainte de toate îl iubea pe Dumnezeu mai mult decât pe orice alt lucru din lumea aceasta. Lucra la o brutărie şi era omul de încredere al patronului. Locuinţa îi era modestă şi toţi banii căştigaţi îi folosea în scopuri caritabile, dăruind fără a spune că ceea ce dă e rodul muncii sale, ci un dar pe care l-a primit de la cineva care nu are timp să împartă şi l-a rugat pe el să facă lucrul acesta. Ştiind de nevoile semenilor săi mergea la casa lor şi le arunca pungi cu bani pe uşă, asemea Sfântului Nicolae, însă niciodată nu recunoştea că el a făcut acest gest.
Ziua de duminică, după dumnezeiasca Liturghie o dedica vizitelor la spitalul din oraş, unde se comporta cu bolnavii ca şi cu părinţii lui. Cei aflaţi în suferinţă, în special bătrâni, îi apreciau gestul şi-l simpatizau, însă el refuza laudele din partea oamenilor şi de fiecare dată spunea că a fost rugat să vină la spital de fiul sau fiica unui bolnav care l-a plătit pentru asta.
Datorită purtării de grijă a lui Iannis cel cu comportament ciudat mulţi studenţi au reuşit să-şi termine studiile, multe familii au trecut peste neajunsurile vieţii, mulţi tineri au scăpat din ghearele patimilor, unii dintre ei au beneficiat chiar de găzduire din partea lui.
Lupta cea mai mare a lui Iannis a fost de a-i întoarce la credinţa ortodoxă pe fiii rătăcitori ai Bisericii noastre care au apucat pe căile largi şi primejdioase ale păcatului. În astfel de cazuri se vedea prin el lucrarea lui Dumnezeu, mai ales darul înainte vederii care-l ajuta să cunoască problemele în adâncul lor, fără să audă de la altcineva despre existenţa lor.
Un episod deosebit din viaţa lui ni-l prezintă pe Iannis în vizită, pe neaşteptate, la o vecină. De multe ori obişnuia să rătăcească pe străzi sau pe scările de la casele oamenilor. Acum, însă, femeii i se face milă de el şi-l primeşte în casă. Aflat la masă alături de gazdă, fiul ei şi altă vecină, Iannis se adresează copilului în vârstă de cinci ani:
_ „Dragul meu, ai grijă la desfrânare, că desfrânarea îţi slăbeşte trupul, aduce multe boală şi-ţi omoară sufletul, că este un lucru urât înaintea lui Dumnezeu!!”
Speriată de un astfel de dialog, aparent neadecvat, vecina sare disperată, crezând că Iannis vorbeşte prostii:
_ „Nebunule, ce te-a apucat? Aşa se vorbeşte cu un copil mic?”
Nimeni nu cunoştea pedagogia ascunsă a unui creştin cu viaţă sfântă, dar acţiunea lui a avut efectul scontat. Imediat mama copilului izbucneşte în plâns şi zice:
_ „Taci, vecină, că nebunul pentru mine a zis toate astea. Soţul meu e plecat departe la muncă şi plănuisem ca în după amiaza asta să-l înşel cu un vechi amic, dar acum dojana lui Iannis m-a învăţat să nu mai fac un astfel de lucru.”
Apropiaţii lui Iannis mărturiseau că nopţile şi le petrecea în privegheri, în rugăciuni îndelungate care-l făceau să se înalţe spre Dumnezeu şi cu sufletul, dar şi cu trupul. De multe ori, harul coborât prin rugăciune îl ridica câte puţin de la pământ, fiind o mărturie că viaţa dusă de Iannis nu se bazează pe cele pământeşti, ci tinde spre cele cereşti.
Ca la toţi sfinţii Bisericii noastre, Dumnezeu i-a descoperit lui Iannis ziua morţii. Despărţirea de lumea aceasta a fost prilej pentru cei din jurul său să-i cunoască toate faptele pe care a ştiut să le ascundă cu atâta tact, îmbrăcând haina de nebun. Toţi au regretat că au judecat greşit pe fratele lor, Iannis şi au înţeles odată în plus, că de multe ori putem sta alături de oameni sfinţi, dar din cauza păcatelor noastre şi a mândriei care ne orbeşte trecem pe lângă ei fără să-i observăm.
Nebunia pentru Hristos este una din marile harisme ale creştinismului. Creştinii care primesc acest dar de la Dumnezeu sunt cei ce îşi ascund darurile dumnezeieşti sub chipul nebuniei. Şi, deşi lumea râde de ei şi-i batjocoreşte, nebunul pentru Hristos se roagă pentru lume şi mijloceşte la Dumnezeu pentru bolile şi suferinţele ei. Astfel de oameni nu au trăit numai în primele veacuri ale creştinismului, ci au continuat să existe până în zilele noastre. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă, oamenii lui Dumnezeu se ascund printre noi – cei întru care harul lucrează cu prisosinţă, dar care au parte în lumea aceasta mai mult de prigoană decât de dragoste, mai mult de ocară decât de mângâiere. Dar poate că pentru rugăciunile lor mai ţine Dumnezeu lumea aceasta…
Vom reproduce în continuare un fragment din scrisoarea pe care a lăsat-o după moartea sa Iannis – un om care în zilele noastre a câştigat smerenia lui Hristos prin nebunia în faţa lumii –, precum şi un moment din minunata sa viaţă. Avem aici cea mai frumoasă mărturie că drepţii lui Dumnezeu nu vor lipsi din lume până la sfârşitul veacurilor. Numai să avem ochi să-i vedem şi mintea ca să le urmăm…
Cartea „Iannis cel nebun pentru Hristos” va apărea în curând la Editura Evanghelismos. (F.O.)
„Bunul meu Anastasios,
Când vei primi această scrisoare, eu o să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, prin milostivirea Sa, să mă învrednicească de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica Domnului m-a pregătit.
Nu-ţi ascund că mă tem înaintea scaunului de judecată. Mă tem de clipa când Domnul va da poruncă Îngerului meu păzitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că din copilărie am fost cufundat în noroiul fărădelegii şi al păcatului.
Dumnezeu să o odihnească pe fericita mea mamă, care m-a învăţat să iubesc Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vorbeşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică, cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o Stăpână a Cerului, să şteargă din când în când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să alunge şi demonii din cartierul nostru, pentru că strică legătura noastră cu Hristos». Era neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare binecuvântare de la Hristos, Care îi împlinea toate cererile.
Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin. A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte, scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major. «Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în suferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci o să devii erou».
Aşa am fost crescut în credinţa lui Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului, şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în Rai», spunea ea.
Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la o priveghere în sat. Am mers să mă rog pentru un prieten de al meu, care suferea de o boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina. Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a închis în biserică.
Într-un mod neobişnuit, am continuat să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată am văzut intrând prin cupolă o rază de lumină de culoare albastră şi căzând asupra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi mă întrebam la ce oră se termină privegherea. M-am uitat să văd de unde vine acea lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar. Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în uimire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc. Voiam să văd în continuare acea lumină.
Când mi-am venit în sine, m-am dus înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul. Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la candela lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul. Dracul a început să strige: «Alungă-l, părinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde». Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a început să mă lovească. Eu nu m-am împotrivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adusese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de nimic. Din acea zi am început să văd în chip diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe care voiam să-l fac era să-i însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi să mă rog.
«A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am întors acasă, i-am povestit mamei ce se întâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea mână grea… Mama mi-a spus să nu spun nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci va pleca dumnezeiescul har şi binecuvântarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi lângă El. Maica Domnului mi-a auzit rugăciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi Dumnezeului ei. Mare este harul ei».
Câtă vreme am stat în sat, am încetat să vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare consătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mergem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii ei emigraseră în Germania. Avea febră mare şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra pernei pusese icoana Sfintei Paraskeva. Pe când şopteam o rugăciune, am văzut intrând în cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis. Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.
Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită. «Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat, iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?», i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna Arethi a povestit această întâmplare în tot satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe. «Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce aduce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».
M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir. «A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului ca să înnebunească», murmurau prin sat. I-am spus într-o zi mamei că este vremea să plecăm. O vedeam că suferă din pricina bârfelor.
Aşa că am venit în acest cartier binecuvântat al Atenei la începutul anului 1960. În primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu ajutorul Domnului, am reuşit să cumpărăm această garsonieră, vânzând terenurile din sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri de la Domnul. Singurul lucru care mă preocupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o aruncam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâmplă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte departe de legea lui Dumnezeu Cel în Treime. Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fericirea sufletul omului, pentru că este făcut din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos, omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care nu poate ieşi.
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru. D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit. Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe cineva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, curăţând canalizarea de pământ şi necurăţii.
- Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus. Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te angajeze la primărie?
- De dimineaţă caut două sute de drahme, pe care le-am pierdut, însă nu-mi amintesc în care dintre cele cinci guri de canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate. Şi de vreme ce le-am deschis m-am gândit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind. Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că o să lucrez mai mult mâine, ca să completez orele. Este vorba de două sute… Nu-i de glumă, a continuat el.
Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare. De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore, Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors mulţumit la casa sa.
- Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să treci pe la primar să ţi le dea, pentru că i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela râzând.
În după-amiaza aceleiaşi zile, cerul s-a întunecat. Au apărut nori negri, ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început o ploaie torenţială. Drumurile s-au transformat în râuri, luând tot ce găseau în calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au semnalat multe distrugeri. Au fost inundate case, magazine, depozite. S-au pierdut averi întregi. Pompierii nu reuşeau să evacueze apa. În ziua următoare, primarul a mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat pentru înfundarea canalizării. A mers şi în cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagube. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:
- Domnule primar, să mergi să-i mulţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui, fiindcă a căutat două sute de drahme, pe care le pierduse.
Brutarul a spus şi el acelaşi lucru primarului:
- Din fericire, domnule primar, nebunul a curăţat canalele, pentru că altfel ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia lui ne-a scăpat de mari distrugeri.
- Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus primarul zâmbind.
Material apărut în Familia Ortodoxă nr. 12
Iannis cel nebun dupa Hristos se gaseste si la libraria Sophia.
.jpg)
