Lumânarea simbolizează jertfa de sine, transfigurarea, transformarea în lumină prin ardere de sine, ceea ce reprezintă calea împlinirii noastre si a desăvârsirii. Ca si semnul Sfintei Cruci, lumânarea este un semn distinct al crestinului, ea sintetizând esenta credintei noastre, aceea că nu există altă cale de împlinire, de mântuire, decât cea a jertfei. Jertfa se află la temelia vietii, nimic nu se poate realiza decât prin jertfa de sine. Ca si lumânarea, omul se poate si el transforma în lumină, se poate îndumnezei prin ardere de sine. Apoi, lumânarea este jertfa curată pe care o aducem noi lui Dumnezeu. De aceea însotim rugăciunile noastre pentru cei vii ca si pentru cei morti de aprinderea lumânărilor în biserică, la mormintele celor dragi sau în casele noastre.
Lumina este semn al prezentei lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este lumină, mergem la Dumnezeu cu lumină. Lumânarea este, în acelasi timp si o mărturisire a faptului că cel care aprinde lumânarea este iubitor de lumină, a ales calea luminii nu pe cea întunericului, a ales si iubeste faptele ce se săvârsesc la lumină nu pe cele care se fac pe ascuns, în întuneric, se închină lui Dumnezeu care este lumină si se leapadă de stăpânitorul întunericului si de lucrurile ce se fac la întuneric. Este foarte important de semnalat că omul aprinde lumânarea când se îndreaptă spre Dumnezeu sau când face lucruri legate de Dumnezeu, când face lucruri bune. El nu aprinde lumânarea atunci când săvârseste lucruri de care se rusinează, lucruri îndoielnice, lucruri lumesti.
(Ghidul practic al crestinului ortodox, Editura Bizantină, 1997, p. 8)
Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/de-ce-aprindem-lumanari-la-slujbe-cand-facem-rugaciun
.jpg)
