CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
Motto: „Pace vouă!“ (Ioan 20:21), „Căci mânia omului
nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu“ (Iacov 1:20).
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Mânia este o dorinţă aprinsă, prin care cel mâniat caută să se
răzbune asupra celui ce l-a întristat pe dânsul, fie că l-a întristat
cu adevărat, fie că numai aşa i se pare. Despre acest păcat, Sfânta
Scriptură spune: „Să ştiţi, iubiţii mei fraţi: orice om să fie grabnic
la ascultare, zăbavnic la vorbire, zăbavnic la mânie“ (Iacov 1:19);
„Părăseşte mânia şi lasă iuţimea; nu căuta să vicleneşti“ (Psalm
36:8); „Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi
defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate“ (Efeseni
4:31). Din mânie se nasc certuri, vrajbe, ucideri, răzbunări, pagube
etc. Împotriva acestui păcat stă fapta bună a răbdării: „Căci aveţi
nevoie de răbdare ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândiţi
făgăduinţa“ (Evrei 10:36).
Mânie păcătoasă
Despre păcatul mâniei găsim scris în „Vechiul
Testament“ că profetul David, îndrăgostindu-se de Batşeba
soţia lui Urie, a nelegiuit cu ea şi a lăsat-o însărcinată. De
aceea a trimis după Urie, care era la asediul unei cetăţi,
pentru ca să fie copilul atribuit lui Urie. Venind Urie, a auzit
cele ce făcuse soţia sa şi nu a voit să se mai apropie de dânsa. Văzând
David aceasta, s-a supărat grozav şi a scris din mânie o scrisoare către
căpitanul oastei, din care făcea parte şi Urie. În această scrisoare, care
a fost dusă de Urie însuşi, poruncea căpitanilor să înceapă o bătălie
cruntă la cetate, să pună pe Urie în prima linie şi apoi să-l lase
descoperit ca în felul acesta să fie omorât. Şi astfel s-a făcut.
violenţă între persoane, violenţă chiar şi împotriva vieţii încă
nenăscute, violenţă apoi şi în relaţiile dintre popoare, în fine, violenţă
împotriva naturii, împotriva mediului
înconjurător, de care atârnă însăşi existenţa
noastră. De când Cain s-a mâniat şi l-a
omorât pe fratele său Abel, domneşte în
lume legea violenţei. Referindu-ne la
mânie, putem spune că patima, ca şi răul în
genere, nu are fiinţă în sine. Patima sau
viciul sunt o pervertire a unei existenţe
creaturale bune. Dar pentru a combate
patima mâniei, trebuie să cunoaştem mai
înainte virtutea care îi este opusă.Virtutea
opusă mâniei este iubirea creştină:„Să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi“ (Marcu 12:31), iubire
care după avva Evagrie Ponticul se manifestă ca răbdare, îndelungă
răbdare şi mai înainte de toate prin blândeţe. Blândeţea este o virtute
aristocratică în sensul cel mai bun al cuvântului, întrucât, potrivit
mărturiei Sfintei Scripturi ea caracterizează figurile lui Moise, David
şi Hristos.
Mânia distruge contemplaţia, fiindcă orbeşte mintea, iar iubirea
devine maică a cunoaşterii şi face această cunoaştere contemplativă.
Pe de altă parte, în timp ce mânia face imposibilă rugăciunea, in
iubirea desăvârşită şi duhovnicească se lucrează rugăciunea în Duh şi
în adevăr. Moise încercând să se apropie de rugul aprins a fost
întâmpinat de glasul lui Dumnezeu care i-a zis: „Scoate-ţi
încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este
pământ sfânt!“ (Ieşirea 3:5). Cine iubeşte pe Dumnezeu vorbeşte cu
El pururea (prin rugăciune) ca şi cu un tată, alungând din suflet orice
gând pătimaş.
Raţionalitatea, irascibilitatea şi concupiscenţa
Desigur, toate patimile au în cele din urmă origine demonică.
Dacă avva Evagrie Ponticul ar fi fost întrebat care patimă ar fi după
părerea lui cea mai rea din toate, ar fi răspuns fără ezitare: mânia. Şi
aceasta dintr-un motiv simplu: „Niciun rău nu-l face pe om atât de
mult demon ca mânia“. Evagrie Ponticul spune că în vreme ce
trupul, ca şi întreaga lume materială, constă din cele patru elemente
(pământ, apă, aer şi foc) sufletul este şi el compus din trei părţi, sau,
mai exact, din trei puteri (dynameis), care alcătuiesc o unitate:
raţională (logistikon), irascibilă (thymitikon) şi concupiscenţă
(epithymetikon). Fiecare din aceste puteri are un câmp de activitate
natural propriu. Dacă biruie irascibilitatea, ea face fiară sufletul,
dacă biruie pofta, el se face cal sau asin, dar dacă biruie mintea, el
se face înger. Ţelul demonilor e ajutat mult de mânia noastră aţâţată
împotriva firii, făcându-se de mare folos oricărui vicleşug al lor. De
aceea, toţi zoresc să o întărâte zi şi noapte. Ce frumos spunea cineva:
„Când eşti între oameni, veghează asupra cuvintelor tale, când
eşti singur, veghează asupra gândurilor tale, iar când eşti în
familie, veghează asupra manifestărilor tale“.
Calea cea lată şi calea cea îngustă
Lată şi uşoară este calea păcatului pe care cei mai mulţi oameni
cu voie şi cu bucurie păşesc, căci se găsesc în întuneric şi în întuneric
păşesc. Strâmtă este calea virtuţii. Este numită îngustă de către
indiferenţi şi leneşi, pentru că o consideră tristă din pricina ostenelilor
virtuţii. Dar pentru lucrătorii cei binevoitori şi sârguincioşi, care sunt
plini de credinţă şi de nădejde, de dragoste, de dreptate şi de adevăr,
îmbogăţiţi cu virtuţi, este simplă şi uşoară: „Căci jugul Meu este bun
şi povara Mea este uşoară“ (Matei 11:30). Alegând calea virtuţii,
povara ne este uşoară pentru că Îl avem cu noi, ajutător, pe Hristos,
care ne iubeşte, ne acoperă, ne îndreptează paşii.
Cuvânt al Sfântului Teofan Zăvorâtul despre mânie
«V-aţi certat cu cineva şi nu v-aţi împăcat? Încercaţi să faceţi
orice lucru cu duhul blândeţii şi să vă ştergeţi din vocabular
cuvântul „ceartă“. În lumea aceasta nu există nici un motiv de
ceartă, în afară de mântuirea sufletului. Să rostiţi cât mai des
cuvintele Mântuitorului: „Ce-i va folosi omului dacă va câştiga
lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în
schimb pentru sufletul său?“ (Matei 16:26). Trebuie să vă luptaţi
mult cu patima mâniei. Să vă rugaţi din suflet Domnului să vă
miluiască şi să vă vindece. Pentru a stinge un asemenea foc, nu
sunt suficiente puterile omeneşti. Trebuie să ajute Însuşi
Dumnezeu. Dar pentru ca Dumnezeu să intervină, trebuie să vadă
că şi noi ne luptăm».
Înger şi demon
Omul este asemenea unui copil stând la mijloc între dreptate şi
nedreptate, nici înger, nici demon, până la sfârşitul veacului el este
liber să împărtăşească viaţa îngerilor sau a demonilor. Dacă
mănâncă „vinul“ oprit al dracilor, adică mânia cu toate consecinţele
ei, el devine încă de pe acum „demon“, „şarpe“. Dacă, dimpotrivă,
dobândeşte starea îngerească a iubirii blânde, el se face „deopotrivă
cu îngerii“.
Ce spun Sfinţii Părinţi şi filosofii despre mânie
► Sfântul Vasile cel Mare spune: „Mânia desfigurează pe om.
Tot trupul i se umflă, venele la fel, vocea îi devine aspră... Când
mânia ajunge la culme, el nu mai cruţă pe nimeni. Dacă un singur
om arată astfel la mânie, ce va fi cu doi sau mai mulţi mânioşi?“.
► Sfântul Ioan Scărarul zice: „Mâniosul este un epileptic
sufletesc“.
► Sfântul Efrem Sirul spune: „Cel mai bine este să curmi
mânia cu un zâmbet“.
► Sfântul Ioan Cassian zice: „Mânia orbeşte ochii sufletului,
nelăsându-l să vadă Soarele Dreptăţii“.
► În Patericul egiptean scrie: „Un cuvânt aspru îi înrăieşte şi
pe cei mai buni, pe când un cuvânt bun aduce folos tuturor“.
► Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: „Mânia vine din
necredinţă“.
► Sfântul Efrem Sirul spune: „Cumpliţi sunt şerpii şi
vasiliscul, dar cu mult mai cumplită este mânia“.
► Casiodor zice: „Mânia este mama tuturor relelor“.
► „Mânia este stricarea tuturor virtuţilor“ (Homer).
► „La omul înţelept mânia moare repede“ (Seneca).
► „Mânia este dovada neputinţei“ (Proverb arab).
► „Piatra este grea şi nisipul cu anevoie de ridicat; însă mânia
nebunului este mai grea decât amândouă“ (Pilde 27:3).
► „Mânia este tulburarea sufletului printr-o pornire a sângelui
care vine din inimă, din voinţa de a se răzbuna“ (Aristotel).
► „Cel raţional şi drept vede pe cel mânios, dar mâniosul nu-l
vede pe cel drept“ (Socrate).
► „Tu trebuie să fii zăbavnic la mânie , grabnic la milostenie,
tare în nenorocire şi priceput în prosperitate“ (Tulio).
► „Mânia împiedică sufletul, încât nu mai poate să cunoască
adevărul. Nu te mânia fără pricină“ (Cato).
► „Gândeşte-te că şi tu şi acela care te insultă, într-o zi sau
alta, veţi sta cu mâinile pe piept şi cu lumânările la cap“ (Garabet
Ibrăileanu).
► „Mai uşor este să alungi mânia când simţi că vine, decât să o
stăpâneşti după ce a venit“ (Francisc de Sales).
► „Cel care se mânie uşor, repede va alerga să săvârşească
rele“ (Un înţelept).
Patima mâniei se poate asemăna cu mânia ursului care
mănâncă miere cu mare plăcere. Voind să scoată mierea din
stup, albinele îl împung în ochi. Ursul lasă mierea şi aşteaptă
albina ca să o ucidă. Apoi vine altă albină şi iarăşi îl înţeapă. El
lasă prima albină şi aleargă după a doua. Şi mânia este atât de
mare, încât dacă l-ar muşca mii de albine, el ar vrea să se
răzbune pe toate. Şi fiindcă lasă pe una pentru alta, nu se
răzbună pe niciuna.
Există patru feluri de oameni
► Primul fel de oameni sunt aceia care nesocotesc calea ce
duce către cer. Nici nu sunt interesaţi să afle despre ea, deoarece sunt
aplecaţi pe deplin către cele pământeşti şi trecătoare.
► Al doilea fel sunt oamenii care preferă să urmeze calea cea
lată ce duce la pierzare, pentru că nu vor să se ostenească, să
postească, să se roage, să se spovedească, să se împărtăşească. Iubesc
mai mult odihna şi plăcerile trupului, sunt leneşi şi indiferenţi, iubitori
de desfătare, iubitori de trup, robi ai pântecelui.
► Al treilea fel sunt oamenii care doresc şi vor să urmeze
calea către cer, dar sunt lipsiţi de călăuză. Mulţi care au vrut să
păşească pe această cale, fără un îndrumător potrivit, au pierdut
drumul, au pierdut direcţia cea bună şi au căzut în prăpăstii şi s-au
sfârşit. Alţii au căzut între tâlhari, adică între diavolii cei vicleni şi,
fiind răniţi de aceştia, au murit.
► Al patrulea fel, puţini şi aleşi, sunt oamenii care cu credinţă
şi frică de Dumnezeu au trăit, căutând şi găsind îndrumătorul
duhovnicesc (preot duhovnic), cu discernământ şi călăuziţi fiind
de acesta au păşit cu siguranţă pe calea cea strâmtă şi plină de
întristări şi au ajuns la ceruri. „Fără credinţă, dar, nu este cu
putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de
Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor
care Îl caută“ (Evrei 11:6).
Eşti tu fiu al lui Dumnezeu?
Omule, de eşti împărat, patriarh, mitropolit, prim-ministru,
profesor, avocat, inginer, ofiţer, medic, de eşti mare ori eşti mic,
bărbat sau femeie, bogat sau sărac, dacă nu eşti fiul lui
Dumnezeu, nimic nu eşti. Eşti vrednic de plâns şi demn de milă.
Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, eşti cel mai fericit om de pe pământ.
Bucură-te, căci poţi spune precum Sfinţii Apostoli: sunt sărac, dar pe
mulţi i-am îmbogăţit, nimic nu posed, dar pe toate le am, căci sunt fiu
al lui Dumnezeu, Tată îl am pe Dumnezeu. Ce poate fi mai fericit, mai
îmbucurător, mai de cinste? Ce slavă mai mare poate fi şi fericire mai
mare decât aceasta?!...
Cum să evităm mânia
► Să nu încerci să vindeci răul cu rău şi să te întreci cu alţii în
a provoca nenorociri. În luptele celor mânioşi este mai nenorocit
învingătorul, pentru că el pleacă cu un surplus de greşeală.
► Să nu întorci răul cu rău şi să fii atent ca o dobândă rea să no
plăteşti cu-n rău mai mare.
► Stăvileşte cu tăcerea insulta celui mânios.
► Dacă ai primit în inimă (fiind rănit în amorul propriu)
dezlănţuirea mâniosului ca pe un fluviu, imită vânturile care, printr-o
suflare potrivnică, împing înapoi tot ce li s-a adus.
►Nu te conduce după învăţături duşmănoase şi nu te gândi la
ceea ce îţi provoacă ura.
► Nu fi oglinda mâniosului , manifestându-se în tine chipul
aceluia. Se învineţeşte sau se înroşeşte mâniosul? Tu să cauţi să nu te
înroşeşti. Sunt ochii aceluia injectaţi cu sânge de mânie? Ai tăi să
privească liniştit. Este vorba lui aspră? A ta să fie blândă.
► Să nu-i urăşti pe oameni, ci pe diavoli şi păcatele.
► Când eşti obosit, surmenat sau nervos, retrage-te într-o
încăpere liniştită. Roagă-te lui Dumnezeu, citeşte din Psaltire, din
Sfânta Scriptură, din Vieţile Sfinţilor, contemplă natura sau
îndeletniceşte-te, pentru câteva minute, cu o altă activitate. Reîncepe
lucrul când eşti liniştit, odihnit şi calm.
► Ai credinţă şi nădejde în Dumnezeu, că aşa cum te-a ajutat
până acum, te va ajuta şi de acum încolo, în orice lucru mântuitor
pentru suflet.
► Nu face, din mândrie, planuri măreţe , pentru ale căror
nereuşite te vei tulbura şi mânia, ci urmăreşte lucrurile accesibile,
după posibilităţile reale pe care le ai.
► Pe cât posibil, evită oamenii mânioşi . Solomon spune:
„Omului mânios să nu-i fii însoţitor, nici să locuieşti împreună cu
prietenul tău gata de sfadă, ca nu cumva să înveţi ceva din purtările
lui şi sufletului tău să nu-i agoniseşti lanţuri“ (Înţelepciunea lui
Solomon 22:24).
Aşa-i porunca lui Iisus
Să-şi ieie fiecare crucea, / Aşa-i porunca lui Iisus / Dacă
voieşte să ajungă / În sânul Domnului de sus. / Mai sfântă
mângâiere nu e / Pe-acest pământ de suferit / Pentru creştini, ca
jertfa crucii / Slăvitul semn, nebiruit. / Iar dacă moartea ne va
prinde / Neîmpăcaţi cu Dumnezeu, / Primi-vom plata cea amară,/
Pedeapsa grea pentru păcat.
Trebuie
Dacă voieşti cu adevărat să vieţuieşti în linişte şi după
poruncile lui Dumnezeu TREBUIE să respecţi câteva cerinţe:
► Să ai credinţă. Credinţa este îndoită. Una este credinţa cea de
obşte a tuturor credincioşilor şi alta este a acelora, este adevărat mai
puţini, care s-au întors la chip şi asemănare. „Dacă nu crezi, zice
Sfântul Ioan Scărarul, cum te vei linişti?“. „Credinţa ta te-a
mântuit“ (Matei 9:22).
► Să faci fapte bune. „Iar facerea de bine şi întrajutorarea nu
le daţi uitării; căci astfel de jertfe sunt bine plăcute lui Dumnezeu“
(Evrei 13:16).
► Să fii paşnic. „Urmează pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de
care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu“ (Evrei 12:14).
► Să fii neîmprăştiat. „Cu cei împrăştiaţi nu te însoţi“ (Sfântul
Isaac Sirul).
►Să fii neîngrijorat. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui
Dumnezeu şi dreptatea Lui şi acestea toate se vor adăuga vouă.... De
nu te-ai eliberat de griji, să nu cauţi lumină în sufletul tău“ (Sfântul
Isaac Sirul).
► Să iubeşti tăcerea. Tăcerea este taina veacului viitor. Iar
cuvintele, uneltele lumii acesteia. Sfântului Arsenie aşa i-a poruncit
Dumnezeu: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te şi te vei mântui“.
► Să-i mulţumeşti lui Dumnezeu pentru toate. „În toate
mulţumiţi“ (1 Tesaloniceni 5:18).
► Să-ţi recunoşti neputinţa ta. „Miluieşte-mă Doamne, că
neputincios sunt“ (Psalm 6:2). Fericit este omul care cunoşte
neputinţa sa, pentru că această cunoaştere i se face lui temelie şi
rădăcină şi început a toată bunătatea.
► Să răbdăm cu bărbăţie încercările. „Cearcă-mă Doamne şi
mă ispiteşte“ (Psalm 25:2). „Venind încercarea, nu căuta de ce şi
prin cine a venit, ci caută să o rabzi cu mulţumire şi fără să ţii minte
răul“ (Sfântul Marcu Ascetul). Slavă Stăpânului care prin doctorii
amare ne dă bucuria sănătăţii. Căci de unde ar avea vasul de lut
puterea să oprească curgerea apei, dacă nu l-ar întări focul
dumnezeiesc?
►Să nădăjduim în Domnul şi să aşteptăm de la El ceea ce ne
este de folos. Trebuie să aruncăm ancora nădejdii în Dumnezeu, care
poate să mântuiască. „Cel ce va răbda până la sfârşit acela se va
mântui“ (Matei 10:22).
Nimeni nu este neschimbător şi în orice lucru din viaţa
aceasta să ne temem de cădere, căci nimic nu-l lipseşte pe om
de convorbirea cu Dumnezeu prin rugăciune ca mânia.
Rugăciunea către Sfântul înger, păzitorul vieţii
Îngerule cel sfânt al lui Hristos, către tine cad şi mă rog,
păzitorul meu cel sfânt, care eşti dat mie de la Sfântul Botez spre
păzirea sufletului şi a păcătosului meu trup. Iar eu, cu lenea mea
şi obiceiurile mele cele rele, am mâniat preacurată lumina ta şi team
izgonit de la mine prin toate lucrurile cele de ruşine: cu
minciunile, cu clevetirile, cu pizma, cu osândirea, cu trufia, cu
neplecarea, cu neiubirea de fraţi şi cu ţinerea de minte a răului, cu
iubirea de argint, cu desfrânarea, cu mânia, cu scumpătatea, cu
mâncarea cea fără de saţ, cu beţia, cu multa vorbire , cu gândurile
cele rele şi viclene, cu obiceiurile cele rele şi cu aprinderea spre
desfrânare, având osebită voire spre toată pofta cea trupească. O,
rea voire a mea, pe care nici vieţuitoarele cele necuvântătoare nu
o au! Dar cum vei putea să cauţi spre mine sau să te apropii de
mine, cel necurat? Sau cu ce ochi, îngerule al lui Hristos, vei căuta
spre mine, cel ce m-am încurcat aşa de rău în lucrurile cele
întinate? Sau cum voi putea să-mi cer iertare pentru faptele mele
cele amare, rele şi viclene, în care cad în toate zilele şi nopţile şi în
tot ceasul? De aceea cad înaintea ta şi mă rog, păzitorul meu cel
sfânt, milostiveşte-te spre mine păcătosul, şi-mi fii mie într-ajutor
şi sprijinitor asupra pizmaşului meu celui rău, cu sfintele tale
rugăciuni şi împărăţiei lui Dumnezeu mă fă părtaş cu toţi sfinţii,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Oricine se mânie pe fratele său vrednic
Unii se aprind de focul pocăinţei, iar alţii se aprind de focul
mâniei şi al fărădelegii: „Eu însă vă spun vouă: Că oricine se mânie
pe fratele său vrednic este de osândă; şi cine va zice fratelui său:
netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar care va
zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului“ (Matei 5:22). Iată
deci că nu numai mânia exprimată, ci şi cea gândită este un păcat.
Nimeni nu gândeşte rău fără a-şi strica inima în care Dumnezeu ar
trebui să locuiască. Cine gândeşte rău împotriva fratelui său, rupe o
legătură sacră dintre el şi acela, legătură care se reface greu, uneori
niciodată, pentru că diavolul mâniei o dată pătruns în inima ta,
născoceşte tot felul de argumente în favoarea ta spre a te opri de la
împăcare. Mânia are tendinţa de a rămâne în inima omului şi de a
se transforma în ură. De aceea iată ce ne îndeamnă Sfântul
evanghelist Matei: „Să nu apună Soarele peste mânia voastră“
(Matei 4:26).
Principiul apostolic este acesta: „Nicio agresiune, nicio
tensiune, nicio intimidare“, sau după cuvântul proorocului David:
„Mâniaţi-vă dar nu greşiţi; de cele ce ziceţi în inimile voastre,
întru aşternuturile voastre vă căiţi“ (Psalm 4:4). Conflictele sunt
numai între filosofi, nu între Sfinţi. Nu există doi filosofi să se
înţeleagă şi nu există conflicte între Sfinţi. Unicul caz în istoria
creştinismului este mustrarea Sfântului Apostol Pavel către Sfântul
Apostol Petru care trecea la masă când cu iudaizanţii, când cu
creştinii. Dacă s-ar fi rămas la tema iudaizantă (creştinii să se taie
împrejur) creştinismul ar fi rămas naţional, adică numai pentru evrei.
Cel ispitit de duhul mâniei trebuie să gândească cât de
vătămătoare este mânia, care îl tulbură pe om şi-l face să piardă
iubirea de Dumnezeu: „Spre unii ca aceştia Îmi îndrept privirea
Mea: spre cei smeriţi, cu duhul umilit şi care tremură la cuvântul
Meu“ (Isaia 66:2).
Să avem răbdare, nu mânie
Mânia trebuie alungată de la noi ca o ciumă şi să ne umplem de
răbdare, această pavăză sigură cu care putem învinge duşmanii
sufletelor noastre, luând aminte la Iisus Hristos şi la toţi Sfinţii, care
au fost răbdători până în clipa morţii. Despre faptul că răbdarea ne este
de mare trebuinţă ne vorbeşte şi Sfântul Apostol Pavel: „Îmbrăcaţivă,
dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi preaiubiţi, cu
milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu
îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii
altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum
şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi“ (Coloseni 3:12-13).
„Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre“ (Luca
21:19).
Sfântul Grigore spune: „Putem să fim martiri şi fără lanţuri ori
schingiuirea trupului, dacă ne păzim într-adevăr răbdarea în inimi“.
„Înţelegerea şi pacea nu pot fi niciodată păzite decât cu răbdare“.
Solomon zice: „Cel încet la mânie e mai de preţ decât unul
viteaz, iar cel ce îşi stăpâneşte duhul este mai preţuit decât
cuceritorul unei cetăţi“ (Pilde 16:32).
Minunată este răbdarea Sfinţilor sub loviturile vrăjmaşe ale
diavolului, ale lumii şi ale trupului. Iată câteva întâmplări din viaţa
unor bătrâni, care ne întăresc şi pe noi în răbdare:
Întorcându-se odată la chilia lui, Sfântul Macarie cel Mare a
văzut cum un hoţ îi scotea toate cele din chilie şi le punea pe un
măgar. Sfântul Macarie nimic altceva n-a făcut decât să îl ajute pe
hoţ să încarce totul cât mai bine, zicând întru sine: „... noi n-am
adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu putem să scoatem ceva
din ea afară“ (1 Timotei 6:7). Alt bătrân, după ce hoţii i-au furat din
chilie, a văzut că o legătură cu puţini bani rămăsese neluată de
dânşii; deci a strigat după ei şi le-a dat şi acea legătură. Iar un al
treilea bătrân, văzând cum hoţii îi pradă chilia, le-a strigat: „Grăbiţivă,
grăbiţi-vă! Nu cumva fraţii mei călugări venind, să mă
împiedice să împlinesc porunca lui Hristos!“ Căci „ Oricui îţi
cere, dă-i; şi de la cel care ia lucrurile tale, nu cere înapoi“
(Luca 6:30).
Omul trebuie să aibă duh plin de bucurie
Să ne păzim de întristare, care este soră bună a îndoielii şi a
mâniei. Se zice că trebuie să păstrăm cu orice preţ pacea lăuntrică şi să
avem întotdeauna duh plin de bucurie. Întotdeauna. Cu orice preţ să
fim pururea bucuroşi, pururea voioşi. Dar, iată, şi Sfântul Ioan de
Kronstadt spune: „Noi suntem precum vremea, uneori vine furtună,
vânturi, fulgere şi apoi străluceşte soarele şi ne este bine. Aşa şi noi.
Apoi iarăşi vine furtuna şi iarăşi soarele şi tot aşa. Pentru că avem şi
trup, noi şi trupul acesta material suntem înrâuriţi de condiţiile
atmosferice. Când condiţiile sunt bune şi presiunea atmosferică nu
este mare, atunci este vreme bună, iar noi suntem veseli şi bine
dispuşi. Iar când vremea este mohorâtă şi noi suntem abătuţi. Aşa e!
Şi de aceea este nevoie să ne păstrăm cumpătarea duhovnicească
chiar şi atunci când este vreme mohorâtă şi să fim liniştiţi cu duhul.
Să fim neîncetat într-o stare sufletească bună, să fim neîncetat cu
duhul plin de bucurie, pentru că duhurile diavolilor din văzduh vor
să fim necontenit trişti“.
Cuvinte din Pateric despre mânie
► Un frate l-a întrebat pe avva Sisoe, zicând: ce voi face
împotriva patimilor? Şi i-a răspuns bătrânul părinte: fiecare dintre
noi se ispiteşte după pofte.
►Un frate l-a întrebat pe avva Tithoe: Cum voi păzi inima
mea? Şi i-a zis lui bătrânul: cum vom păzi inima noastră, fiind
slobodă limba şi plin de lăcomie pântecele?
► Zis-a un bătrân părinte: bine este a nu te mânia. Iar dacă se
va întâmpla, de ce urăşti pe omul care te-a mâniat? Nu este el cel
ce ţi-a făcut strâmbătate, ci diavolul. Urăşte boala, dar nu pe cel
ce boleşte.
► „Când diavolul cel preaviclean, făcând multe, nu poate
împiedica rugăciunea dreptului, o lasă puţină vreme mai domol
şi pe urmă îl războieşte, iar pe cel ce se roagă. Căci fie că-l
prinde pe acesta spre mânie şi aşa strică starea lui cea bună
dobândită prin rugăciune, fie că-l aţâţă la plăcere pătimaşă şi
aşa îi pângăreşte mintea“.
Ai grijă ce faci şi ce gândeşti când te cuprinde mânia
Luptaţi în orice chip cu patima mâniei şi cu ajutorul lui
Dumnezeu aceasta va ceda. Dacă uneori vă supăraţi sau vă mâniaţi
este bine să nu spuneţi nimic. Îndepărtaţi-vă sau dacă aşa ceva nu
este posibil, atunci strângeţi cu tărie buzele voastre ca să nu
aruncaţi afară flacăra mâniei care arde în sufletul vostru. Tăcerea
şi rugăciunea este soluţia cea mai bună în aceste clipe. Când flacăra
mâniei se va stinge şi inima voastră se va linişti, numai atunci veţi
putea spune cuvinte folositoare.
Mânia lui Dumnezeu este încetarea oferirii darurilor dumnezeieşti
(Cornel Ciomâzgă). Creştinismul este nevoia teribilă de a ierta
păcatele altora (spune Părintele Savatie Baştovoi).
Să iei aminte fiule, să nu păcătuieşti, că tot ceea ce ai câştigat în
Sfânta Biserică prin participarea la Sfânta Liturghie şi ai auzit în
predică, ai pierdut mergând acasă cu mânie, cu tulburare şi cu furie
faţă de cineva.
„Pentru a nu cădea pradă enervării şi mâniei trebuie să nu
fim pripiţi“ (Cuviosul părinte Ambrozie de la Optina).
► „Fiule, fugi de tot răul şi de ce este asemenea lui. Nu fi
mânios, căci mânia duce la ucidere, nu fi invidios şi certăreţ, nici
aprig la mânie, căci din toate acestea se nasc ucideri.
► Fiule, nu fi poftitor, căci poftele duc la destrăbălare, nu fi
poftitor în privirile tale, fiindcă din toate acestea se naşte
desfrânarea.
► Fiule, nu fii mincinos, căci minciuna duce la furtişag, nici
iubitor de arginţi, nici lacom de mărire deşartă, căci din toate
acestea se nasc înşelătoriile...
► Fiule, să nu ai mâinile întinse pentru a lua şi strânse pentru
a da... Nu te întoarce de la cel sărac, ci fă-i parte din toate fratelui
tău şi nu spune că sunt ale tale, fiindcă dacă aveţi de obşte bunurile
veşnice, cu atât mai mult cele trecătoare“ (Din învăţătura celor 12
Apostoli).
Raiul şi iadul
Se spune că demult, un războinic s-a întâlnit cu un preot şi l-a
întrebat: „Cum poate să existe raiul şi iadul, când eu nu văd nimic
din toate acestea? Poate cineva să-mi arate raiul şi iadul?“ „Dar tu,
l-a întrebat preotul, cum te poţi numi războinic când văd în faţa mea
doar o schimonositură de om?“ Soldatul s-a mâniat, a scos imediat
sabia din teacă, dar la fel de calm preotul i-a spus: „Vezi, aşa se
deschid porţile iadului!“ Înţelegând lecţia dată, războinicul a pus
sabia în teacă şi s-a înclinat respectuos în faţa preotului. „Vezi, i-a mai
spus preotul, aşa se deschid porţile raiului!“
Apa înţelepciunii
Pentru ceartă este nevoie de doi oameni. Un om i-a povestit
prietenului său, cum a făcut el de a înlăturat cearta din casa sa. Eu iam
spus soţiei mele, când ne-am căsătorit. Când tu vei vedea că eu
sunt mânios, să te duci la fântână şi să-ţi umpli gura cu apă. La fel şi
eu, când voi vedea că tu eşti mânioasă, am să iau apă în gură. Aşa au
făcut... Şi ce bine am trăit! Pentru că unul singur nu se poate certa! Şi
nici celălalt nu se poate certa cu tine, dacă gura ta ţi-e plină cu apă...
Mânia
► „Mânia este sutaşul raţiunii, răzbunătorul poftei. Când
dorim un lucru şi suntem împiedicaţi de cineva, ne mâniem
asupra lui ca unii ce suntem nedreptăţiţi“ (Sfântul Ioan
Damaschin, Dogmatica, Bucureşti 1938, cap. 14).
► „Mânia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a
pomenirii de rău. Mânia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a
mâniat“ (Filocalia IX, Sfântul Ioan Scărarul, Cuvântul 8).
► Felurile mâniei sunt patru. Primul fel de mânie se cheamă
„iritare“ , al doilea fel de mânie se cheamă „pizmă“ ; al treilea fel de
mânie se cheamă „zavistie“ , adică cea care zace mult în sufletul
omului şi caută răzbunare; iar al patrulea fel este „mânia cea dreaptă
a lui Dumnezeu“ . Dumnezeu ne învaţă în Sfânta Scriptură să oprim
mânia noastră cea rea: „Părăseşte mânia şi lasă iuţimea“ (Psalm 36:
8). La fel şi Sfântul Apostol Pavel, zice: „Lepădaţi şi voi toate
acestea: Mânia, iuţimea, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura
voatră“ (Coloseni 3: 8). În alt loc arătând acelaşi lucru, zice: „Orice
amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară
de la voi împreună cu orice răutate“ (Efeseni 4: 31).
► Sfântul Ioan Scărarul ne arată prin ce faptă bună putem să
gonim de la noi mânia cea rea şi pătimaşă, zicând: „Precum apa în
văpaie câte puţin adăugându-se, desăvârşit pe văpaie o stinge, aşa şi
lacrima plânsului celui adevărat pe toată văpaia mâniei şi a iuţimii
face s-o ucidă“ (Filocalia IX, op. cit., p. 68).
► Cât priveşte mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin
multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată
dumnezeiasca Scriptură, zicând: „Cu mulţimea slavei Tale ai surpat
pe cei potrivnici. Trimis-ai mânia Ta şi i-a mistuit ca pe nişte paie.
La suflarea nărilor Tale s-a despărţit apa. Strânsu-s-au la un loc
apele ca un perete şi s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmaşul
zicea: Goni-i-voi şi-i voi ajunge; pradă voi împărţi şi-mi voi sătura
sufletul de răzbunare; voi scoate sabia şi mânia mea îi va stârpi. Dar
ai trimis Tu duhul Tău şi marea i-a înghiţit; afundatu-s-au ca
plumbul, în apele cele mari“ (Ieşirea 15: 7-10).
► În alt loc, despre mânia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim
aşa: „Şi i-a lepădat Dumnezeu din pământul lor cu mânie, cu iuţime
şi cu aprindere mare şi i-a aruncat în alt pământ, cum vedem acum“
(Deuteronom 29:28). Iar dumnezeiescul şi marele Prooroc Isaia,
arătând despre mânia cea dreaptă şi sfântă a lui Dumnezeu care va fi la
sfârşitul lumii, zice aşa: „Pentru aceasta voi prăbuşi cerurile; şi
pământul se va clătina din locul lui, din pricina furiei Domnului
Savaot în ziua iuţimii mâniei Lui. Atunci, ca o gazelă sperioasă şi o
turmă pe care nimeni nu poate s-o adune, fiecare se va întoarce la
poporul său şi fiecare va fugi în pământul său“ (Isaia 13: 13-14).
► Fraţii mei, acum să arătăm ce virtuţi sunt împotriva mâniei.
Cea dintâi faptă bună care stinge şi potoleşte mânia este blândeţea .
Mântuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne înveţe prin ce putem
linişti tulburarea mâniei a zis: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi
învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi
odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29). În alt loc dumnezeiasca
Scriptură ne învaţă, zicând: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni
pământul“ (Matei 5:5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicând:
„Răspunsul blând domoleşte mânia“ (Pilde 15:1;16:14:25:15).
Sfântul Apostol Petru arată că blândeţea are mare preţ înaintea lui
Dumnezeu şi zice: „Să fie omul cel tăinuit al inimii, întru
nestricăcioasa podoabă a duhului, blând şi liniştit, care este de mare
preţ înaintea lui Dumnezeu“ (1 Petru 3:4). Încă şi Sfântul Apostol
Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blândeţe pe cei care vor cădea
în oarecare păcat şi zice: „Fraţilor, chiar de va cădea vreun om în
vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu
duhul blândeţii“ (Galateni 6: 1).
Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc
aminte că cel mai bun leac împotriva mâniei este blândeţea şi
nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, şi pe cei răi îi pot face
buni şi îi pot aduce la pocăinţă. În această privinţă am să vă
reamintesc nişte istorioare din Pateric.
Au venit odată hoţii la chilia unui bătrân şi i-au zis: „Am venit
să-ţi luăm toate câte ai în chilia ta“. Iar el le-a zis: „Câte vă place,
fiilor, luaţi“. Şi ei au luat toate lucrurile bătrânului pe care le avea în
casa sa. Însă au uitat un săculeţ care era atârnat într-un cui. Deci
bătrânul luându-l, alerga după ei, zicând: „Fraţilor, luaţi cele ce aţi
uitat în chilia voastră!“ Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea
bătrânului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, şi s-au pocăit,
zicând întru dânşii: „Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta“.
Iarăşi citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc şi s-a dus
la dânşii un bătrân ca să încerce viaţa lor şi, luând un toiag, a început a
sfărâma verdeţurile unuia. Iar fratele văzând, s-a ascuns până le-a
sfărâmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către
bătrân: „De voieşti, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea
împreună!“ Aceasta auzind bătrânul, a pus metanie fratelui, zicând:
„Pentru această nerăutate a ta se odihneşte Duhul Sfânt peste tine,
frate!“
► A zis dumnezeiescul Iov: „Pe cel fără de minte îl ucide
mânia“ (Iov 5:2). Iar Apostolul Pavel ne învaţă: „Soarele să nu
apună peste mânia voastră“ (Efeseni 4: 26). Cu adevărat, pe cel fără
de minte îl ucide mânia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău
şi răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel având ură asupra
fratelui, ajunge să fie ca un ucigaş de oameni. Căci, după mărturia
Sfintei Scripturi, „oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de
oameni“ şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică (1 Ioan
3:15). Iată fraţilor, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mânia. Căci
de nu va părăsi mânia şi ţinerea de minte a răului ajunge la ură şi prin
ură se face ucigaş de oameni şi aşa îşi ucide prin mînie şi răzbunare
sufletul său.
► Trebuie să ne luptăm mult cu patima mâniei. Să ne rugăm
din suflet Domnului să ne miluiască şi să ne vindece. Pentru a stinge
un asemenea foc, nu sunt suficiente puterile omeneşti. Trebuie să ne
ajute însuşi Dumnezeu. Dar pentru ca Dumnezeu să intervină, trebuie
să vadă că şi noi ne luptăm.
► Satisfacerea plăcerilor şi mânia nu aparţin firii noastre. Ele
sunt rezultatul păcatului strămoşesc, iar cel care se luptă şi biruieşte
aceste patimi nu îşi constrânge firea, ci opreşte distrugerea, revenind
la starea de dinainte de cădere.
► La unii oameni, plăcerile şi mânia par smerite pe când la
alţii se aseamănă cu fiarele sălbatice. Cei dintâi, care sunt oameni
liberi de aceste patimi, nu vor avea răsplată mare pentru lupta lor. Însă
ultimi, dacă biruiesc acestea fiare, vor primi cunună mucenicească.
► Mânia şi cârteala noastră vădesc un suflet mândru. Să ne
smerim şi să ne osândim, iar Domnul cu puterea Lui o să ne ajute şi o
să ne mângâie (Povăţuiri de suflet ziditoare, Sfântul Cuvios Anatolie
de la Optina, E.I.B.M., Bucureşti, 2008).
► „Pentru a nu cădea pradă enervării şi mâniei trebuie să nu
fim pripiţi“ (Cuviosul părinte Ambrozie de la Optina).
► Ne este îngăduit să ne mâniem numai pe păcatele noastre, pe
gândurile noastre rele şi pe însăşi mânia noastră.
► Dacă ne mâniem din pricina cuiva, ar trebuie să ne
deprindem să tăcem timp de câteva minute, zicând Rugăciunea lui
Iisus, înainte de a vorbi în pripă. Pentru a birui gândurile mânioase
trebuie nu numai să iertăm, dar să ne şi rugăm pentru cel care ne-a
supărat.
► Iar dacă cineva dintre voi se va întâmpla a auzi cuvânt care să
nu-i placă sau de va suferi vreo împotrivire de la cineva, să nu se
mânie îndată, nici să se tulbure sau să se scârbească, ca să nu-şi piardă
osteneala şi folosul, avându-şi inima tulburată şi neînstare a suferi
puţină ispită. Unul ca acela se aseamănă pepenului galben care,
fiind atins de câte un mic ghimpe, îndată face rană mare şi
putrezeşte. Ci mai vârtos să aveţi inimă trează, inimă vitează, cuget
întărit spre răbdare, ca să puteţi birui cele ce vi se pot întâmpla şi peste
toate să vă iubiţi unul pe altul.
Să nu lăsăm timpul să amplifice mânia
„Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură; plângeţi cu cei ce plâng.
Cugetaţi acelaşi lucru unii pentru alţii; nu cugetaţi la cele înalte, ci
lăsaţi-vă duşi spre cele smerite. Nu vă socotiţi voi înşivă înţelepţi. Nu
răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi de grijă de cele bune înaintea
tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră,
trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri iubiţilor,
ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: << A Mea este
răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul >>. Deci, dacă vrăjmaşul
tău este flămând, dă-i de mâncare, dacă-i este sete, dă-i să bea, căci,
făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa
biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele“ (Romani 12:15-21).
Sfântul Apostol Pavel ne dă în această pericopă apostolică câteva
sfaturi care privesc relaţia noastră cu semenii. Cum ar fi să ne
propunem ca de astăzi să __________nu mai supărăm pe nimeni? Supărămşi am
fost supăraţi, se întâmplă destul de des, dar important este să nu ne
despărţim de persoana mâhnită, până nu ne împăcăm cu ea. NU
TREBUIE SĂ LĂSĂM TIMPUL SĂ AMPLIFICE ACEA
Şi chiar dacă poate am fost noi cei supăraţi putem găsi
soluţia împăcării, nu este greu pentru un om al lui Dumnezeu să aducă
pace.
Un părinte din pateric, Avva Isaac, ori de câte ori se despărţea de
cineva, înainte de a-şi lua rămas bun, se gândea dacă nu cumva l-a
supărat, l-a mâhnit cu ceva. Nu se gândea numai la el, ci în primul rând
la alţii. Oare, câţi dintre noi, înainte de a intra în casă, ne punem
întrebarea dacă am mâhnit pe cineva? Puţini. De ce? Pentru că nu mai
avem timp pentru aşa ceva. Ne gândim, e drept, la supărările pricinuite
de alţii, dar nu cu dorinţa de a ierta, ci cu gând de răzbunare. Acest
gând de răzbunare ne face viaţa din chilia sufletului, din chilia unde
locuim, tulburată şi zbuciumată. Gândul de a te şti împăcat cu toţi cei
pe care îi cunoşti, gândul că nu ai nimic rău împotriva altuia şi nimeni
nu-ţi vrea răul este cea mai mare pace, este bucuria ce dă linişte, ce dă
siguranţă, o siguranţă ce parcă ne cam lipseşte. Şi astfel părintele Isaac
era plăcut lui Dumnezeu, dar era plăcut şi oamenilor, asemenea
Sfinţilor cărora nu avem nimic de reproşat, şi dacă vreun gând iscoditor
i-ar judeca puţin, parcă imediat Sfântul vine şi îşi cere iertare. Nu mai
sunt printre noi cu trupul, dar chipul de pe icoană sau gândul din
rugăciune nu ne lasă să avem gând rău împotriva lor. Cum au ajuns
Sfinţii aşa? Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Nu te lăsa biruit de rău,
ci biruieşte răul cu binele!“
Cineva spunea odată: De obicei cântăresc 55 de kilograme,
dar când sunt mânios cântăresc o tonă. Mândria mi-l fură pe
Dumnezeu, invidia pe aproapele şi mânia pe mine însumi.
Când eşti mânios, fii sigur că aceasta are legătură cu mândria
rănită sau cu iuţimea. Aristotel spunea că: Oricine se poate mânia
- este foarte uşor; dar să te mânii pe cine trebuie, cât trebuie şi
cum trebuie - aceasta nu este în puterea oricui şi nu este un lucru
uşor. Mânia poate fi bună sau rea - depinde ce facem cu ea.
Uneori poate fi o mare virtute, alteori trebuie lepădată. Mai întâi
zice Sfântul Apostol Pavel lepădaţi mânia, iar apoi mâniaţi-vă dar
nu greşiţi. Cele două stihuri au încurcat pe mulţi. Ele par
contradictorii, dar de fapt nu sunt. Mânia are un loc clar în viaţa
creştinului. De fapt lipsa ei poate fi chiar un semn al slăbiciunii
duhovniceşti.
Medicamentele mâniei
Un om nervos şi iritabil are nevoie de trei medicamente: frica
de Dumnezeu, dragostea şi smerenia . Mândria este rădăcina
patimii care îl chinuieşte. Iată ce spune Sfântul Marcu Ascetul :
„Dacă Duhul Sfânt este şi se numeşte pacea sufletului, iar mânia
este tulburarea inimii, atunci e limpede că nimic nu-L alungă pe
Duhul Sfânt din inima noastră atât de mult ca mânia“.
Paisprezece ani neîntrerupţi a luptat AVVA AMMONA în pustie
împotriva mâniei. Dar tu nu te descuraja. Roagă-te lui Dumnezeu
pentru ajutor şi începe de pe acum fără nici o întârziere. Taie mai întâi
orice manifestare exterioară a mâniei şi apoi înaintează în lumea ta
interioară. Începutul vindecării patimii mâniei, ne spune Sfântul
Ioan Scărarul, este să tacă buzele în timp ce sufletul este tulburat.
Mijlocul este să tacă gândurile în timp ce inima este puţin
tulburată. Şi sfârşitul este ca pe marea sufletului să fie linişte
deplină, oricât de necurate ar fi vânturile care bat. În felul acesta,
nu numai că nu ne mai mâniem împotriva celui care ne-a supărat, dar
începem chiar să ne rugăm în mod spontan şi fără vreo greutate pentru
acela, după cuvântul Avvei Dorotei: Doamne, ajută-l pe fratele meu
şi pentru rugăciunile lui, ajută-mă şi pe mine! În felul acesta ne
manifestăm iubirea şi smerenia adevărată. În felul acesta ne
manifestăm iubirea şi smerenia adevărată. Iubirea, pentru că ne rugăm
pentru fratele nostru care ne-a supărat, şi smerenia, pentru că, dincolo
de orice, invocăm rugăciunile sale.
Nu te descuraja. Luptă-te vitejeşte cu izbucnirile de mânie. Nu-ţi
pierde niciodată nădejdea că le vei învinge. Mânia este una dintre cele
mai grele patimi ale tale, dar nu poţi nicicând să te vindeci de ea dacă
nu o conştientizezi.
Tendinţa pe care o ai de a te lăsa dus de un val de mânie oarbă
când ceilalţi te nedreptăţesc sau crezi că te nedreptăţesc, arată că în
sufletul tău este o pată de mânie. Descoperirea acestui lucru nu trebuie
să ne ducă la deznădejde, ci la pocăinţă. Să te spovedeşti cu smerenie
prin spovedanie.
Trebuie să ştim că tendinţa aceasta a fost semănată în noi de
Însuşi Dumnezeu, ca să o folosim împotriva păcatului, a ispitelor şi a
demonilor şi niciodată împotriva semenilor noştri. Când o folosim
împotriva oamenilor, lucrăm împotriva firii noastre create de
Dumnezeu. Aşadar, am luat arma pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi, în
loc să o îndreptăm împotriva vrăjmaşilor, am început să lovim cu ea
pe fraţii noştri! Prin urmare trebuie să ne luptăm împotriva mâniei, ca
să o ţinem în frâu. În ce fel? Este uşor dacă ai voinţă puternică şi dacă
înveţi la ce duce mânia şi care sunt cauzele ei. Ni le dezvăluie marele
Cuvios Sinait: Cauzele mâniei, spune el, sunt multe. Mai ales
mândria, iubirea de argint şi lăcomia. Câteodată şi desfrânarea.
Fiicele sale sunt răutatea, vrăjmăşia, ura şi îndreptăţirea.
Vrăjmaşii ei sunt blândeţea şi gândul smerit.
Zicea un părinte de demult: Cel care nu dispreţuieşte lucrurile
materiale, slava, odihna trupească şi, cu atât mai mult, drepturile
şi voirile sale, nu poate să scape de mânie şi de tristeţe.
Când murmurăm împotriva lui Dumnezeu, aruncăm cu pietre
în Cer, dar ele vor cădea tot pe capul nostru.
Sfinţii Părinţi spun că chiar dacă ar învia un mort, rugăciunea
celui mânios nu este bineplăcută lui Dumnezeu. Mânia, trufia şi
osândirea aproapelui alungă Harul Duhului Sfânt. Multa vorbire
îndepărtează harul şi stinge înflăcărarea sufletului.
Iubiţi credincioşi,
Se mânie unii oameni şi se zavistuiesc. Dar de ce oare? N-au loc
sub soare? Nu le ajunge pânza cerului? De ce stau oamenii la pândă şi
se vânează unul pe altul? De ce cred ei că au loc în lume numai atunci
când dispare altul? În lumea aceasta zbuciumată, plină de mistere şi
contradicţii, sufletul omenesc caută un adevăr. Da! Adevărul există! El
este Hristos! Mânia este necesară doar pentru apărarea credinţei
noastre. Nu este folositoare pentru a ne apăra pe noi înşine (Să fii
smerit şi să eviţi cearta, să înfrunţi orice situaţie cu gânduri bune).
„Dacă cineva vorbeşte de rău împotriva noastră, ar trebui să
acceptăm. Însă, atunci când credinţa noastră este atacată, atunci
mânia devine potrivită pentru a apăra credinţa noastră Ortodoxă“
(Patericul Athonit).
Dacă mânia, ura, zgârcenia sau tristeţea încolţesc în tine, nu fi
descurajat. Toate acestea trebuie să vină. Dar orice patimă ar apare,
fără cea mai mică întârziere, tai-o cu poruncile evanghelice. Dacă nu
te vei arăta indulgent cu patimile şi nu le vei ceda, vei vedea
distrugerea lor. Dacă te vei arăta slab faţă de ele, dacă vei intra în
dialog cu ele, dacă le vei cultiva în tine şi te vei delecta cu ele, te vor
duce la moarte. Gândurile şi simţămintele trebuiesc mărturisite
preotului duhovnic aşa de des cum apar, chiar dacă el este fără faimă
de sfinţenie. Credinţa ta în Sfânta Taină a Spovedaniei te va scăpa, iar
harul lui Dumnezeu, prezent în Sfânta Taină, te va vindeca. Nimeni nu
se poate mântui fără smerenie. Ia aminte, până în ultima zi din viaţă
vei cădea în păcate mari sau mici. Vei fi iute la mânie, mândru,
nesincer, zgârcit, poruncitor. Dacă îţi dai seama de lucrul acesta, te vei
smeri şi te vei mântui.
Te-a mâniat cineva? „Vrei ca răzbunarea ta să fie bună? Las-o
în seama lui Dumnezeu“ (Fericitul Augustin). Lasă răzbunarea în
seama lui Dumnezeu, căci aşa spune şi Sfântul Apostol Pavel: „Nu
răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi de grijă de cele bune înaintea
tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi
în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci
lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea este
răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci, dacă vrăjmaşul tău
este flămând, dă-i mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci,
făcând aceasta, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa
biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele“ (Romani 12: 17-21).
Ştiind că nimic nu fiinţează veşnic, până la Ziua Înfricoşatei
Judecăţi, ci totul se schimbă, să ne ostenim atunci să nu ne mâniem, ci
să aşteptăm pe Domnul şi El va pune totul în rânduială. Din mânie se
naşte furia, pentru că atunci când sângele a tulburat inima, aceasta
rămâne indignată şi apoi se preface în ură, dacă furia dăinuie îndelung
în inimă. Şi din cele trei păcate: mânia, furia şi ura se nasc multe rele,
pentru că din mânia învechită provine neînţelegerea, cearta şi războiul,
care sunt potrivnice virtuţii păcii. Sfântul Maxim Mărturisitorul
spune: „Sub lovitura unei ocări şi ispitit de a răspunde, gândeşte-te
că eşti încercat şi pus în alternativa fie de a te apropia de Dumnezeu
prin răbdare, fie de a te preda diavolului prin mânie“.
Nişte copii se jucau sub o fereastră. Stăpâna casei îi tot certa
să nu mai facă atâta gălăgie, dar ei nu ascultau. Atunci, în
mânie, femeia a luat o găleată cu apă rece şi a aruncat-o pe ei.
Copiii au văzut primejdia şi s-au ferit, dar acolo era şi un copilaş
mic de câteva luni. Apa a căzut pe el şi din această pricină
copilul a murit. Mânia femeii a ucis un copil nevinovat.
Spune Părintele Stareţ Tadei de la mănăstirea Vitovniţa: „Dacă
suntem liniştiţi şi paşnici vom intra în rândul Sfinţilor şi al îngerilor.
Trebuie să ne liniştim. Să nu mai luăm peste măsură asupra noastră
grijile lumii acesteia, ci să ne păzim pacea şi să vieţuim cu
Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului“.
Nu toţi pot fi nepătimaşi, însă toţi pot să se mântuiască şi să
se împace cu Dumnezeu. Pocăinţa este mai presus de toate virtuţile,
însă nu e voie ca, nădăjduind în milostivirea lui Dumnezeu să
continuăm să păcătuim. Pe unii ca aceştia, moartea îi cuprinde pe
neaşteptate. Iar cei care au păcătuit nu trebuie să deznădăjduiască.
Îngerilor le este proprie necăderea, oamenilor le este proprie căderea şi
ridicarea rapidă, iar dracilor le este caracteristic să nu se ridice
niciodată. Mare bucurie au în cer îngerii pentru un păcătos care se
pocăieşte. Mântuitorul spune că a venit să-i mântuiască pe cei
păcătoşi, după cum cei bolnavi au nevoie de ajutor, iar nu cei sănătoşi.
Dumnezeu se pronunţă asupra pocăinţei nu în măsura ostenelilor, ci în
măsura blândeţii şi a smereniei. Dragostea nu se aprinde de mânie. Să
medităm la cuvintele Mântuitorului care ne-a spus: „Învăţaţi de la
Mine că sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11:29), dar să avem
în minte pururea şi îndemnul Sfântului Apostol Pavel:
„CU TOATĂ SMERENIA ŞI BLÂNDEŢEA, CU
ÎNDELUNGĂ RĂBDARE, ÎNGĂDUIŢI-VĂ UNII PE
ALŢII ÎN IUBIRE“ (Efeseni 4:2).
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Ceaslov, E.I.B.M., ediţia a cincea, Bucureşti,
1992; Părintele Hristofor, Mânia şi zavistia, Editura Panaghia, Colecţia Rugul Aprins;
Mitropolia Modovei şi Bucovinei, Concordanţă biblică tematică, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;
Filotei Zervakos, Sfaturi, minuni, rugăciuni, Editura Sofia, Bucureşti, 2005; Stareţul Iosif de
la Optina, Cu voce părintească, Editura, Platytera, Iaşi, 2005; Ieromonah Gabriel Bunge,
Mânia şi terapia ei după avva Evagrie Ponticul, Editura Deisis, Sibiu, 1998; Ne vorbeşte
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Scrisori, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2004; Ignatie Briancianinov,
Fărâmiturile ospăţului, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1996; Protos. Nicodim
Măndiţă, Calea sufletelor în veşnicie, Vămile văzduhului, vol 1; Leon Magdan, Lumină din
Lumină, Editura Acvila, 1998; Prof. univ. dr. doc. Pandele Olteanu, Floarea darurilor,
Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1992; Stareţul Tadei, Cum îţi sunt gândurile, aşa
îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2005.
sursa
MAICA DOMNULUI: DESPRE M Â N I E:
.jpg)
