CUVÂNT
CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
MĂTĂNII ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS
SAU
Motto:
„Orice ar face omul, oriunde ar merge, toate le împlineşte
cu
rugăciunea lui Iisus!“ („File
de pateric“, pag. 283).
Preot
Ioan
Iubiţi credincioşi,
Vorbim adesea despre
rugăciune, dar de fapt cum am putea să o
definim? Cuvântul rugăciune vine
de la a se ruga, a implora, acesta
fiind mijlocul de
comunicare spirituală cu Dumnezeu, prin
vorbă sau
cu gândul. Potrivit
unei opinii larg răspândite, o „rugăciune“ este un
text liber formulat
sau deja dat într-o formă fixă, după modelul oferit
de „Tatăl nostru“, rugăciunea
cea mai de seamă a creştinilor. Iisus
ne-a îndemnat să ne rugăm totdeauna: „Şi le spunea o pildă cum
trebuie
să se roage şi să nu-şi piardă nădejdea“ (Luca 18:1), iar
Sfântul
Apostol Pavel zicea: „Rugaţi-vă neîncetat“ (1Tesaloniceni
5:17).
A ne ruga „totdeauna“ şi „neîncetat“ nu are o măsură, ci
înseamnă cât mai des posibil. Rugăciunea este pârghia principală a
vieţii duhovniceşti şi de aceea este recomandată adesea
de
Mântuitorul: „RUGAŢI-VĂ CA SĂ NU INTRAŢI ÎN ISPITĂ“
(Luca
22:40). Rugăciunea poate să fie de mai multe feluri: de cerere,
de
mulţumire, de laudă şi de
slăvire, de îngăduinţă, de mijlocire,
de
adorare. Am dorit mult a scrie aceste câteva cuvinte, observând cu
mare bucurie dorinţa credincioşilor de a purta la mâini mătănii şi
constatând în acelaşi timp, că mulţi dintre ei vor să le
poarte doar
pentru că aşa au văzut la alţii.
► Unii
cred că ele sunt sfinţite, dar acest lucru nu este
adevărat, fiindcă mătăniile nu sunt sfinţite, ci sfântă este
rugăciunea pe care o rostim odată cu
fiecare bobiţă.
► Alţii spun că le poartă fiindcă în felul acesta îl au
pe
Dumnezeu
la mână. Noi nu-l putem avea niciodată pe
Dumnezeu
la
mână, însă El
sigur ne are la mână pentru greşelile, patimile,
păcatele noastre.
► Unii
spun că le poartă la mână ca să le ajute Dumnezeu.
De
fapt Dumnezeu le ajută şi
celor care nu poartă mătănii la
mână, dar le ajută cu
atât mai mult celor care le poartă,
dar se şi
ostenesc
cu rugăciunea lui Iisus.
► Câţiva mai evlavioşi
spun că bobiţele
de la mătănii ar fi
lacrimile
Maicii Domnului, sau că trebuie
să fie neapărat 33 de
bobiţe. Ori Dumnezeu nu ne numără rugăciunile (este
ca şi cum ar
zice:
iată, ai zis 9875 de rugăciuni,
acum gata, eşti mântuit!), ci
trebuie
să ne rugăm cât mai mult cu putinţă, ştiind că Dumnezeu
coboară la noi şi noi urcăm la Dumnezeu pe „aripile rugăciunii“.
► Unii
poartă mătăniile numai ca podoabă,
pentru că aşa
este
moda, sau pentru că le-ar purta noroc şi o numesc „brăţară
norocoasă“. Exact ca musulmanii care cred în noroc şi care
folosesc
şi ei nişte mătănii dar nu pentru a se ruga , ci le tot sucesc
în
mână pentru „a omorî timpul“.
În fapt „NOROC“
nu există, pentru
că nimic nu este
întâmplător în lumea aceasta, după cum
ne spune foarte clar şi
rugăciunea amvonului de la sfârşitul
Sfintei Liturghii: „TOATĂ
DAREA
CEA BUNĂ ŞI TOT DARUL DESĂVÂRŞIT, DE
SUS
ESTE POGORÂND DE LA TINE, PĂRINTELE
LUMINILOR“
(Iacov 1:17). Deci, în loc să spunem cu păcat „am
avut
noroc“, foarte bine ar fi dacă am
spune cu pioşenie, închinândune:
„MI-A AJUTAT
DUMNEZEU!“. Iată ce spune Părintele
Cleopa
despre noroc: „Voi ştiţi, cine a fost NOROC? Cel mai mare
drac,
care a secerat milioane de suflete!“ Până la
venirea lui Iisus
Hristos,
oamenii, pentru fiecare păcat,
aveau câte un idol:
- MARTE - zeul
războiului.
Când aduceau statuia lui, îndată
trebuia
să se facă război, să moară cât mai mulţi
oameni, că aşa-i
plăcea zeului.
- VENERA
- zeiţa discordiei.
Când îi aduceau statuia, toţi
trebuiau
să se certe, să se bată.
- NEMFIS - zeiţa frumuseţii.
Când o aduceau, îi puneau
cercei
de aur, şi toţi trebuiau să fie
pudraţi, să aibă zorzoane,
inele,
cercei şi să joace în faţa ei.
De acolo ne-au rămas inelele,
cerceii,
pudra şi podoabele femeieşti.
- AFRODITA - zeiţa desfrâului. Îi aduceau statuia ei şi o
trăgeau într-o pădure şi acolo bărbaţii şi femeile făceau cele mai
mari
orgii înaintea ei.
- MOLOH - zeul
fericirii, sau NOROC, cum ţi spunem astăzi.
A fost foarte cunoscut
la romani, sumerieni şi cartaginezi. Statuia
acestui
zeu era purtată într-o căruţă cu
două roţi,
făcută din
aramă sau argint. În spatele acestui „Noroc“ era un cuptor de
aramă, şi în faţa lui o tigaie de aramă;
aprindeau focul în spatele
lui
Noroc până se înroşea tigaia, şi
el, Noroc, primea jertfă copii
sugari.
Ca să aibă femeia
noroc, lua copilul de la ţâţă şi-l dădea pe
mâna
slujitorului idolesc, care îl tăia
bucăţele şi-l
punea în tigaia
lui
Noroc, să se frigă. Până la 40-50 de copii
puneau odată în
tigaia
aceea. Aşa a secerat dracul
NOROC milioane de copii. Sau,
nu ştiţi ce zicea Proorocul
Isaia: „Vai de cei ce fac masă dracilor şi
au
dat jertfă lui
Noroc“. Uneori vezi creştini
care se salută: „Hai
noroc,
vecine!“. Dacă l-ai întreba cine-i Noroc, nu
ştie, dar ştie să-l
pomenească („Ne vorbeşte Părintele Cleopa“, vol. 7, pag. 68).
Mătăniile le observăm cu precădere la mâna călugărilor, iar astăzi,
din ce în ce mai mult
şi la mâna mirenilor. Călugării le folosesc
spunând la fiecare
bobiţă a ei, şi neîncetat, rugăciunea minţii sau
rugăciunea lui Iisus. Mirenii (credincioşii din lume) trebuie să
folosească şi ei mătăniile în acelaşi
scop, tot pentru a spune
rugăciunea minţii, dar nu în mod
obligatoriu, ci după dorinţa şi trăirea
fiecăruia. Ne este de aşa
mare folos rugăciunea minţii? DA! Pentru că
sufletul nostru şi dinăuntru şi dinafară este războit de gânduri şi de
patimi. De aceea şi paza minţii trebuie să fie dublă. Căci, precum
hrana trupului este
pâinea, şi cea a sufletului este virtutea, tot aşa şi
hrana minţii este rugăciunea şi de aceea ne îndeamnă Dumnezeu
în
Biblie: „Iar
sfârşitul tuturor s-a apropiat, fiţi dar
cu mintea
întreagă şi privegheaţi în
rugăciuni“ (1Petru 4:7). Deci,
suntem
datori să ne rugăm oricând şi oriunde ne-am afla (acasă, în
călătorie,
în
tramvai, în autobuz, în tren...). Este la fel de necesar
pentru orice
om să spună constant rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase,
Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa), aşa
cum este pentru o
barcă aflată în pericol,
trimiterea semnalelor S.O.S.
(„Salvaţi sufletele noastre“).
Vorbim despre paza
minţii, pentru că toate păcatele bat mai
întâi la uşa minţii şi a inimii noastre prin momeala gândului. Aceste
gânduri rele, care nu
sunt conforme cu voia lui Dumnezeu, trebuie, şi
le putem alunga prin
rugăciunea minţii, căci: „Precum pomul fără
frunze
nu poate avea rod, tot aşa şi sufletul care nu are paza
minţii se osteneşte
în zadar“ (Sfântul Simeon Noul Teolog).
Dumnezeu cere de la
noi ca cele două părţi ale sufletului, adică mintea
şi
inima, să fie curate. Rugăciunea
fiind „cheia împărăţiei
Cerurilor“,
acelaşi îndemn minunat ni-l dă şi Sfântul Teofan
Zăvorâtul, care zice: „Cel
ce iubeşte pe Dumnezeu, stă de vorbă cu
El
neîncetat, aşa cum ar vorbi cu un
tată, alungând din minte
orice
gând pătimaş“. În primul rând este
nevoie de atenţie, căci
„fără atenţie nu este rugăciune“.
Privind schiţa de mai jos, putem înţelege
foarte bine cum
trebuie rostită această rugăciune: Ne-am putea imagina că respiraţia
noastră arată ca un triunghi. Există un foarte scurt moment de odihnă
pentru plămâni, timp în care trebuie să zicem
foarte repede:
„Doamne“.
Apoi, când tragem aer în piept, zicem: „Iisuse
Hristoase,
Fiul
lui Dumnezeu“, iar când scoatem aerul din piept rostim:
„Miluieşte-mă pe mine păcătosul / păcătoasa“. Rugăciunea poate fi
spusă şi cu gura şi cu mintea, dar de preferinţă cu mintea, adică în
gând, ca nu cumva văzându-te vreo cunoştinţă, să se smintească,
socotind că vorbeşti de unul singur... Mătăniile le putem ţine tot
timpul la mână, fără ca cei dimprejurul nostru să-şi dea seama că le
folosim pentru rugăciune. Când suntem cu alţii
sau mai sunt oameni
pe lângă noi, nu trebuie să ne
rugăm cu glas tare, ci cu gura închisă
(neştiind ce facem, ne-ar putea judeca greşit sau cum se mai spune,
i-am
sminti). Mătăniile au un rol
asemănător cu cel al mişcării limbii, adică
când mintea zboară şi uiţi să te rogi, mâna
printr-o mişcare reflexă vrea să învârtă
nodurile de la mătănii. Şi atunci vrând,
nevrând îţi aduci aminte de rugăciune.
Trăim în lume şi sporul nostru în
rugăciune este mai greu. Cu toate acestea
noi trebuie să încercăm să zicem cât mai mult această rugăciune şi
apoi, mai târziu fără niciun efort, o vom
spune numai cu mintea. Sunt
părinţi care au dobândit rugăciunea lui Iisus foarte repede şi nu
au
avut nevoieSfân de multe
mătănii. Dar pe noi cei ce
suntem în lume ne
ajută foarte mult. Unui părinte
isihast i s-a mişcat mâna şi după ce
murise.
Asta ca să se vadă cât de mult sporise...
Rugăciunea trebuie spusă cât
mai des cu putinţă dar corelată cu
ritmul respirator,
pentru a nu obosi plămânii, adică cine respiră mai
rar, o spune mai rar,
iar cine respiră mai des, o spune cu
atât mai des.
Această rugăciune, după sfatul sfantului Grigorie Sinaitul, ne spune
că această rugăciune trebuie spusă liniştit şi fără zgomot, ca nu
cumva
vocea să împrăştie şi să micşoreze simţirea şi atenţia
minţii. Aceasta până când,
obişnuindu-se cu lucrarea, va înainta
în ea
şi va primi putere de la Duhul Sfânt, să se roage puternic şi
în
întregime. Atunci, mintea nu va mai avea nevoie să rostească cu
gura,
ci se va mulţumi să-şi facă lucrarea în întregime în adâncul
ei.
Important este să ştim că la început ne rugăm cât
putem şi cum
putem,
ca să ajungem să ne rugăm cum trebuie.
Sfântul
Teofan Zăvorâtul ne
spune: „Această rugăciune se
mai
numeşte şi a minţii, pentru că spunând-o,
ea adună mintea
care
altfel nu se poate opri de la risipire şi rătăcire în toate părţile.
Rugăciunea minţii se
va înrădăcina în suflet şi este o armă foarte
puternică împotriva gândurilor păcătoase“.
Sfântul
Ioan Scărarul are
în acest sens câteva cuvinte care
au fost repetate de
mulţi scriitori sfinţi:
„Cu numele lui Iisus loveşte
pe
potrivnicii ce vin împotriva ta, căci
nici în cer nici pe pământ
nu
vei găsi o armă mai puternică“.
1. Datorită rugăciunii lui Iisus,
nevoitorul (adică cel ce se
roagă), învăţându-se
să ceară neîncetat
ajutorul lui Dumnezeu,
dacă ar face ceva bun în propăşire,
nu vede în aceasta un merit al
său, ci mila lui Dumnezeu.
2. Rugăciunea neîncetată ne
conduce către dobândirea
credinţei, pentru că cel
ce se roagă începe să simtă prezenţa lui
Dumnezeu.
3.
Rugăciunea neîncetată nimiceşte vicleşugul vrăjmaşului,
prin
punerea întregii noastre nădejdi
în purtarea de grijă a lui
Dumnezeu.
4.
Cel ce se roagă neîncetat, cu timpul
îşi pierde
deprinderea
de a-şi închipui, de a se risipi, de a se îngriji
în deşert
de
multe...
5.
În sfârşit, el poate ajunge
la starea copilăriei poruncită
de
Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie.
Iubiţi credincioşi,
Atunci
când începem să rostim rugăciunea minţii,
să nu spunem:
„Ia
să încerc“ ci „Ia să încep“ şi harul lui Dumnezeu
ne va ajuta.
Dacă folosim termenul „să încercăm“, atunci dintr-o dată ne
vom
simţi neputincioşi (înfrânţi), căci vrăjmaşul diavol de la
început ne
creează nedumerire şi
descurajare, oboseală şi părerea că această
rugăciune nu este şi
pentru noi, ci doar pentru călugări. Deci
trebuie
să zicem „Ia să începem“ şi să avem continuitate, ştiind
că
rugăciunea este un urcuş din
treaptă în treaptă. Chiar dacă
pentru
început am realiza doar 10%, 15%, 20%... din trăirea pe
care
trebuia să o avem , Domnul ne
primeşte şi cu
cei 10%, însă
ţinta
să ne fie 100%, adică plinătatea atenţiei şi a trăirii.
Rugăciunea minţii
este o rugăciune de pocăinţă, adresată
Domnului
Iisus, este plină de har şi de adevăr şi de aceea să
spunem
cât mai des cu putinţă: DOAMNE
IISUSE
HRISTOASE,FIUL
LUI DUMNEZEU, MILUIEŞTE-MĂ PE
MINE,
PĂCĂTOSUL / PĂCĂTOASA!
Bibliografie:
Biblia E.I.B.M., Bucureşti, 2002; Episcop Kallistos
Ware, „Puterea numelui“ ;
„Ne
vorbeşte părintele Cleopa“, vol. 7, Editura Episcopia
Romanului,2001; Pateric Athonit;
File
de Pateric; Sfântul Teofan Zăvorâtul,
Pravila de rugăciune
şi vederea păcatului meu,
Editura Pelerinul, Iaşi, 2001; Ieromonah Gabriel Bunge, Practica rugăciunii personale după
tradiţia Sfinţilor
Părinţi, Editura Deisis, Sibiu, 2001; Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea
inimii
pentru toţi, Editura
Trinitas, Iaşi, 2003.
► Mătanie, metanie = închinare cu îngenunchere şi aplecare
până la atingerea frunţii
de pământ, în semn de veneraţie şi
pocăinţă; şirag de mărgele
sau bobiţe împletite prin
încrucişarea
firelor
de lână sau de mătase cu ajutorul cărora
rugătorii îmbină
rugăciunea buzelor şi a
minţii cu lucrarea rugătoare a degetelor.
► Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine păcătosul”
usucă desfrâul, potoleşte
furia,
alungă mânia, înlătură tristeţea
îndepărtează obrăznicia, nimiceşte
îndepărtează obrăznicia, nimiceşte
melancolia,
alungă lenea,
luminează mintea, naşte
zdrobire
de
inimă. Invocarea continuă a
numelui Iisus este o
practică foarte
veche în asceza creştină.
► Trebuie
să-ţi păzeşti mintea. Gândurile
pot fi bune sau rele.
Pe cele rele alungă-le. De cum se iveşte o
ispită curm-o îndată cu
Rugăciunea lui Iisus ca şi cu
o sabie. Sfântul Apostol Pavel spune că
dacă vei mărturisi că Iisus Hristos este Domnul şi
vei chema numele
Lui, te vei mântui (Romani
10:9-13).
► Rugăciunea lui Iisus este Liturghia săvârşită fără încetare în
templul
inimii, acolo unde se află Împărăţia lui Dumnezeu. Cu
timpul Rugăciunea lui Iisus nu va mai înceta şi
atunci te vei ruga în
timp ce mergi, în
timp ce lucrezi şi chiar în timp ce dormi,
după cum
se zice: „Eu
dorm, dar inima mea veghează“. Viaţa întreagă îţi va
deveni rugăciune. Cel care a ajuns pe treapta aceasta în Rugăciunea lui
Iisus este cu totul
schimbat: mereu răbdător, smerit, senin şi
cucernic.
► Părinţii de la Optina ne sfătuiesc să facem Rugăciunea lui
Iisus
ca pe un mijloc de a ajunge la căinţa adevărată. Sfântul Ioan
de
Kronstadt era preot de mir şi
prin Rugăciunea lui Iisus s-a ridicat
la sfinţenie şi a ajuns un mare făcător de minuni şi tămăduitor.
► Să facem rugăciunea lui Iisus cu răbdare şi cu smerenie.
Fiindcă păcătuim mereu, trebuie să ne
rugăm neîncetat. Acesta este
temeiul Rugăciunii lui Iisus. În afara acesteia nu există alta care să
poată fi spusă neîncetat.
► Viaţa în Hristos ne cere să fim
mereu atenţi la starea
sufletului
nostru şi nu putem face aceasta
decât prin rugăciunea
neîncetată.
► Curăţia trupului şi a
gândurilor poate fi păstrată numai
prin
rugăciunea neîncetată şi
prin atenţia minţii la Dumnezeu.
Atunci Sfântul Duh
umbreşte sufletul şi mistuieşte patimile.
► Dragostea
către Dumnezeu se aprinde în inima noastră
numai
prin rugăciunea neîncetată.
► Rugăciunea lui Iisus dobândeşte
putere îndeosebi din
sentimentul
smereniei şi al zdrobirii de inimă şi, de asemenea,
din căinţa cu care e rostită.
► Datorită pomenirii neîncetate a Domnului se retrag din
suflet
patimile cele ticăloase. Însă acolo unde nu există pomenirea
despre Domnul,
domnesc întunericul şi duhoarea, acolo se
săvârşeşte orice faptă netrebnică.
► În
timpul săvârşirii Rugăciunii lui Iisus este
bine să avem
convingere
că datorită păcătoşeniei noastre nu suntem vrednici
să rostim dulcele nume al Mântuitorului. Pentru
această smerită
înţelepciune, Domnul ne dăruieşte zdrobire de inimă.
► Dacă Rugăciunea lui Iisus o
facem mecanic, nu dă niciun
rezultat.
Este ca orice altă rugăciune rostită numai cu limba.
Rugăciunea nu constă în
cuvinte, ci în simţămintele pe care le ai
faţă de Domnul
► De
fiecare dată când încep să se înmulţească în noi
gândurile
pătimaşe, să trântim în mijlocul lor chemarea
Domnului
nostru, Iisus Hristos şi
atunci le vom vedea imediat
dispărând ca fumul în văzduh.
În rugăciune adună-ţi mintea şi
uneşte-o cu sufletul.
► Rugăciunea lui Iisus dobândeşte
putere de la Dumnezeu,
atunci
când avem sentimentul smereniei, al zdrobirii inimii şi
căinţă când o rostim
Cine
ne opreşte să avem în gând:
Doamne,
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu....
Rugăciunea este un contact personal, pornit din inimă, din
conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Sunt rugăciuni
de tipic, dar
sunt şi rugăciuni personale. Chiar dacă serviciul, ocupaţiile,
timpul nu
ne permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu
apucăm să le facem, nu-i
atât de grav, dar cu
o condiţie: să avem o stare de
prezenţă continuă a
lui Dumnezeu în conştiinţa noastră. Dacă ne ducem cu inima
deschisă
spre treburile
noastre gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le
facem, cine ne opreşte să avem în gând: Doamne,
Iisuse Hristoase,
Fiului
Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! ??? să putem
intra în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu? Asta este
important, gândul la
Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui - asta
este o rugăciune la îndemâna fiecăruia,
indiferent cât de ocupat ar fi.
Oricine poate şi trebuie să se roage spunând: Doamne,
Iisuse
Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.
► De
câte ori să zicem pe zi rugăciunea: Doamne, Iisuse
Hristoase,
Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul?
Să o zicem o dată şi să nu se mai termine. Gândul omului trebuie
să fie mereu la Dumnezeu. Chiar dacă nu ne
gândim că Dumnezeu
ne va
cere socoteală pentru tot ce ne-a
dat? Frumuseţe,
înţelepciune, putere - de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă
ţinem
cont că lumina îngerilor este mai difuză decât chipul şi
asemănarea care-l îmbracă pe om
- toate aceste bogăţii
nemaipomenite,
Dumnezeu le-a revărsat peste om. Privind
aceste
frumuseţi, aceste împodobiri, acest Chip, nu putem să nu ne
gândim
la El. Tocmai acest gând - aşa cum
izvorăşte el - este o