DESPRE MĂTĂNII ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS SAU RUGĂCIUNEA MINŢII

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

                                              DESPRE

                        MĂTĂNII ŞI RUGĂCIUNEA LUI IISUS

                                                     SAU

                                    RUGĂCIUNEA MINŢII

Motto: „Orice ar face omul, oriunde ar merge, toate le împlineşte

cu rugăciunea lui Iisus!“ („File de pateric“, pag. 283).

                                                                               Preot Ioan

                                   Iubiţi credincioşi,

          Vorbim adesea despre rugăciune, dar de fapt cum am putea să o

definim? Cuvântul rugăciune vine de la a se ruga, a implora, acesta

fiind mijlocul de comunicare spirituală cu Dumnezeu, prin vorbă sau

cu gândul. Potrivit unei opinii larg răspândite, o „rugăciune“ este un

text liber formulat sau deja dat într-o formă fixă, după modelul oferit

de „Tatăl nostru“, rugăciunea cea mai de seamă a creştinilor. Iisus

ne-a îndemnat să ne rugăm totdeauna: „Şi le spunea o pildă cum

trebuie să se roage şi să nu-şi piardă nădejdea“ (Luca 18:1), iar

Sfântul Apostol Pavel zicea: „Rugaţi-vă neîncetat“ (1Tesaloniceni

5:17). A ne ruga „totdeauna“ şi „neîncetat“ nu are o măsură, ci

înseamnă cât mai des posibil. Rugăciunea este pârghia principală a

vieţii duhovniceşti şi de aceea este recomandată adesea de

Mântuitorul: „RUGAŢI-VĂ CA SĂ NU INTRAŢI ÎN ISPITĂ“

(Luca 22:40). Rugăciunea poate să fie de mai multe feluri: de cerere,

de mulţumire, de laudă şi de slăvire, de îngăduinţă, de mijlocire,

de adorare. Am dorit mult a scrie aceste câteva cuvinte, observând cu

mare bucurie dorinţa credincioşilor de a purta la mâini mătănii şi

constatând în acelaşi timp, că mulţi dintre ei vor să le poarte doar

pentru că aşa au văzut la alţii.

      ► Unii cred că ele sunt sfinţite, dar acest lucru nu este

adevărat, fiindcă mătăniile nu sunt sfinţite, ci sfântă este

rugăciunea pe care o rostim odată cu fiecare bobiţă.

     ► Alţii spun că le poartă fiindcă în felul acesta îl au pe

Dumnezeu la mână. Noi nu-l putem avea niciodată pe Dumnezeu

la mână, însă El sigur ne are la mână pentru greşelile, patimile,

păcatele noastre.

      ► Unii spun că le poartă la mână ca să le ajute Dumnezeu.

De fapt Dumnezeu le ajută şi celor care nu poartă mătănii la

mână, dar le ajută cu atât mai mult celor care le poartă, dar se şi

ostenesc cu rugăciunea lui Iisus.

       ► Câţiva mai evlavioşi spun că bobiţele de la mătănii ar fi

lacrimile Maicii Domnului, sau că trebuie să fie neapărat 33 de

bobiţe. Ori Dumnezeu nu ne numără rugăciunile (este ca şi cum ar

zice: iată, ai zis 9875 de rugăciuni, acum gata, eşti mântuit!), ci

trebuie să ne rugăm cât mai mult cu putinţă, ştiind că Dumnezeu

coboară la noi şi noi urcăm la Dumnezeu pe „aripile rugăciunii“.

      ► Unii poartă mătăniile numai ca podoabă, pentru că aşa

este moda, sau pentru că le-ar purta noroc şi o numesc „brăţară

norocoasă“. Exact ca musulmanii care cred în noroc şi care

folosesc şi ei nişte mătănii dar nu pentru a se ruga , ci le tot sucesc

în mână pentru „a omorî timpul“.

              În fapt „NOROC“ nu există, pentru că nimic nu este

întâmplător în lumea aceasta, după cum ne spune foarte clar şi

rugăciunea amvonului de la sfârşitul Sfintei Liturghii: „TOATĂ

DAREA CEA BUNĂ ŞI TOT DARUL DESĂVÂRŞIT, DE

SUS ESTE POGORÂND DE LA TINE, PĂRINTELE

LUMINILOR“ (Iacov 1:17). Deci, în loc să spunem cu păcat „am

avut noroc“, foarte bine ar fi dacă am spune cu pioşenie, închinândune:

„MI-A AJUTAT DUMNEZEU!“. Iată ce spune Părintele

Cleopa despre noroc: „Voi ştiţi, cine a fost NOROC? Cel mai mare

drac, care a secerat milioane de suflete!“ Până la venirea lui Iisus

Hristos, oamenii, pentru fiecare păcat, aveau câte un idol:

      - MARTE - zeul războiului. Când aduceau statuia lui, îndată

trebuia să se facă război, să moară cât mai mulţi oameni, că aşa-i

plăcea zeului.

       - VENERA - zeiţa discordiei. Când îi aduceau statuia, toţi

trebuiau să se certe, să se bată.

       - NEMFIS - zeiţa frumuseţii. Când o aduceau, îi puneau

cercei de aur, şi toţi trebuiau să fie pudraţi, să aibă zorzoane,

inele, cercei şi să joace în faţa ei. De acolo ne-au rămas inelele,

cerceii, pudra şi podoabele femeieşti.

   

       - AFRODITA - zeiţa desfrâului. Îi aduceau statuia ei şi o

trăgeau într-o pădure şi acolo bărbaţii şi femeile făceau cele mai

mari orgii înaintea ei.

      - MOLOH - zeul fericirii, sau NOROC, cum ţi spunem astăzi.

A fost foarte cunoscut la romani, sumerieni şi cartaginezi. Statuia

acestui zeu era purtată într-o căruţă cu două roţi, făcută din

aramă sau argint. În spatele acestui „Noroc“ era un cuptor de

aramă, şi în faţa lui o tigaie de aramă; aprindeau focul în spatele

lui Noroc până se înroşea tigaia, şi el, Noroc, primea jertfă copii

sugari. Ca să aibă femeia noroc, lua copilul de la ţâţă şi-l dădea pe

mâna slujitorului idolesc, care îl tăia bucăţele şi-l punea în tigaia

lui Noroc, să se frigă. Până la 40-50 de copii puneau odată în

tigaia aceea. Aşa a secerat dracul NOROC milioane de copii. Sau,

nu ştiţi ce zicea Proorocul Isaia: „Vai de cei ce fac masă dracilor şi

au dat jertfă lui Noroc“. Uneori vezi creştini care se salută: „Hai

noroc, vecine!“. Dacă l-ai întreba cine-i Noroc, nu ştie, dar ştie să-l

pomenească („Ne vorbeşte Părintele Cleopa“, vol. 7, pag. 68).

Mătăniile le observăm cu precădere la mâna călugărilor, iar astăzi,

din ce în ce mai mult şi la mâna mirenilor. Călugării le folosesc

spunând la fiecare bobiţă a ei, şi neîncetat, rugăciunea minţii sau

rugăciunea lui Iisus. Mirenii (credincioşii din lume) trebuie să

folosească şi ei mătăniile în acelaşi scop, tot pentru a spune

rugăciunea minţii, dar nu în mod obligatoriu, ci după dorinţa şi trăirea

fiecăruia. Ne este de aşa mare folos rugăciunea minţii? DA! Pentru că

sufletul nostru şi dinăuntru şi dinafară este războit de gânduri şi de

patimi. De aceea şi paza minţii trebuie să fie dublă. Căci, precum

hrana trupului este pâinea, şi cea a sufletului este virtutea, tot aşa şi

hrana minţii este rugăciunea şi de aceea ne îndeamnă Dumnezeu în

Biblie: „Iar sfârşitul tuturor s-a apropiat, fiţi dar cu mintea

întreagă şi privegheaţi în rugăciuni“ (1Petru 4:7). Deci, suntem

datori să ne rugăm oricând şi oriunde ne-am afla (acasă, în călătorie,

în tramvai, în autobuz, în tren...). Este la fel de necesar pentru orice

om să spună constant rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul / păcătoasa), aşa

cum este pentru o barcă aflată în pericol, trimiterea semnalelor S.O.S.

(„Salvaţi sufletele noastre“).

                 Vorbim despre paza minţii, pentru că toate păcatele bat mai

întâi la uşa minţii şi a inimii noastre prin momeala gândului. Aceste

gânduri rele, care nu sunt conforme cu voia lui Dumnezeu, trebuie, şi

le putem alunga prin rugăciunea minţii, căci: „Precum pomul fără

frunze nu poate avea rod, tot aşa şi sufletul care nu are paza

minţii se osteneşte în zadar“ (Sfântul Simeon Noul Teolog).

Dumnezeu cere de la noi ca cele două părţi ale sufletului, adică mintea

şi inima, să fie curate. Rugăciunea fiind „cheia împărăţiei

Cerurilor“, acelaşi îndemn minunat ni-l dă şi Sfântul Teofan

Zăvorâtul, care zice: „Cel ce iubeşte pe Dumnezeu, stă de vorbă cu

El neîncetat, aşa cum ar vorbi cu un tată, alungând din minte

orice gând pătimaş“. În primul rând este nevoie de atenţie, căci

„fără atenţie nu este rugăciune“.

                  Privind schiţa de mai jos, putem înţelege foarte bine cum

trebuie rostită această rugăciune: Ne-am putea imagina că respiraţia

noastră arată ca un triunghi. Există un foarte scurt moment de odihnă

pentru plămâni, timp în care trebuie să zicem foarte repede:

„Doamne“. Apoi, când tragem aer în piept, zicem: „Iisuse Hristoase,

Fiul lui Dumnezeu“, iar când scoatem aerul din piept rostim:

„Miluieşte-mă pe mine păcătosul / păcătoasa“. Rugăciunea poate fi

spusă şi cu gura şi cu mintea, dar de preferinţă cu mintea, adică în

gând, ca nu cumva văzându-te vreo cunoştinţă, să se smintească,

socotind că vorbeşti de unul singur... Mătăniile le putem ţine tot

timpul la mână, fără ca cei dimprejurul nostru să-şi dea seama că le

folosim pentru rugăciune. Când suntem cu alţii sau mai sunt oameni

pe lângă noi, nu trebuie să ne rugăm cu glas tare, ci cu gura închisă

(neştiind ce facem, ne-ar putea judeca greşit sau cum se mai spune,

i-am sminti). Mătăniile au un rol

asemănător cu cel al mişcării limbii, adică

să ne creeze un reflex pentru rugăciune

când mintea zboară şi uiţi să te rogi, mâna

printr-o mişcare reflexă vrea să învârtă

nodurile de la mătănii. Şi atunci vrând,

nevrând îţi aduci aminte de rugăciune.

Trăim în lume şi sporul nostru în

rugăciune este mai greu. Cu toate acestea

noi trebuie să încercăm să zicem cât mai mult această rugăciune şi

apoi, mai târziu fără niciun efort, o vom spune numai cu mintea. Sunt

părinţi care au dobândit rugăciunea lui Iisus foarte repede şi nu au

avut nevoieSfân de multe mătănii. Dar pe noi cei ce suntem în lume ne

ajută foarte mult. Unui părinte isihast i s-a mişcat mâna şi după ce

murise. Asta ca să se vadă cât de mult sporise...

         Rugăciunea trebuie spusă cât mai des cu putinţă dar corelată cu

ritmul respirator, pentru a nu obosi plămânii, adică cine respiră mai

rar, o spune mai rar, iar cine respiră mai des, o spune cu atât mai des.

Această rugăciune, după sfatul sfantului Grigorie Sinaitul, ne spune

că această rugăciune trebuie spusă liniştit şi fără zgomot, ca nu

cumva vocea să împrăştie şi să micşoreze simţirea şi atenţia

minţii. Aceasta până când, obişnuindu-se cu lucrarea, va înainta

în ea şi va primi putere de la Duhul Sfânt, să se roage puternic şi

în întregime. Atunci, mintea nu va mai avea nevoie să rostească cu

gura, ci se va mulţumi să-şi facă lucrarea în întregime în adâncul

ei. Important este să ştim că la început ne rugăm cât putem şi cum

putem, ca să ajungem să ne rugăm cum trebuie.

            Sfântul Teofan Zăvorâtul ne spune: „Această rugăciune se

mai numeşte şi a minţii, pentru că spunând-o, ea adună mintea

care altfel nu se poate opri de la risipire şi rătăcire în toate părţile.

Rugăciunea minţii se va înrădăcina în suflet şi este o armă foarte

puternică împotriva gândurilor păcătoase“.

              Sfântul Ioan Scărarul are în acest sens câteva cuvinte care

au fost repetate de mulţi scriitori sfinţi: „Cu numele lui Iisus loveşte

pe potrivnicii ce vin împotriva ta, căci nici în cer nici pe pământ

nu vei găsi o armă mai puternică“.

           1. Datorită rugăciunii lui Iisus, nevoitorul (adică cel ce se

roagă), învăţându-se să ceară neîncetat ajutorul lui Dumnezeu,

dacă ar face ceva bun în propăşire, nu vede în aceasta un merit al

său, ci mila lui Dumnezeu.

          2. Rugăciunea neîncetată ne conduce către dobândirea

credinţei, pentru că cel ce se roagă începe să simtă prezenţa lui

Dumnezeu.

          3. Rugăciunea neîncetată nimiceşte vicleşugul vrăjmaşului,

prin punerea întregii noastre nădejdi în purtarea de grijă a lui

Dumnezeu.

         4. Cel ce se roagă neîncetat, cu timpul îşi pierde

deprinderea de a-şi închipui, de a se risipi, de a se îngriji în deşert

de multe...

           5. În sfârşit, el poate ajunge la starea copilăriei poruncită

de Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie.

                               Iubiţi credincioşi,

 Atunci când începem să rostim rugăciunea minţii, să nu spunem:

„Ia să încerc“ ci „Ia să încep“ şi harul lui Dumnezeu ne va ajuta.

Dacă folosim termenul „să încercăm“, atunci dintr-o dată ne vom

simţi neputincioşi (înfrânţi), căci vrăjmaşul diavol de la început ne

creează nedumerire şi descurajare, oboseală şi părerea că această

rugăciune nu este şi pentru noi, ci doar pentru călugări. Deci

trebuie să zicem „Ia să începem“ şi să avem continuitate, ştiind că

rugăciunea este un urcuş din treaptă în treaptă. Chiar dacă

pentru început am realiza doar 10%, 15%, 20%... din trăirea pe

care trebuia să o avem , Domnul ne primeşte şi cu cei 10%, însă

ţinta să ne fie 100%, adică plinătatea atenţiei şi a trăirii.

Rugăciunea minţii este o rugăciune de pocăinţă, adresată

Domnului Iisus, este plină de har şi de adevăr şi de aceea să

spunem cât mai des cu putinţă: DOAMNE IISUSE

HRISTOASE,FIUL LUI DUMNEZEU, MILUIEŞTE-MĂ PE

MINE, PĂCĂTOSUL / PĂCĂTOASA!

Bibliografie: Biblia E.I.B.M., Bucureşti, 2002; Episcop Kallistos Ware, „Puterea numelui“ ;

„Ne vorbeşte părintele Cleopa“, vol. 7, Editura Episcopia Romanului,2001; Pateric Athonit;

File de Pateric; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pravila de rugăciune şi vederea păcatului meu,

Editura Pelerinul, Iaşi, 2001; Ieromonah Gabriel Bunge, Practica rugăciunii personale după

tradiţia Sfinţilor Părinţi, Editura Deisis, Sibiu, 2001; Arhim. Mina Dobzeu, Rugăciunea

inimii pentru toţi, Editura Trinitas, Iaşi, 2003.

                     Completare la cateheza Despre mătănii

► Mătanie, metanie = închinare cu îngenunchere şi aplecare

până la atingerea frunţii de pământ, în semn de veneraţie şi

pocăinţă; şirag de mărgele sau bobiţe împletite prin încrucişarea

firelor de lână sau de mătase cu ajutorul cărora rugătorii îmbină

rugăciunea buzelor şi a minţii cu lucrarea rugătoare a degetelor.

         ► Rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu,

miluieşte-mă pe mine păcătosul”

săvârşită permanent în inimă,

usucă desfrâul, potoleşte furia,

alungă mânia, înlătură tristeţea
îndepărtează obrăznicia, nimiceşte

melancolia, alungă lenea,

luminează mintea, naşte zdrobire

de inimă. Invocarea continuă a

numelui Iisus este o practică foarte

veche în asceza creştină.

         ► Trebuie să-ţi păzeşti mintea. Gândurile pot fi bune sau rele.

Pe cele rele alungă-le. De cum se iveşte o ispită curm-o îndată cu

Rugăciunea lui Iisus ca şi cu o sabie. Sfântul Apostol Pavel spune că

dacă vei mărturisi că Iisus Hristos este Domnul şi vei chema numele

Lui, te vei mântui (Romani 10:9-13).

         ► Rugăciunea lui Iisus este Liturghia săvârşită fără încetare în

templul inimii, acolo unde se află Împărăţia lui Dumnezeu. Cu

timpul Rugăciunea lui Iisus nu va mai înceta şi atunci te vei ruga în

timp ce mergi, în timp ce lucrezi şi chiar în timp ce dormi, după cum

se zice: „Eu dorm, dar inima mea veghează“. Viaţa întreagă îţi va

deveni rugăciune. Cel care a ajuns pe treapta aceasta în Rugăciunea lui

Iisus este cu totul schimbat: mereu răbdător, smerit, senin şi cucernic.

        ► Părinţii de la Optina ne sfătuiesc să facem Rugăciunea lui

Iisus ca pe un mijloc de a ajunge la căinţa adevărată. Sfântul Ioan

de Kronstadt era preot de mir şi prin Rugăciunea lui Iisus s-a ridicat

la sfinţenie şi a ajuns un mare făcător de minuni şi tămăduitor.

        ► Să facem rugăciunea lui Iisus cu răbdare şi cu smerenie.

Fiindcă păcătuim mereu, trebuie să ne rugăm neîncetat. Acesta este

temeiul Rugăciunii lui Iisus. În afara acesteia nu există alta care să

poată fi spusă neîncetat.

       ► Viaţa în Hristos ne cere să fim mereu atenţi la starea

sufletului nostru şi nu putem face aceasta decât prin rugăciunea

neîncetată.

       ► Curăţia trupului şi a gândurilor poate fi păstrată numai

prin rugăciunea neîncetată şi prin atenţia minţii la Dumnezeu.

Atunci Sfântul Duh umbreşte sufletul şi mistuieşte patimile.

       ► Dragostea către Dumnezeu se aprinde în inima noastră

numai prin rugăciunea neîncetată.

       ► Rugăciunea lui Iisus dobândeşte putere îndeosebi din

sentimentul smereniei şi al zdrobirii de inimă şi, de asemenea,

din căinţa cu care e rostită.

         ► Datorită pomenirii neîncetate a Domnului se retrag din

suflet patimile cele ticăloase. Însă acolo unde nu există pomenirea

despre Domnul, domnesc întunericul şi duhoarea, acolo se

săvârşeşte orice faptă netrebnică.

         ► În timpul săvârşirii Rugăciunii lui Iisus este bine să avem

convingere că datorită păcătoşeniei noastre nu suntem vrednici

să rostim dulcele nume al Mântuitorului. Pentru această smerită

înţelepciune, Domnul ne dăruieşte zdrobire de inimă.

        ► Dacă Rugăciunea lui Iisus o facem mecanic, nu dă niciun

rezultat. Este ca orice altă rugăciune rostită numai cu limba.

Rugăciunea nu constă în cuvinte, ci în simţămintele pe care le ai

faţă de Domnul

         ► De fiecare dată când încep să se înmulţească în noi

gândurile pătimaşe, să trântim în mijlocul lor chemarea

Domnului nostru, Iisus Hristos şi atunci le vom vedea imediat

dispărând ca fumul în văzduh. În rugăciune adună-ţi mintea şi

uneşte-o cu sufletul.

           ► Rugăciunea lui Iisus dobândeşte putere de la Dumnezeu,

atunci când avem sentimentul smereniei, al zdrobirii inimii şi

căinţă când o rostim

                       Cine ne opreşte să avem în gând:

             Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu....

                 Rugăciunea este un contact personal, pornit din inimă, din

conştiinţa noastră creştină, cu Dumnezeu. Sunt rugăciuni de tipic, dar

sunt şi rugăciuni personale. Chiar dacă serviciul, ocupaţiile, timpul nu

ne permit rugăciuni de tipic, chiar dacă nu apucăm să le facem, nu-i

atât de grav, dar cu o condiţie: să avem o stare de prezenţă continuă a

lui Dumnezeu în conştiinţa noastră. Dacă ne ducem cu inima deschisă

spre treburile noastre gospodăreşti, pe care tot pentru Dumnezeu le

facem, cine ne opreşte să avem în gând: Doamne, Iisuse Hristoase,

Fiului Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! ??? să putem

intra în casă cu sentimentul acesta de om al lui Dumnezeu? Asta este

important, gândul la Dumnezeu, conştientizarea prezenţei Lui - asta

este o rugăciune la îndemâna fiecăruia, indiferent cât de ocupat ar fi.

Oricine poate şi trebuie să se roage spunând: Doamne, Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

           ► De câte ori să zicem pe zi rugăciunea: Doamne, Iisuse

Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul?

Să o zicem o dată şi să nu se mai termine. Gândul omului trebuie

să fie mereu la Dumnezeu. Chiar dacă nu ne gândim că Dumnezeu

ne va cere socoteală pentru tot ce ne-a dat? Frumuseţe,

înţelepciune, putere - de multe ori dincolo de cea a îngerilor, dacă

ţinem cont că lumina îngerilor este mai difuză decât chipul şi

asemănarea care-l îmbracă pe om - toate aceste bogăţii

nemaipomenite, Dumnezeu le-a revărsat peste om. Privind aceste

frumuseţi, aceste împodobiri, acest Chip, nu putem să nu ne

gândim la El. Tocmai acest gând - aşa cum izvorăşte el - este o

rugăciune (Arhim. Arsenie Papacioc - Veşnicia ascunsă într-o clipă).