Acum mult timp, in China traia un imparat al carui palat era cel mai frumos din lume, fiind construit in intregime din portelan delicat. In jurul palatului erau gradini imense splendide, pline cu plante si flori rare. In spatele lor, o padure mare de pini strajuia drumul pana la mare. In aceasta padure de pini traia o micuta privighetoare.
Privighetoarea canta atat de frumos, incat oricine o auzea cantand, nu mai putea sa uite vreodata cantecul ei.
Pescarii sarmani care-si aruncau plasele in mare toata ziua, se opreau din munca, atunci cand auzeau privighetoarea cantand. “Ce frumos canta!” ziceau ei, uitand de problemele lor si ascultand muzica dulce.
Calatori multi care veneau din tari indepartate, ca sa vada regatul imparatului, admirau delicatul palat de portelan si gradinile minunate, dar cand auzeau cantecul privighetorii, toti spuneau: “Acesta e cel mai frumos din toate frumusetile de aici!”
Scriitori si poeti au scris carti in care laudau frumusetea palatului imparatului si a gradinilor lui. Dar ei laudau privighetoarea, mai mult chiar decat aceste frumuseti. Aceste carti ajungeau peste tot in lume iar, intr-o zi, imparatul insusi a deschis o carte. “Ce minunat!” zise el, “Aceasta carte spune ca, dintre toate lucrurile minunate din regatul meu, cantecul privighetorii e cel mai frumos! Dar unde este aceasta privighetoare, de ce eu n-am auzit-o niciodata cantand?”
Imparatul si-a adunat toti ministrii si curtenii si i-a intrebat despre privighetoare. Dar niciunul dintre ei nu auzisera pasarea, nici macar doamnele de onoare, bucatarii sau ceilalti servitori.
In sfarsit, unul din ajutorii de bucatari a exclamat:”Aaa, privighetoarea, o stiu foarte bine! In fiecare seara merg in vizita la batrana mea mama, care locuieste pe malul marii. Cand ajung in padure sunt intotdeauna obosit, dar atunci aud cantecul privighetorii, care e atat de dulce incat imi dau lacrimile.” Asa incat omul, impreuna cu alti curteni si doamne de onoare, au plecat spre padure sa caute privighetoarea.
Au mers ei ce-au mers si au ajuns la o pajiste unde o vacuta a inceput sa mugeasca. “Aceasta trebuie sa fie privighetoarea! O, dar am mai auzit sunetul asta inainte.”, zice un curtean. “Ah, nu”, a spus ajutorul de bucatar “aceasta e doar o vacuta; mai avem putin de mers, pana sa ajungem la privighetoare.”
Curand, ei au trecut pe langa un iaz, unde cateva broaste oracaiau de zor. “Ce dragut”, zice un alt curtean “vocile lor seamana cu clinchetul clopotelor de la biserica!”. Ajutorul de bucatar a inceput sa rada si a zis: “Dar nu-i privighetoarea, insa o vom gasi curand.”
Au mai mers putin si, in sfarsit, ajutorul de bucatar a zis: “Iata privighetoarea!” si a aratat catre o pasare micuta, gri, cocotata pe o creanga deasupra capetelor lor.
“Ce incolora este, nu ne-am fi imaginat niciodata ca privighetoarea e o pasare atat de stearsa!”, au zis doamnele de la curte. Atunci privighetoarea a inceput sa cante, iar trilurile ei dulci au umplut padurea. “Ah, ce minunat!” au soptit doamnele de onoare.
“Da, intr-adevar” au zis toti curtenii “Cantecul ei seamana cu clinchetul unor clopotei de cristal!”. Dupa aceasta, ei s-au adresat privighetorii: “Buna ziua, privighetoare, am venit sa te rugam sa canti pentru imparatul nostru.”
“Trebuie sa merg acum?”, a intrebat privighetoarea.
“Nu chiar acum, poti veni in seara asta la palat, sa canti pentru imparat.” a zis unul din curteni.
“Cantecele mele suna cel mai bine in padure, insa daca imparatul doreste, voi veni asta seara la palat.”
In acea seara, palatul imparatului era impodobit cu lanterne colorate si decorat cu ghirlande aurii si argintii, in onoarea pasarii. In sala tronului, intreaga curte statea in jurul imparatului, imbracati toti in cele mai frumoase vesminte. Langa tronul imparatului era asezata o stinghie de aur, pe care sa stea privighetoarea.
In sfarsit, micuta pasare gri a intrat in zbor pe fereastra deschisa. S-a asezat pe stinghie si a inceput sa cante.
Cantecul ei era ca o zi insorita de primavara si cumva, i-a atins pe toti cei care ascultau. Imparatul chiar s-a aplecat catre ea sa asculte mai bine, lacrimile au inceput sa-i curga si se rostogoleau pe obraji. Cand privighetoarea a terminat, imparatul a zis ca niciodata n-a auzit ceva mai frumos. El i-a oferit privighetorii lantul sau de aur, dar aceasta a refuzat si a zis ca lacrimile pe care le zarise in ochii lui ii erau o recompensa suficienta.
Apoi privighetoarea a mai cantat un cantec, chiar mai frumos decat primul, dupa care a zburat inapoi in padure. Toti cei de la curte au cazut de acord ca a fost cea mai frumoasa seara si nimeni nu mai vorbea despre altceva, decat despre cantecul privighetorii. Cateva dintre doamnele de la curte au incercat sa imite trilurile privighetorii, dar fara succes.
Imparatul a anuntat ca privighetoarea va avea un loc la curte, ii va oferi o colivie din aur si 12 servitori care sa aiba grija de ea. Asa ca, privighetoarea a inceput sa cante la curte, in fiecare seara si toti erau vrajiti de cantecele ei.
Intr-o zi, imparatul a primit in dar o cutie mare, de la imparatul Japoniei. Pe aceasta cutie scria cu litere de aur: Privighetoarea. “Trebuie sa fie o alta carte despre minunata noastra pasare”, a gandit imparatul, in timp ce deschidea cutia. In schimb, in cutie a gasit o privighetoare facuta din aur si pietre pretioase. Cand aceasta pasare a fost atinsa, a inceput sa cante la fel ca si privighetoarea adevarata, ba chiar a inceput sa-si infoaie coada si aripile in ritmul muzicii.
“Ce frumoasa este!”, au exclamat toti curtenii. “Va canta in duet cu privighetoarea adevarata”. Asa incat cele doua pasari au inceput sa cante impreuna, dar pasarea artificiala putea sa cante un singur cantec iar si iar, in timp ce, privighetoarea adevarata canta altfel, de fiecare data. “Ce draguta si ritmata muzica canta aceasta privighetoare!”, a spus maestrul de ceremonii al curtii, iar curtenii au fost de acord ca noua privighetoare sa cante singura de atunci inainte, cu atat mai mult cu cat era si mult mai frumoasa decat cea reala.
Imparatul insa a cerut sa mai asculte si privighetoarea adevarata, macar o data, insa aceasta disparuse pe fereasta deschisa si se intorsese la casa ei din padure. “Ce pasare nerecunoscatoare!”, au zis curtenii. “Dar nu-i nimic, avem cea mai buna privighetoare, chiar aici.” au completat ei.
Dupa aceasta intamplare, adevarata privighetoare a fost izgonita din regat, iar privighetoarea din aur si pietre pretioase i-a luat locul in colivia de aur, cantand in fiecare seara.
A trecut un an, privighetoarea de aur canta in fiecare seara, toti curtenii ii cunosteau cantecul pe dinafara. Intr-o seara, imparatul a deschis colivia de aur, ca de obicei, dar in loc sa cante, pasarea scotea un sunet strident. Privighetoarea de aur se stricase!
Imparatul i-a chemat pe toti mesterii din regat sa examineze pasarea si s-o faca sa cante din nou. Insa toti mesterii i-au spus ca pot s-o repare, dar ea nu va mai putea sa cante in fiecare seara, ci numai o data pe an. Aceasta stire i-a intristat pe toti curtenii, dar s-au impacat cu gandul.
Au trecut astfel alti cinci ani si o gripa cumplita s-a abatut asupra regatului. Imparatul insusi s-a imbolnavit foarte grav si chiar a cazut pe patul de moarte. Curtenii care-l iubeau mult erau foarte tristi, dar din pacate nu mai era nimic de facut pentru a-l salva.
Imparatul zacea in patul sau, era atat de palid si fara vlaga, incat toti se asteptau sa moara in orice moment. Chiar incepusera cu totii sa-l considere deja mort si aduceau osanale succesorului la tron.
In tot acest timp, imparatul zacea singur in dormitorul lui superb, zacea in patul lui de aur, cu colivia privighetorii aurite alaturi. Abia mai putea respira, ca si cum o grautate ii apasa pieptul. A deschis ochii si a vazut Moartea stand langa patul sau, cu coroana lui de aur pe cap. Iar in jurul sau auzea diverse voci, unele amenintatoare si crude.
“Macar de-as putea asculta putina muzica, sa nu mai aud vocile astea chinuitoare…” a mormait imparatul. S-a intors catre privighetoarea de aur de langa el si a zis: “Canta pentru mine, te rog”. Dar pasarea de aur ramanea tacuta.
Camera parea atat de tacuta si rece…, o muzica dulce a intrat prin fereastra deschisa. Era privighetoarea adevarata, care auzise de boala imparatului si venise sa-i cante. Privighetoarea a cantat despre primavara, cand mugurii se transforma in frunze verzi si bobocii florilor se deschid.
Imparatul a simtit cum sangele incepe sa-i curga prin vene, culorile i-au aparut in obrajii palizi, in timp ce asculta trilurile privighetorii. Chiar si vocile auzite inainte si chipul mortii, toate au disparut.
Privighetoarea canta tot mai frumos, iar imparatul s-a simtit din nou puternic si a intrebat-o: “Cum as putea vreodata sa-ti multumesc? Te-am izgonit din regatul meu si totusi, tu ai venit sa-mi salvezi viata. Cere-mi orice si vei avea!”
“Vreau doar sa ma lasi sa cant in fiecare seara la fereastra ta. Prin cantecul meu vei afla tot ce se intampla in regatul tau, si bune si rele, dar sa nu lasi pe nimeni sa afle ca o micuta pasare iti sopteste toate acestea.”
“Foarte bine”, a zis imparatul.
A doua zi, la rasaritul soarelui, cand toti servitorii se asteptau sa-l gaseasca pe imparat zacand mort in pat, acesta a aparut in sala tronului, spunandu-le tuturor: “Buna dimineata!”
Poveste de: Hans Christian Andersen
.jpg)
