DIN... ortodoxiesaumoarte
Libertatea este marele „dar” pe care l-am primit de la Dumnezeu ca ființe create după chip și asemănare. Din păcate această libertate ne așează și sub semnul responsabilității ceea ce uneori ne apasă conștiința. Fiind ființe raționale și înzestrate cu însușiri dumnezeiești avem responsabilitate față de faptele pe care le săvărșim și ca atare vom da socoteală pentru ele în fața lui Dumnezeu. Noi nu trăim numai pentru noi înșine ci și pentru cei din trecut cât și pentru cei din viitor. Acțiunile noastre au repercusiuni si rezonanțe și cu sufletele care au o legătură sufletesc-trupească cu noi dar și cu generațiile viitoare. Avem de pildă pe sfinții – cu care vrem să credem că suntem înrudiți – și iată că viața și lucrările lor ne influențează în viața duhovnicească. Sfântul Teofan Zăvorâtul ne tâlcuiește din Scriptură ce înseamnă libertatea:
”Nu este nimic din afară de om care, intrând în el, să-l poată spurca; dar cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă”. La acest loc și altele asemenea lui ( cum ar fi, de pildă, ,, nu mâncarea ne va pune înaintea lui Dumnezeu”) arată de obicei neprietenii postului, presupunând că au în ele îndeajunsă îndreptățire pentru a nu posti după tipicul și rânduiala Bisericii. Cât de îndestulătoare este această dezvinovățire știe orișice credincios. A fost rânduit ca, postind, să ne înfrânăm de la anumite mâncăruri nu pentru că ar fi spurcate, ci fiindcă prin această înfrânare se ajunge mai lesne la subțierea cărnii, care este de neapărat trebuincioasă pentru sporirea lăuntrică. Acest înțeles al legii postului este atât de însemnat, încât cei care scocotesc spurcată vreo mâncare sunt socotiți printre eretici. Înaintea neprietenilor postului însă nu trebuie să stăruim acestui lucru, ci asupra faptului că postul este o datorie în măsura în care el e un mijloc de a birui înclinăriile păcătoase și poftele trupului. Aici nu au ce să mai spună. Dacă sporirea lăuntrică este o datorie, este o datorie și folosirea unui mijloc socotit ca neapărat trebuitor pentru aceasta, cum este postul. Și conștiința îi spune fiecăruia acest lucru. Pentru a o liniști , i se răspude: ,,Eu am să acopăr nepostul, printr-un alt mijloc”, sau: ,,Mie postul îmi face rău”; sau: ,,Eu postesc când vreau, nu în posturile rânduite”.
Dar prima dezvinovățire este nepotrivită, fiindcă până acum nimeni nu s-a priceput fără postire, să-și potolească trupul și să-și pună pe temei bun cele lăuntrice. Cea din urmă este de asemenea nepotrivită, fiindcă Biserica este un singur trup și a-ți face rânduială aparte este un lucru potrivnic întocmirii ei; a te abate de la rânduieliile obștești ale Bisericii nu poți, fără numai dacă ieși din ea, iar câtă vreme este cineva mădular al ei, nu poate să spună și să ceară asta. Cea de-a doua dezvinovățire are o umbră de adevăr, și, într-adevăr, nu sunt datori să postească cei cărora postul le strică sănătatea, fiindcă postul nu este rânduit ca să ucidă trupul, ci ca să omoare patimiile. Dar dacă stăm să-i numărăm pe aceștia cu bună credință, se va vedea că sunt atât de puțini, încât nu merită luați în socotelă. Mai rămîne o singură pricină: lipsa de dorință. Aici n-ai ce să zici.
Nici în rai nu te iau împotriva voinței tale; numai când ești osândit să mergi în iad – vrei, nu vrei, te duci; te înhață și te aruncă. (Gal. 5, 11-21; Mc. 7, 5-16)
Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an – Sf. Teofan Zăvorâtul. Editura Sophia, Buc. 1999, colecția Părinți Ruși
.jpg)
