Scrisoare catre omul bolnav

Fratele meu (sora mea) in Hristos, tu stai si su­feri, in timp ce eu scriu, gandindu-ma la suferinta ta. Am oare dreptul sa iti scriu? Are oare dreptul cineva din spatele frontului sa ii scrie unui soldat din linia intai? M-am gandit foarte mult la cei apasati de boala. Scriindu-ti, chiar fara sa stiu cine esti si de ce boala suferi, ma gandesc cum as putea sa te ajut. E foarte mult timp de cand ma gandesc sa iti scriu, si totusi pana de curand nu am avut curajul sa o fac acum. Pur si simplu ma simteam neputincios. Nici acum nu ma simt capabil sa mangai su­fle­tul tau apasat de durere. Si totusi, nu scriu numai ca sa imi descarc sufletul. Simt povara faptului ca sunt oameni care sufera si pentru care eu nu fac nimic.

Inainte de toate iti scriu ca imi doresc din toata inima sa duci cum trebuie aceasta cruce pe care ti-a dat-o Dumnezeu. O mie de scrisori daca as scrie ca­tre bolnavi, in fiecare dintre ele as incerca sa le re­pet aceasta: ca trebuie sa aiba grija cum isi poarta crucea...
Durerea nu lasa loc refrenelor. Imi dau seama foarte bine ca o scrisoare primita de la un strain te poate supara: "De ce imi scrie omul acela, daca nu e in locul meu, daca nu ma intelege?"
Iti scriu tocmai pentru ca am fost si eu in­ge­nun­cheat de durerile bolii, tocmai pentru ca imi dau sea­ma ca sansele de a te ajuta prin randurile mele sunt minime. Tocmai de aceea iti scriu. M-am rugat si ma rog sa ma lumineze Dumnezeu sa iti scriu cu folos. Acum, cand scriu, nu stiu daca aceasta scri­soare va ajunge la tine. Am mai incercat sa iti scriu de cateva ori, dar nu am reusit sa o fac asa cum mi-as fi dorit, asa ca am sters totul. Sa ma ierti da­ca, citind aceasta scurta scrisoare, ti se va parea plic­ticoasa. Crede-ma ca este un semn de dragoste...

Dupa lungi framantari - asemanatoare rezolvarii unei probleme de matematica - am ajuns la con­clu­zia ca cel mai bine ar fi sa iti redau o intamplare care mi-a placut in mod deosebit. Citirea ei nu iti va usu­ra durerile, dar poate ca te va ajuta sa le infrunti altfel:
"Odata, un bolnav si-a pierdut rabdarea si striga ca­tre Domnul, cerand sa-l slobozeasca de durerile cele infricosatoare. I-a aparut atunci un inger care i-a spus:
- Prea Bunul Dumnezeu a auzit rugaciunea ta si va face dupa cererea ta, insa cu conditia ca in loc de un an de viata cu chinuri pe pamant, prin care orice om se curata de pacat ca aurul in foc, sa primesti sa pe­treci trei ore in iad. Deoarece sufletul tau are ne­voie de curatire prin incercarea bolii, va trebui sa su­feri boala inca un an. Dar asta ti se pare greu. Gandeste-te insa ce inseamna iad, unde merg toti pacatosii! De aceea incearca, daca vrei, sa rabzi nu­mai trei ore si apoi te vei mantui cu rugaciunile Sfintei Biserici.

Bolnavul s-a gandit: "Un an de chinuri pe pa­mant e foarte lung. Mai bine sa fac rabdare trei cea­suri, decat un an".
- Sunt de acord cu trei ceasuri in iad, a spus el ingerului.
Atunci ingerul a luat usor sufletul bolnavului in mainile sale, l-a lasat in iad si s-a departat spunand:
- Ma voi intoarce dupa trei ceasuri.
Intunericul vesnic ce stapanea acolo, stramto­rarea, glasurile celor ce se chinuiau si ajungeau la ure­chile lui si infatisarea salbatica, toate acestea au pricinuit nefericitului o frica si o durere infrico­sa­toa­re. Peste tot vedea si auzea chinuri. Nicaieri vreun glas de bucurie in abisul nesfarsit al iadului. Se vedeau in intuneric numai ochii inflacarati ai dia­volilor, gata sa-l sfasie.
Sarmanul a inceput sa tremure si sa strige, dar la glasurile si strigatele sale ii raspundea numai abi­sul. I s-a parut ca au trecut secole intregi, si din cli­pa in clipa astepta sa vina ingerul, dar acela nu mai venea.
In cele din urma, deznadajduit ca nu va vedea ni­ci­odata raiul, a inceput sa geama si sa planga, dar ni­ma­nui nu-i pasa de el. In iad, pacatosii se gan­desc nu­mai la ei insisi, si diavolii se bucura de chinurile lor.
Dar iata ca stralucirea dulce a ingerului se vazu in abis. Cu zambetul sau paradisiac, ingerul a stat dea­supra celui chinuit si l-a intrebat:
- Cum esti, omule?
- N-am crezut ca si la ingeri poate exista min­ciu­na!, a soptit cel chinuit cu o voce stinsa.
- Ce inseamna asta?, a intrebat ingerul.
- Cum ce inseamna?, a continuat ticalositul om. Mi-ai fagaduit sa ma iei de aici dupa trei ceasuri, dar de atunci mi se pare ca au trecut ani, veacuri in­tregi de chinuri nesuferite.
- Binecuvantatule, ce ani, ce veacuri?, a spus cu uimire ingerul. A trecut numai un ceas de cand am plecat si trebuie sa mai ramai aici inca doua.
- Cum? Doua ceasuri? Oh! Nu pot suferi, n-am putere! Daca e cu putinta si daca e voia lui Dum­ne­zeu, te rog, ia-ma de aici. Mai bine sa sufar pe pamant ani intregi, pana la ziua Judecatii, numai scoa­te-ma din iad. Ai mila de mine!, striga gemand cel chinuit, ridicandu-si mainile spre inger.
- Bine, a raspuns ingerul. Bunul Dumnezeu, ca un Parinte iubitor de oameni, te va milui.
La aceste cuvinte, omul isi deschise ochii si vazu ca se afla in patul sau de boala, ca si mai inainte" [12; 35-39].
Poate ca ai mai citit sau ai auzit deja aceasta in­tam­plare. Sau poate ca o afli abia acum. Mi s-a pa­rut foarte potrivita pentru situatia in care te afli.
Nu stiu ce as fi ales eu in locul acelui bolnav, dar cred ca m-as fi simtit atras sa fac aceeasi alegere. Trei ceasuri in iad... Oare ce ar fi asa groaznic, in­cat sa atarne mai greu decat un an de suferinta?
Dar lucrurile stau altfel decat le vedem noi.
Stiu ca acum, covarsit de suferinte, te intrebi de ce oare Dumnezeu nu ti-a dat o alta cruce, care sa nu te covarseasca? De ce Dumnezeu nu a ales o alta cale pentru mantuirea ta?
Raspunsul la aceasta intrebare nu este greu de dat: Dumnezeu a stiut care este calea cea mai po­tri­vita pentru ca tu sa te mantuiesti.
"Dar de ce altii, care au facut pacate mai mari, nu au o cruce la fel de grea?..."
Am auzit aceasta intrebare de la mai multi bol­navi. "De ce Dumnezeu nu imi da chinuri mai usoa­re? Nu vede ca pe acestea nu le pot rabda?"
"Nu pot sa nu cartesc... Dumnezeu imi da incercari mai grele decat pot sa suport..."
Dumnezeu nu este un sadic care are cateva tone de suferinta pe care le arunca la intamplare pe pamant. Dumnezeu nu greseste. El stie intotdeauna ce ne este cu adevarat de folos. Dumnezeu ingaduie ca omul sa sufere tocmai pentru ca prin aceasta su­ferinta sufletul lui sa se curateasca. Si daca unii au dureri foarte mari, nu inseamna ca Dumnezeu este nedrept cu ei, ci inseamna ca tocmai acele dureri sunt leacurile potrivite pentru sufletele lor.
Omul se gandeste: "dar daca altii, care au facut pacate mai mari, nu au parte de aceleasi dureri, nu inseamna ca Dumnezeu ar fi putut sa ma crute?" Pro­blema ar trebui pusa altfel. Este adevarat ca multi oameni rai au avut parte de o viata pamanteasca plina de toate desfatarile, si chiar au avut o sanatate de invidiat. Stim noi insa daca ei s-au man­tuit? Nu stim. Pacatosii care au murit fara sa se po­ca­iasca au ajuns in iad. Nu este problema noastra sa ju­decam daca Dumnezeu este mai ingaduitor cu altii decat cu noi.

Avem libertatea de a pacatui, avem libertatea de a-L judeca pe Dumnezeu. Dar la ce ne ajuta o astfel de libertate? Sfantul Apostol Petru ne indeamna: Traiti ca oamenii liberi, dar nu ca si cum ati avea libertatea drept acoperamant al rautatii, ci ca robi ai lui Dumnezeu (I Petru 2, 15). Este trist faptul ca multi oameni isi folosesc libertatea in mod gresit. De fapt, tocmai aceasta a fost pricina caderii - ca omul a vrut sa isi foloseasca libertatea calcand voia lui Dumnezeu.
Cu ce ramanem daca Il judecam pe Dumnezeu? Schimbam cumva soarta noastra in bine? Ni se im­pu­tineaza durerile? Dimpotriva. Si atunci? Daca vrem sa ne mantuim, atunci nu Il judecam pe Dumnezeu.
Si totusi, uneori oamenii se lasa covarsiti de du­re­re... Il judeca pe Dumnezeu, se lasa biruiti de dez­nadejde. Am cazut si eu in acest pacat. Si nu nu­mai o data. Cu trecerea timpului, insa, am inteles ca prin aceste caderi nu imi usuram cu nimic suferin­ta, ba chiar mi-o agravam. Incercam sa ma lupt cu Dumnezeu, si lupta mea era dovada putinatatii credintei mele. Intelegandu-mi greseala, am cautat sa nu ma mai lupt cu Dumnezeu, ci sa ma lupt nu­mai cu ispita deznadejdii. Lupta nu e usoara, dar da­ca e pornita la timp sansele de victorie sunt mai mari.

La inceput omul primeste un gand de deznadej­de, apoi incepe sa carteasca si, daca nu are grija, in scurt timp inima sa este biruita de deznadejde. Iti voi reda cateva randuri scrise de Sfantul Teofan Za­vo­ratul ca sa iti fie de folos daca sau mai bine zis cand vei fi ispitit de deznadejde:
"Sanatatea dumneavoastra s-a subrezit. Sana­ta­tea subrezita poate sa subrezeasca si mantuirea atunci cand din gura bolnavului se aud cuvinte de cartire si strigate de nemultumire. Sa va ajute Dum­nezeu sa va izbaviti si de un necaz si de celalalt! Vedeti unde vreau sa ajung? La dumneavoastra se strecoara anumite cuvinte; cuvintele vin, fireste, din simtaminte si ganduri pe potriva, iar acestea din urma sunt de asa un fel ca lucrarea mantuirii nu se poate implini cu ele. Binevoiti a lua aminte la aceas­ta si a va indrepta... Sanatatea si boala sunt in mai­nile purtarii de grija a lui Dumnezeu mijloace pentru mantuire atunci cand atat una, cat si cealalta sunt folosite in duhul credintei... Dar ele duc la pier­zanie atunci cand omul se poarta in privinta lor dupa toanele sale" [21; 26-27].

Nu ne putem permite luxul de a avea toane. Cine se poarta dupa cum are chef mai devreme sau mai tarziu va culege roadele atitudinii sale.
Lupta cu deznadejdea trebuie sa fie o lupta sus­tinuta, pentru ca nu este cu nimic mai usoara decat lupta cu desfranarea, cu betia, cu lacomia, cu man­dria sau cu alte patimi. Insa in timp ce desfranatul este mustrat de constiinta si se poate pocai, dez­na­daj­duitul nu mai vede pocainta. Totul i se pare in­tu­necat, totul i se pare fara rost. Ca sa nu spun mai multe, voi spune doar ca deznadejdea, pricina a si­nu­ciderii, poate fi inteleasa si ca o forma de sin­u­ci­dere. Pentru ca asta este: in timp ce Dumnezeu tri­mi­te leacul spre tamaduire, omul il respinge ca si cum ar fi otrava.

"In ce priveste faptul ca navaleste asupra-va ne­rab­darea, este omeneste sa fie asa. Daca vine, tre­buie sa o alungati. Simtamantul de apasare pricinuit de boala este tocmai ca sa aveti ce rabda. Unde nu se simte apasare, acolo nu-i nici rabdare; insa cand vine simtamantul de apasare impreuna cu do­rinta de a o inlatura, nu e nici un pacat in asta. Este un simtamant firesc. Pacatul incepe cand in urma acestui simtamant sufletul se lasa prada nerabdarii si incepe sa incline spre cartire" [21; 28-29].

Da, e omeneste sa ne vina ganduri de nerabdare, si chiar ganduri de deznadejde. Numai pe cei spo­riti in credinta deznadejdea nu ii atinge. Chiar daca ne vin astfel de ganduri, noi trebuie sa luptam im­potriva lor cu toata atentia. Bolnavul care se lasa bi­ruit de deznadejde pierde atat in razboiul du­hov­nicesc, cat si in razboiul cu boala. Pentru ca insanatosirea depinde si de starea psihica a bolnavului.

Ar mai fi de spus ca atunci cand durerile sunt crancene uneori omul simte nevoia de a da frau li­ber maniei. Este si aceasta o ispita, desigur. In aceas­ta ispita incearca sa gaseasca tot felul de vi­no­vati pentru boala sa. E prea apasator sa recunosti ca boala este urmarea propriilor pacate, este mult mai convenabil sa dai vina pe altii. Colegii de serviciu, membrii familiei sau prietenii sunt trecuti prin ciurul judecatii si sunt considerati coautori ai bolii.

Este adevarat si faptul ca boala unui om este amplificata de starile de stres provocate de unele rude sau de unele cunostinte, dar bolnavului nu ii este de nici un folos sa isi macine nervii gandindu-se cu rautate la acesti binefacatori ai sai. Cand mania ii umple inima, bolnavul se va agata cu dis­perare de fiecare victima care ii apare la orizont. Nu este deci de mirare ca ii va acuza pe doctori ca sunt nepriceputi.

Sfantul Teofan Zavoratul spune si aceasta: "Nu va suparati pe doctori. Ei nu pot vindeca singuri, ci doar cu binecuvantarea lui Dumnezeu. (Cred ca spu­sele sale au nevoie de o mica precizare: sunt va­labile mai ales pentru cazurile in care doctorul este priceput. Daca doctorul este nepriceput, atunci sansele ca boala sa fie tratata cum trebuie sunt, evident, mici. Intr-o astfel de situatie gasirea unui alt doctor, a unuia iscusit, i-ar putea fi de mare folos celui bolnav - ar fi cea mai simpla me­toda de a-l feri de suparare. Este adevarat ca Dum­ne­zeu se poate folosi si de cel mai nepriceput doc­tor, dar asta nu inseamna ca nu trebuie sa tinem seama de iscusinta medicilor. Parintele Paisie Aghio­ritul ne atragea atentia asupra faptului ca doc­torii "pot face greseli, mai ales atunci cand nu au smerenie." [13; 241-242]). Iar Dumnezeu are de­spre boala si sanatate cu totul alte idei decat noi, si ele sunt departe de ale noastre ca cerul de pa­mant" [21; 23].
Of, cat de greu este sa intelegem invatatura aceasta... Cel mai usor o intelegem cand ne este bine, cand suntem sanatosi, cand nu avem necazuri. Dar cand cutitul durerii patrunde in inimile noastre, nu mai vrem sa ne recunoastem nimicnicia. Vrem sa intelegem de ce nu suferim mai putin, vrem sa ne explicam fiecare picatura de suferinta. Ridica-te, fratele meu, ori de cate ori ai cazut in dez­nadejde. Ridica-te, fratele meu, ca si cum nu ai fi cazut. Pe cat de mare este pacatul deznadejdii, pe atat de mare este plata celui care se ridica din cadere.

M-am apucat sa iti scriu randurile de fata din trei motive: pentru a-ti reproduce intamplarea cu trei cea­suri in iad, pentru a te incuraja sa te ridici ori de cate ori durerea te va arunca in deznadejde si pen­tru a-ti vorbi despre mucenicia bolii.
Inainte de teorie iti voi scrie despre doua mo­men­te din viata parintelui Paisie Aghioritul. Pa­rin­tele povestea:
"O femeie ce sufera de rinichi si de ani de zile face tratament pentru purificarea sangelui mi-a spus:
- Parinte, faceti, va rog, semnul Crucii pe mana mea. Venele imi sunt numai rana si nu mai pot su­por­ta sa fac acest tratament.
- Aceste rani, i-am spus, in cealalta viata vor fi niste diamante mai pretioase decat diamantele din aceasta lume. (...)
Dupa aceea, imi arata o rana la cealalta mana si imi spune:
- Parinte, rana aceasta nu se inchide si se vede osul.
- Da, dar de acolo din rana se vede cerul, ii spun. Ma rog ca Hristos sa-ti dea rabdare si sa-ti ma­reasca dragostea pentru El, ca sa uiti de durere. Desigur, exista si alta rugaciune - pentru a alina du­rerile, dar atunci se micsoreaza si rasplata cea mare. Prin urmare, rugaciunea de mai inainte este mai buna.

Si astfel s-a mangaiat mult, sarmana" [13; 228].
Oare cati dintre noi ne-am mangaia la auzul unor astfel de cuvinte? Oare cati dintre noi nu s-ar mahni auzind ca preotul caruia ii cerem sa se roage pentru alinarea durerilor ne spune ca e de preferat sa rabdam durerea? Si totusi, femeia s-a mangaiat. Prin aceasta, a facut dovada credintei sale.
Ne este usor sa fim crestini atunci cand avem tot ce ne trebuie, cand nu ne lipseste nimic si cand nu suferim nici o durere. Dar este greu sa fim crestini atunci cand ne apasa greutatea crucii.

Cand suntem bolnavi (sau cand suntem apasati de oricare alta suferinta), credinta noastra este su­pu­sa unui examen. Avem de ales intre rabdarea in­cercarii sau alegerea unui pacat care sa indulceasca suferinta. Oamenii cauta pacatul pentru ca nu vor sa duca crucea. Ce este pacatul decat o fuga dupa o placere vinovata, o fuga dupa eliberarea de tensiunea la care ne supune viata? Omul a inteles ca nu poate evita necazurile. Si ori alege sa le rabde, ori alege sa pacatuiasca. Daca nu vrem sa intelegem ca Dumnezeu ingaduie sa fim incercati de boala sau de alte necazuri pentru ca prin aceasta sa ne cu­ra­tim sufletul, nu suntem crestini decat cu numele.

Cine este ortodox? "Cel care a primit botezul in Biserica Ortodoxa..."
Acesta este raspunsul standard. Un astfel de ras­puns are mari sanse sa fie gresit. Daca acest ras­puns ar fi adevarat, inseamna ca toti yoghinii si ra­di­estezistii, toti penticostalii sau Martorii lui Ie­ho­va care in copilarie au fost botezati in Biserica sunt ortodocsi.
"A, nu, daca au devenit penticostali sau altfel de eretici, nu mai sunt ortodocsi."
Atunci?
"Ortodocsi sunt cei care au fost botezati in Bi­se­rica Ortodoxa si care au pastrat invatatura de cre­dinta ortodoxa."
Un om biruit de patima lacomiei, a desfraului, a betiei si a mandriei se poate numi ortodox? Da, teoretic se poate. Dar practic faptele il arata mai degraba a pagan. In momentul in care cineva vrea sa traiasca astfel incat sa se mantuiasca nu se va limita sa primeasca credinta cea curata, ci se va lupta sa savarseasca si faptele credintei: Credinta fara de fapte este moarta (Iacov 2, 20).

In momentul in care cineva trece la Ortodoxie nu este de ajuns sa creada ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu care S-a intrupat pentru mantuirea noastra si ca Maica Domnului a ramas fecioara si dupa nastere. Prin ele insele, dogmele nu mantu­iesc pe nimeni. Omul trebuie sa creada si ca pentru a se mantui trebuie sa poarte crucea pe care i-o trimite Dumnezeu. Mantuirea nu poate fi data fara ca omul sa se lupte pentru ea. Cei care vor sa duca o viata crestina fara necazuri si fara boli isi doresc im­posibilul. (La limita se poate afirma ca este o erezie sa vrei sa fii mantuit fara sa porti crucea. Asa cum exista erezii hristologice - referitoare la per­soana Mantuitorului, erezii eclesiologice - referitoare la Biserica, tot asa exista si erezii soteriolo­gice - referitoare la mantuire. Invatatura despre man­tuirea fara cruce este o astfel de erezie. Dum­ne­zeu nu ne-a facut papusi, ci ne-a facut fiinte libe­re, cugetatoare. Daca omul vrea sa se mantuiasca, trebuie sa duca lupta cea buna. In masura in care dreapta credinta modeleaza fiecare aspect al vietii umane, in aceeasi masura erezia deformeaza in­te­le­gerea fireasca a vietii. Identificarea ideilor ratacite are un caracter pozitiv in masura in care rostul ei este de a-l ajuta pe om sa isi asume o conceptie de viata ortodoxa. Aceasta conceptie ii va modela fap­tele intr-o directie diferita fata de cea in care i-ar fi modelat-o ideile ratacite.)
Un alt caz. Parintele Paisie Aghioritul a intrebat pe cineva:
"Ce face mama ta?
- Nu se simte bine, parinte. Din cand in cand ii creste foarte mult temperatura si atunci isi pierde cunostinta. Pielea i se umple de rani si in timpul nop­tilor o dor.
- Iata, astfel de oameni sunt mucenici. Si chiar daca nu sunt mucenici desavarsiti, sunt pe ju­ma­ta­te.
- Toata viata ei a fost o suferinta, parinte.
- Pentru aceasta, rasplata ei va fi indoita. De cate bunatati are a se desfata! Raiul il are deja asi­gurat" [13; 227].
(Cat priveste cuvintele "raiul il are deja asigurat", parintele nu se referea la faptul ca o anumita suferinta poate fi pretul platit de suflet pentru a se mantui. Poti face cea mai jertfelnica lucrare, poti rabda cele mai grele suferinte, daca la sfarsitul vie­tii cedezi in lupta duhovniceasca, pierzi totul. O exem­plificare o ofera cei care, dupa ce au rezistat o vreme la caznele la care au fost pusi de prigonitori, s-au lepadat de Hristos. Bolnavul care rabda tre­buie sa rabde pana la capat. Si, daca simte ca mania si deznadejdea se apropie de sufletul sau, sa stie ca daca cedeaza poate pierde plata suferintelor pe care le-a rabdat pana atunci.)
Toti crestinii drept-maritori ii cinstesc pe sfintii mucenici. Dar mucenicia ne apare ca o stare care nu prea are nimic in comun cu viata noastra. Si to­tusi, Sfintii Parinti au vorbit nu numai despre mu­ce­nicia propriu-zisa, ci si de mucenicia ne­san­ge­roasa. Exista mai multe forme de mucenicie fara-de-san­ge: mucenicia ascultarii, mucenicia su­­fe­rintei, mu­ce­nicia bolii.

Sfantul Ioan Gura de Aur se adreseaza celui bolnav:

"De vei cadea tu in vreo boala cumplita si multi ve­nind la tine te vor sili, unii cu descantece, altii cu ba­iere, altii cu altele sa mangai raul [adica sa mic­so­rezi suferinta] - iar tu, pentru frica lui Dum­ne­zeu, vei suferi vitejeste si fara de abatere, si vei alege sa patimesti mai bine toate decat sa suferi sa faci ceva din cele ce privesc inchinarea la idoli, aceas­ta iti aduce tie cununa de mucenicie!
Si nu te indoi! Cum si in ce chip? Iti voi spune. Pre­cum acela ce sufera vitejeste usturimile cele din munci ca sa nu se inchine idolului, asa si tu suferi du­rerile cele din boala ca sa nu ai trebuinta de ni­mic din cele ce da el, (descantatorul) nici sa faci cele ce porunceste. Dar sunt mai iuti acelea? Dar aces­tea sunt mai indelungate, pentru aceea sfarsitul lor este deopotriva. Dar de multe ori sunt si mai iuti. Spune-mi: cand fierbinteala te supara dinlauntru si te aprinde, si ceilalti sfatuindu-te (sa fii des­can­tat), tu insa vei lepada descantecul, au nu te-ai incununat cu cununa de mucenicie?" [7; 147].

In ce consta aceasta mucenicie? In faptul ca omul refuza sa se foloseasca de vrajitorie pentru ca durerea sa ii fie usurata. Omul alege sa rabde, si aceasta suferinta ii aduce mantuirea.
Dar numai la atat se rezuma mucenicia bolii? La refuzul de a merge la vrajitori? Nu, in nici un caz. Sfantul Ioan Gura de Aur se referea in aceste cu­vinte numai la un singur aspect al problemei. Poate ca trebuia sa scriu mai intai despre mucenicia bolii in general, si apoi sa intru in detalii.

Sfantul Teofan Zavoratul spunea ca "cei care rabda supusi lui Dumnezeu amaraciunile si durerile sunt in ceata mucenicilor" [21; 28]. Vedem de fapt ca mucenicia nesangeroasa este legata de rabdare. Rabzi boala, intri in ceata mucenicilor. (Este vorba aici nu de o simpla durere de dinti sau de o inte­pe­ni­re trecatoare a coloanei vertebrale, este vorba de chinurile mari pe care le aduc bolile.)

"Vreau sa mi se usureze durerile, nu ma intereseaza sa intru in nici o ceata de mucenici..."
Am auzit aceste cuvinte din gura unui om care suferea foarte tare. Si l-am inteles. Mai bine zis am inteles ca nu era constient de ceea ce spunea. Este ade­varat ca noi ne dorim mantuirea fara sa ne do­rim sa ajungem intr-o ceata anume a sfintilor sau in alta. Aproape intotdeauna cei care au astfel de pre­tentii sunt cuprinsi de mandrie. Dar, daca Dum­ne­zeu ne da o incercare grea, inseamna ca vrea sa ne faca un mare dar. Intrarea in ceata mucenicilor nu trebuie inteleasa ca o pozitionare exterioara, ci ca o unire cu Dumnezeu. Asa cum mucenicii primesc raiul pentru ca au rabdat patimirea, tot asa bolnavul primeste raiul pentru ca a rabdat boala.

Crestinul trebuie sa inteleaga mucenicia bolii ca o binecuvantare, nu ca un blestem:
"Atunci cand oamenii nu prind sensul cel mai profund al vietii, se chinuiesc chiar si atunci cand primesc binecuvantarile lui Dumnezeu si prilejurile pe care El le da pentru mantuirea lor. In timp ce acela care se aseaza corect duhovniceste, se bucura de toate. Si mai slab la minte sa fie, se bucura. Si sarac sa fie, tot se bucura" [13; 253].
Imi dau seama de faptul ca omului zilelor noas­tre cuvantul mucenic ii este strain. Suntem atat de obisnuiti cu idolatrizarea placerilor incat nu ne in­te­reseaza nimic legat de jertfa. Dar, spre surprin­de­rea multora, chiar daca omul de astazi nu vrea mai sa aiba nimic in comun cu omul de ieri, totusi mantuirea se obtine in acelasi mod ca inainte, nu in altul. Nu ii sta in putere omului sa mute usa raiului la capatul caii celei largi. Omul poate sa inventeze multe, poate sa schimbe multe, dar nu ii sta in pu­tere sa schimbe pacatul in virtute: daca omul calca poruncile pe care le-a dat Dumnezeu, va fi pedepsit pentru asta.

Suferinta, suferinta, suferinta... Pana cand?

"Am trait iadul..." Am auzit aceste cuvinte nu de la vreun om care ar fi avut parte de o intamplare ase­manatoare cu cea descrisa la inceputul acestei scri­sori. Ci de la cineva care a fost ingenuncheat de durere.
Ce este iadul? Nu intru in definitii teologice. E prea riscant. Totusi, am inteles cuvintele am trait iadul. Durerea crancena, daca nu este covarsita de credinta, se transforma intr-un iad.
"De ce a ingaduit Dumnezeu sa traiesc acest iad?"
Intrebarea aceasta era retorica; in ochii celui ca­re si-a pus-o se vedea o profunda nemultumire.
Cuvintele pe care i le-am spus, si pe care ti le spun si tie, nu imi sunt pe plac. Pentru ca si eu am fost intr-o situatie asemanatoare, si eu am trait ia­dul din cauza durerii, si eu am dat la randul meu vina pe Dumnezeu.
"Nu Dumnezeu e de vina ca tu ai trait iadul... Daca dai vina pe El, inseamna ca ai putina credinta. Au fost oameni care au rabdat dureri mai mari de­cat ale tale, si totusi nu au cartit. De vina esti tu, ca nu ai mai multa credinta."
"Dar Dumnezeu de ce mi-a dat o cruce mai grea decat pot duce?"
"Dumnezeu nu a gresit, nu greseste si nu va gre­si niciodata. Nu poti fi tu singura exceptie din is­to­ria lumii."
Iti marturisesc ca atunci cand am spus aceste cuvinte le-am spus cu durere, nu cu triumfalismul ca eu am credinta si celalalt nu. Dumnezeu stie ca omul poate rabda fiecare incercare pe care tot El i-o trimite. Dar este adevarat si faptul ca ispitele grele nu pot fi infruntate razand. Calea crucii nu este o cale superficiala. Dumnezeu vede poticnirile noas­tre. Dar vrea ca dupa aceste poticniri sa ne ridicam.
Te simti o povara pentru ceilalti? Sfantul Ioan din Gaza scria fratilor despre un parinte bolnav: "ba­tranul nu trebuie sa se fereasca, din dreapta so­co­teala, de a fi slujit de catre voi, odata ce e bolnav, ci sa Ii multumeasca lui Dumnezeu si sa se roage pentru voi. (...) Si fiecare trebuie sa-si duca viata in frica lui Dumnezeu pe masura si starea lui, multumind Lui totdeauna. Caci prin el isi iau plata lor si altii. Deci sa nu pizmuiasca pe cel ce vrea sa as­cul­te pe Cel ce zice: Bolnav am fost si mi-ati slujit (Matei 25, 36). Caci Dumnezeu nu cere, precum am auzit adeseori, de la cel bolnav decat multumire si rabdare. Pentru ca acestea mijlocesc pentru ne­pu­tinta noastra inaintea lui Dumnezeu. Deci potri­vit dreptei socoteli sa nu se fereasca sa fie slujit de oricare frate care voieste sa se osteneasca dupa Dum­nezeu. Si sa nu spuna: il impovarez, sau il ne­cajesc. Ci sa spuna: "Cel ce slujeste poate fi egal cu cei chinuiti de boala daca Dumnezeu l-a incredintat ca-l va rasplati pentru mine. Domnul sa-l mantuias­ca si pe mine sa nu ma osandeasca"" [22; 158-159].

Domnul ii va rasplati pe cei care te ingrijesc. Boa­la prin care treci nu este numai crucea ta, este o cruce si pentru ei. O cruce care le va aduce cununa.
Am scris destul de mult, si nu vreau sa te plicti­sesc. Voi incheia aici.
Nu sunt multumit de ceea ce ti-am scris, dar ti-am dat cat am avut in inima. Imi dau seama ca, scriind pentru bolnavi (sau pentru cei necajiti), scriu cata dragoste am, daca nu am mai multa dra­gos­te, degeaba imi doresc sa iti fi scris mai mult sau mai frumos. Imi doresc sa ii iubesc mai mult pe bol­navi, si atunci voi putea scrie mai mult si mai cu folos.
Vezi, sfaturile mele (si ale tuturor celor care sun­tem la inceputul vietii duhovnicesti) nu au puterea pe care o au cuvintele celor sporiti. Degeaba iti spun eu: "rabda, ca din ranile tale poti vedea ce­rul..." Daca parintele Paisie ti-ar fi spus aceste cu­vin­te tie, si nu altuia, ai fi simtit puterea lor.

Sunt neputincios, desi as vrea sa te ajut. Te pot ajuta cel mai bine prin rugaciuni.
Macar cu atata sa ramai din scrisoarea mea: ca am vrut sa iti scriu pentru a-ti alina durerea, si am inteles ca o durere nu poate fi alinata daca omul nu este intarit in credinta.
Poate ca esti intarit in credinta, poate ca ai in­frun­tat boala cu vitejie (dar cine oare ar putea spu­ne despre sine ca este tare in credinta, cata vreme sfintii insisi se rugau sa aiba mai multa cre­din­ta?...). Si poate ca ai citit randurile mele la intamplare. Atunci te rog sa nu te superi ca am scris asa si nu altfel. Oamenii scriu ceea ce sunt, scriu atat cat sunt. (E adevarat, exista si fatarnici care scriu despre lucruri inalte numai ca sa atraga atentia lumii, dar incerc sa nu merg pe urmele lor. Am eu alte pacate, nu vreau sa il mai adaug si pe cel al fatarniciei...)
Roaga-te, fratele meu, ca Dumnezeu sa iti dea credinta si rabdare. Roaga-te, spovedeste-te, impar­ta­seste-te, si vei simti o putere pe care numai Dum­ne­zeu ti-o poate da. Ma opresc aici, apasat de pu­ti­na­tatea dragostei mele.

Roaga-te, fratele meu. Roaga-te, si Dumnezeu va veni la tine. Sau te va ajuta sa intelegi ca, daca nu te-ai impotrivit, a venit deja. Nu exista cruce fara binecuvantare. Nu exista incercare in care Hris­tos sa ne lase singuri. Chiar daca, pentru a ne incerca credinta, uneori Se ascunde...
http://www.crestinortodox.ro/