CĂSĂTORIA

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit...

Când am ajuns acasă în noaptea aceea, în timp ce soția mea servea cina, i-am luat mâna și i-am spus: am ceva să-ți spun. Se așeză doar să mănânce în liniște. Puteam vedea durerea din ochii ei. Deodată nu am putut nici să-mi deschid gura. Dar trebuia să-i spun ceea ce gândeam. Vreau să divorțez... i-am spus cât am putut de încet. Vorbele mele păreau să nu o deranjeze. Din contră, foarte liniștită m-a întrebat: De ce?

Am evitat întrebarea ei tăcând, ceea ce a făcut-o să se înfurie.

 Aruncă vasele și strigă: Nu pari a fi om! Noaptea aia nu am mai vorbit. Ea plângea în liniște. 

Eu știam că vroia să știe ce se întâmplă cu căsnicia noastră. Dar nu aș fi putut să-i dau un răspuns satisfăcător. Inima mea acum aparținea Luizei. Pe ea nu o mai iubeam. Cu un mare sentiment de vinovăție, am redactat un acord de divorț, în care îi dădeam casa noastră, mașina noastră si 39% din acțiunile întreprinderii. După ce a citit-o a rupt-o în bucăți. Femeia care stătuse 10 ani din viața ei cu mine, acum era o străină. M-am simțit rău pentru atâta timp și energie pierdute cu mine și toate astea nu i le-aș fi putut înapoia niciodată. Dar acum nu mai puteam da înapoi, eu o iubeam pe Luiza În sfârșit soția mea plângea în fața mea, ceea ce așteptam de la început. Văzând-o plângând mă linișteam puțin, pentru că ideea divorțului care mă preocupase atât, acum era mai clară ca niciodată. Ziua urmatoare am ajuns acasă foarte târziu și ea stătea la masă scriind ceva. Eu nu mâncasem, petrecusem o zi foarte intensă cu Luiza și imi era mai mult somn decât foame, așa încât m-am dus la culcare. Când m-am trezit dimineața, ea încă scria. Adevărul e că nu mă interesa, m-am întors în pat și am continuat să dorm. Dimineața mi-a prezentat condițiile ei pentru a accepta divorțul. Nu vroia nimic de la mine, dar avea nevoie de o lună înainte de a semna divorțul și cerea ca timp de o lună să încercăm să trăim cât mai normal posibil. Motivele ei erau simple: fiul nostru avea niște examene foarte importante luna asta și nu dorea să-l influențeze cu noutatea căsătoriei frustrate a părinților lui. Asta era ceva cu care eram și eu de acord. Dar mai era ceva, imi cerea să-mi amintesc cum am purtat-o în brațe în ziua căsătoriei noastre. Vroia ca în fiecare zi din luna asta, să o port în brațe din camera noastră până la ușa casei...m-am gândit ca a înnebunit. Dar m-am decis să accept această ciudată cerință, că așa aceasta lună va trece fără să ne mai certăm sau cu momente rele. I-am povestit Luizei de condițiile puse de soția mea...a râs destul și s-a gândit că era foarte absurd. Spuse cu ton ironic : nu contează trucurile pe care le inventează, trebuie să accepte realitatea că veți divorța. De când i-am exprimat intențiile mele de divorț, eu și soția /X mea nu am mai avut niciun contact intim. În prima zi când am dus-o mi s-a părut puțin cam dificil. Fiul nostru ne-a văzut și a aplaudat de fericire zicând: Tată mi-a placut că o iubești atât de mult pe mama! Cuvintele lui mi-au provocat un pic de durere. Din camera noastră până la ușa de intrare în casă am mers cam 10 metri cu ea în brațele mele. Ea închise ochii și îmi șopti la ureche să nu spun nimic copilului despre divorț. M-am simțit foarte incomod, am coborât-o din brațe și ea s-a dus să ia autobuzul ca să meargă la servici. Eu am condus singur la serviciul meu. A doua zi mi-a fost un pic mai ușor. Ea s-a așezat ușor pe pieptul meu. Puteam să-i miros parfumul bluzei ei. Mi-am dat seama că de mult timp nu i-am mai dat multă atenție acestei femei. Mi-am dat seama că nu mai era atât de tânără, avea un pic de riduri pe față, părul ei începea să încărunțească. Era prețul căsniciei noastre. Pentru un minut m-am întrebat dacă eu eram responsabil de /X asta. În a patra zi, când am dus-o, am simțit că revenea un pic de intimitate. Asta era femeia care îmi dăduse 10 ani din viața ei /X În a cincia și a șasea zi mi-am dat seama că sentimentul creștea din nou.Nu i-am povestit nimic despre asta Luizei. Cu cât treceau zilele îmi era tot mai ușor să o duc în brațe. Poate exercițiul de a o căra, mă făcea mai puternic. Într-o dimineață am văzut-o căutând O rochie, dar nu găsea nimic care să-i vină. Doar a suspinat și a zis: Toate rochiile mele mi-au rămas largi. De aici mi-am dat seama că pentru asta îmi era tot mai ușor să o port în brațe. Pierdea foarte mult din greutate și era foarte, chiar foarte slabă. Deodată am înteles motivul... suferise atâta durere și amărăciune în inima ei. Inconștient i-am atins fruntea. Fiul nostru intră în acest moment și spuse: Tată e timpul să o duci pe mama. Văzându-l pe tatăl său ducând-o în fiecare zi pe mamă în brațe, se obișnuise. Soția mea l-a îmbrățișat cu putere. Eu mi-am întors privirea de teamă că imaginea asta mă va impresiona și mă va face să-mi schimb planurile. Atunci am luat-o în brațe și am început să merg spre poartă, iar mâna ei mi-a mângâiat gâtul și eu am strâns-o puternic în brațe, exact ca în ziua când ne-am căsătorit. Dar starea ei fizică m-a întristat. În acea zi am simțit că nu mai puteam nici să mă mișc. Fiul nostru plecase la școală. Am îmbrățișat-o cu putere și i-am zis: Niciodată nu mi-am dat seama că în viața noastră lipsea așa ceva. Am plecat la servici, am sărit din mașina fără să închid ușa. Mă temeam că în orice moment puteam să-mi schimb părerea ... am urcat scările, Luiza deschise poarta și i-am spus: Regret mult, dar nu voi mai divorța. Nu putea să creadă ceea ce îi spuneam, încât îmi puse mâna pe frunte și m-a întrebat dacă am temperatură. I-am luat mâna de pe frunte și i-am spus din nou:Regret mult Luiza, dar nu voi mai divorța. Căsnicia mea era plictisită pentru că nici ea nici eu nu știam să apreciem micile detalii ale vieții noastre. Nu pentru că nu ne mai iubeam. Acum îmi dau seama că atunci când ne­am căsătorit și am purtat-o în brațe pentru prima oară, asta este responsabilitatea mea până când moartea ne va despărți. În acest moment Luiza ieși din soc, m-a îmbrâncit cu putere și plângând a închis poarta. Fugind am coborât scările și am plecat de aici. M-am oprit la o florărie și am comandat un frumos buchet de flori pentru soția mea. Fata m-a întrebat ce să scrie pe cartea de vizită. /X Am zâmbit și am scris: "Întodeauna te voi purta în brațele mele, până când moartea ne va despărți". În noaptea aceea, când am ajuns acasă, cu florile în mână și cu zâmbetul pe față, am urcat în camera noastră, numai pentru a-mi întâlni soția în patul ei ...

 Era moartă... Nu spusese nimic despre boala care o consumă și o măcinase fără să-mi spună nimic. Micile detalii sunt cele care cu adevarat contează într-o relație. Nu casa, mașina, proprietățile sau banii din bancă. Astea crează un fals sentiment de fericire, care nu este totul. Mai bine fă-ți timp să fii prieten soțului sau soției și ia-ți tot timpul necesar cu aceste mici detalii care fac diferența. 5 Să ai o căsătorie fericită !

De ce construim biserici în locul spitalelor, școlilor și a adăposturilor pentru săraci?

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

De curând am intrat cu Claudiu în grupul unei doamne ce părea foarte distinsă, trăitoare, după soţ, în Anglia. Teme diverse de zi cu zi, tablouri, flori, prostioare cu inimioare şi foto cu texte. Evident eu cu Victor, ştie el de scriu Victor, scriam teme tangenţe cu religia, pictură şi nemurirea sufletului, la propriu.
Însă doamna de cava zile începe să-şi arate identitatea postând tot ce posibil împotriva neamului şi a bisericii ortodoxe. Adică ea de acolo din Anglia ştia mai bine... în fond copy/paste binecunoscute.
Cea mai mare înverşunare de ce se construiesc biserici, căci în Anglia nu se mai construiesc de mult, ajungându-le. M-am gândit să scriu mai jos de ce se construiesc în România, şi a înţelege că şi ceilalţi trebuiesc să construiască spitale, creşe... fiecare pe domeniul lui, una neexcluzând construirea celeilate


Dacă cel ce întreabă aceasta ar fi cunoscut rolul şi misiunea Bisericii în societate, cu adevărat nu şi-ar fi avut rostul această întrebare. Însă, întrebarea nu este de ce facem un bine în detrimentul altui bine, ci de ce facem ceva rău în detrimentul binelui.

Aşadar, întrebarea ce arată adevărata cauză a problemei ridicate este de fapt "De ce construim bodegi, discoteci, cazinouri, sex-shopuri, bordeluri, fabrici de ţigări şi case de vânzare a drogurilor, în locul construcţiei de grădiniţe, şcoli, spitale, parcuri, adăposturi pentru săraci şi bătrâni, şi multe, multe altele?". De ce atâta risipă de bani, timp şi sănătate aruncate pe beţii, curvii, preacurvii, jocuri de noroc şi patimi, când iată că societatea în care trăim are nevoie atât de mare de educaţie, asistenta medicală şi socială, dar şi de şansa unui loc de muncă decent!

Pe drept, aceasta este adevărata întrebare, căci oare nu sunt bodegile, cluburile de noapte şi celelalte de care spuneam, pentru societate, asemenea tumorilor şi infecţiilor din corpul unui om bolnav? Nu ele sunt pricina durerii şi lipsurilor unei societăţi?

         Vă întrebaţi unde sunt banii de şcoli şi de şcolarizare? Iată, întrebaţi mamele a căror soţi sunt beţivi ordinari şi cheltuiesc şi cel din urmă bănuţ ce i se cuvenea copilului la şcoală, pe băutura! Vă întrebaţi unde sunt banii de azile pentru bătrâni şi orfelinate pentru copii? Iată întrebaţii pe iubitorii de câştiguri uşoare şi lacomii de bani care îi risipesc prin cazinouri! Vă întrebaţi unde sunt banii de spitale, biblioteci şi parcuri pentru joacă? Iată întrebaţii pe cei care cheltuie banii pe desfrâu prin bordeluri, pe cei care cheltuie banii pe ţigări şi în discoteci! Acolo sunt banii pentru cele bune şi de folos oricui, dar risipiţi pentru cele rele în detrimentul tuturor.

Şi singura care lupta împotriva acestor plăgi ale societăţii este Biserica lui Dumnezeu. Bisericile sunt în societate asemenea leucocitelor din corpul uman. Ele au menirea să-l despătimească pe om, să-l ţină sănătos, departe de boala păcatului, păcatul care este singura cauză a suferinţei umane.

Oare sunt prea multe biserici în detrimentul altor nevoi ale societăţii? Dar oare sunt de vină limfocitele ca organismul nu-şi poate dezvolta organele în mod normal, dobândind astfel lipsuri şi infirmităţi, sau de vină este tumoarea care consumă toate resursele de care are nevoie organismul, slăbindu-l şi mai tare? Tot aşa stau lucrurile şi cu bisericile lui Dumnezeu căci, luptând mereu împotriva imoralităţii, prin ele se menţine şi înzdrăveneşte sănătatea societăţii, precum fac limfocitele din organism, pe când bordelurile, cazinourile, discotecile şi celelalte, sunt asemenea tumorilor şi infecţiilor din corp. Acestea din urmă sug societatea de resurse şi nu o lăsa să se dezvolte armonios, ci o sărăcesc şi o îmbolnăvesc până la epuizare.

Nu Biserica este de vină că nu sunt grădiniţe, şcoli şi spitale mai multe, căci tocmai ea binecuvintează, sfinţeşte şi stimulează activitatea lor. Biserica ne învaţă să avem iniţiativa binelui, să ne implicăm în societate în mod activ şi constructiv! Biserica lui Dumnezeu sădeşte conştiinţa binelui în mintea noastră, ne învaţă să-i iubim pe cei din societate, ne arată pericolele lăcomiei şi egoismul. Biserica insufla frica lui Dumnezeu ca înţelepciune de viaţă, care ne va ajuta să fim cinstiţi, să nu ne răzbunăm, să iertăm, şi să fim înţelegători cu toţi oamenii. O biserică construită astăzi poate aduce 10 spitale şi grădiniţe mâine. Biserica formează copii de azi, care vor fi oamenii de mâine... Ei vor decide ce să construiască şi cum. Biserica pune în inimele tuturor dorul după Dumnezeu şi după împărăţia cerurilor şi prin asta ne aminteşte tuturor că va veni o vreme când toţi ne vom înfăţişa la judecată doar cu faptele noastre fără bogăţii.

De ce credeţi că se străduiesc atât de mult unii să scoată Biserica şi dreapta credinţă din sânul şcolilor şi al liceelor? Cine se străduieşte oare să alunge sănătatea (învăţătura Bisericii) din societate, decât boala (imoralitatea umană)? Imoralitatea noastră este de vină, căci ea este generată şi întreţinută de toţi cei care iubesc răutatea, manifestându-se în mod făţiş prin toate construcţiile deprevării umane, ce le vedem la toate colţurile de stradă!

Şi cum am putea spune că sunt prea multe biserici construite, când tocmai în ele ajung să se reabiliteze şi să se însănătoşească curvarii, beţivii, narcomanii, şi toţi cei care au căzut victime ale patimilor?! Cum am putea să ne lipsim de singura noastră sursă de însănătoşire sufletească? Pe drept am spune că este inconştient bolnavul care îşi aruncă perfuzia de la mână, sau cel cu cangrena care refuza tratamentul cu antibiotice. Asemenea sunt inconştienţi şi cei care spun că sunt prea multe biserici, atâta timp cât societatea boleşte de imoralitate.

Pentru insuficientă şi proastă dotare a şcolilor, spitalelor şi a adăposturilor sociale, de vină sunt cei care ar fi avut puterea să le construiască dar în loc au construit bodegi, discoteci, bordeluri şi cazinouri. Dar mai de vină sunt cei care frecventează astfel de locuri, întreţinând şi întinzând şi mai mult aceste tumori ale societăţii. Însă nu numai aceştia sunt de vină, ci şi cei care nu au învăţat pe cei ai casei să se ferească de astfel de locuri, deşi era în puterea şi răspunderea lor să o facă. Şi în categoria aceasta intrăm majoritatea dintre noi.

Vrem mai multe şcoli, spitale şi locuri de joacă pentru tineri? Atunci "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă." (Ev. Matei 6:33)

Doar atunci când vom căuta dreptatea lui Dumnezeu vom avea şi şcoli destule, şi toate câte trebuiesc, iar copiii abandonaţi de pe strada îi vom putea număra cu degetele de la o singură mână. Până atunci, pe drept ne culegem ceea ce semănăm.
Am sa va arat mai jos ca aceasta grija a construirii lacaselor de cult ortodoxe romane nu este numai in tara,ci pretutindeni in lume

Marian Pios