Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!"
sursa:
.Dragomir Ioan
sursa:
.Dragomir Ioan
Harul făcător de minuni
al Icoanei Sfintei Ana de la Vori Prikonnisos
În frumosul oraș maritim Eghio, situat pe țărmul nordic al Peloponesului, s-a răsădit în anul 1922 un grup de greci dezrădăcinați, „cu judecățile pe care le știe numai Dumnezeu”, după cea înfricoșătoare catastrofă a Asiei Mici. Ei și-au reclădit de la zero, cu multe osteneli și strădanii, noua lor viață. Refugiații din Eghio sunt originari din Prikonnisos[1], în care atunci erau cinci sate: Aloni, Vori, Skoupia, Houhlia și Palatia. Evlavioșii creștini plecând din Prikonnisos, au luat împreună cu ei cele mai prețioase obiecte ale bisericilor lor, sfinte icoane, sfinte vase, etc. O deosebită evlavie arată și acum fiii lor față de aceste sfinte obiecte.
În Insula lor aveau un loc de pelerinaj, numit al Sfintei Ana. Faima acestui loc de pelerinaj s-a răspândit în toată regiunea din jur. O deosebită evlavie păstrau pentru acest loc și locuitorii de pe țărmul Asiei Mici, precum și cei din insulele din jur până la Constantinopol. Casele satului Vori erau împrăștiate nu numărau 130 creștine și 15 turcești. Turcii vorbeau grecește, Mergeau și la Sfânta Ana, însă preotul nu-i tămâia și nu le dădea anaforă, nici agheasmă. Aduceau acolo, însă, lumânări cât ei de înalți.
Pe țărmul mării, pe un loc întins cu platani înalți și cu o fântână, era zidită Biserica Sfintei Ana. Două părți ale ei erau bătute de valuri, atunci când era furtună. Era o biserică relativ mică, nu era biserică de parohie, ci loc de pelerinaj. Creștinilor le plăcea s-o numească Mănăstire. Avea administrație proprie deoarece, ca loc de pelerinaj, trecea multă lume și multe cheltuieli. Mai ales la praznicul Sfintei Ana (25 Iulie), se aduna multă mulțime de închinători de prin satele din Prikonnisos, de pe țărmul de vizavi al Asiei Mici (în jur de 20 de sate), din insulele din jur și din Constantinopol. Sărbătoarea ținea multe zile. Portul se umplea de caice, bărci de tot felul pline de închinători. Veneau să se închine la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana.
Icoana aceasta s-a arătat cu multă vreme în urmă pe locul unde era biserica, acolo pe țărm, într-un mărăciniș dens. Probabil o ascunseseră acolo creștinii într-o vreme de prigoană. Tradiția despre aflarea icoanei spune următoarele:
O fiică de rege din Persia suferea de lepră și orbise cu totul. Tânăra aceasta a văzut în vis o femeie modestă și impunătoare, care i-s spus: „Să mergi la Vori și să cauți în mărăciniș. Vei afla acolo icoana mea și te vei face bine. Apoi a văzut un loc, la malul mării, cu un mărăciniș dens”. A povestit apoi visul părinților ei, după care, fără șovăire, deznădăjduită cum era de medici, a hotărât să pornească, însoțită de suita ei, spre Vori, deși nu știa unde se află. După multe osteneli și chinuiri tânăra a ajuns în Constantinopol, cu nădejdea că acolo va afla unde este localitatea de care i-a spus în vis Sfânta Ana, necunoscută ei. Nădejdile ei au prins viață când în Constantinopol i s-a spus că Vori se află într-o insulă apropiată. Cu o dorință arzătoare, după cinci ceasuri de mers pe mare, a călcat pe țărmul satului Vori. Atunci s-a săvârșit minunea. S-au deschis ochii orbiți ai prințesei și a văzut lumina. După aceasta cu lesnire a recunoscut locul cu mărăcinișul, așa cum îl văzuse în vis. Au căutat acolo în mărăcinișul dens și, ascunsă în scobitura unei pietre, a aflat icoana. Cu multă emoție a luat icoana în brațele ei și din acea clipă a simțit că se depărtează de ea răutatea leprei. Și s-a făcut cu desăvârșire bine. A plecat spre patria ei, creștină deja, plină de recunoștință.
În locul acela s-a construit, probabil cu cheltuiala tinerei prințese care se vindecase, biserica, locul de pelerinaj al Sfintei Ana. Printre obiectele dăruite Icoanei un loc deosebit îl avea coroana tinerei prințese din Persia. Bătrânii din Vori își amintesc de această coroană.
Minunile săvârșite la acest loc de închinare al Sfintei Ana sunt nenumărate.
Un bătrân din Vori, care acum locuiește în Ierissos, Stelios Mihailidis, povestește următoarele:
„Eram tânăr pe atunci și mergeam și ajutam la biserică. Veneau acolo, la Sfânta Ana, tot felul de bolnavi, cu boli grave și trecătoare. Pe mulți demonizați îi legau în biserică. Fiecare bolnav era însoțit de oamenii lui, care rămâneau în biserică. Așteptarea aceasta dura multe zile. Obișnuiau să stea patruzeci de zile. În toată această perioadă atât bolnavul, cât și însoțitorii lui posteau și se rugau. Cu untdelemn mâncau numai Sâmbăta și Duminica.
Dacă bolnavul nu avea om care să-l însoțească, atunci un bărbat din Vori era obligat pentru o zi să-l însoțească, care pe lângă îngrijirea aceluia, trebuie să participe și la rugăciunea și la postul bolnavului. Iar aceasta o făceau cu rândul toate familiile din sat”.
Aici vom întrerupe povestirea lui Stelios Mihailidis, pentru a consemna următorul caz referitor la post.
al Icoanei Sfintei Ana de la Vori Prikonnisos
În frumosul oraș maritim Eghio, situat pe țărmul nordic al Peloponesului, s-a răsădit în anul 1922 un grup de greci dezrădăcinați, „cu judecățile pe care le știe numai Dumnezeu”, după cea înfricoșătoare catastrofă a Asiei Mici. Ei și-au reclădit de la zero, cu multe osteneli și strădanii, noua lor viață. Refugiații din Eghio sunt originari din Prikonnisos[1], în care atunci erau cinci sate: Aloni, Vori, Skoupia, Houhlia și Palatia. Evlavioșii creștini plecând din Prikonnisos, au luat împreună cu ei cele mai prețioase obiecte ale bisericilor lor, sfinte icoane, sfinte vase, etc. O deosebită evlavie arată și acum fiii lor față de aceste sfinte obiecte.
În Insula lor aveau un loc de pelerinaj, numit al Sfintei Ana. Faima acestui loc de pelerinaj s-a răspândit în toată regiunea din jur. O deosebită evlavie păstrau pentru acest loc și locuitorii de pe țărmul Asiei Mici, precum și cei din insulele din jur până la Constantinopol. Casele satului Vori erau împrăștiate nu numărau 130 creștine și 15 turcești. Turcii vorbeau grecește, Mergeau și la Sfânta Ana, însă preotul nu-i tămâia și nu le dădea anaforă, nici agheasmă. Aduceau acolo, însă, lumânări cât ei de înalți.
Pe țărmul mării, pe un loc întins cu platani înalți și cu o fântână, era zidită Biserica Sfintei Ana. Două părți ale ei erau bătute de valuri, atunci când era furtună. Era o biserică relativ mică, nu era biserică de parohie, ci loc de pelerinaj. Creștinilor le plăcea s-o numească Mănăstire. Avea administrație proprie deoarece, ca loc de pelerinaj, trecea multă lume și multe cheltuieli. Mai ales la praznicul Sfintei Ana (25 Iulie), se aduna multă mulțime de închinători de prin satele din Prikonnisos, de pe țărmul de vizavi al Asiei Mici (în jur de 20 de sate), din insulele din jur și din Constantinopol. Sărbătoarea ținea multe zile. Portul se umplea de caice, bărci de tot felul pline de închinători. Veneau să se închine la Icoana făcătoare de minuni a Sfintei Ana.
Icoana aceasta s-a arătat cu multă vreme în urmă pe locul unde era biserica, acolo pe țărm, într-un mărăciniș dens. Probabil o ascunseseră acolo creștinii într-o vreme de prigoană. Tradiția despre aflarea icoanei spune următoarele:
O fiică de rege din Persia suferea de lepră și orbise cu totul. Tânăra aceasta a văzut în vis o femeie modestă și impunătoare, care i-s spus: „Să mergi la Vori și să cauți în mărăciniș. Vei afla acolo icoana mea și te vei face bine. Apoi a văzut un loc, la malul mării, cu un mărăciniș dens”. A povestit apoi visul părinților ei, după care, fără șovăire, deznădăjduită cum era de medici, a hotărât să pornească, însoțită de suita ei, spre Vori, deși nu știa unde se află. După multe osteneli și chinuiri tânăra a ajuns în Constantinopol, cu nădejdea că acolo va afla unde este localitatea de care i-a spus în vis Sfânta Ana, necunoscută ei. Nădejdile ei au prins viață când în Constantinopol i s-a spus că Vori se află într-o insulă apropiată. Cu o dorință arzătoare, după cinci ceasuri de mers pe mare, a călcat pe țărmul satului Vori. Atunci s-a săvârșit minunea. S-au deschis ochii orbiți ai prințesei și a văzut lumina. După aceasta cu lesnire a recunoscut locul cu mărăcinișul, așa cum îl văzuse în vis. Au căutat acolo în mărăcinișul dens și, ascunsă în scobitura unei pietre, a aflat icoana. Cu multă emoție a luat icoana în brațele ei și din acea clipă a simțit că se depărtează de ea răutatea leprei. Și s-a făcut cu desăvârșire bine. A plecat spre patria ei, creștină deja, plină de recunoștință.
În locul acela s-a construit, probabil cu cheltuiala tinerei prințese care se vindecase, biserica, locul de pelerinaj al Sfintei Ana. Printre obiectele dăruite Icoanei un loc deosebit îl avea coroana tinerei prințese din Persia. Bătrânii din Vori își amintesc de această coroană.
Minunile săvârșite la acest loc de închinare al Sfintei Ana sunt nenumărate.
Un bătrân din Vori, care acum locuiește în Ierissos, Stelios Mihailidis, povestește următoarele:
„Eram tânăr pe atunci și mergeam și ajutam la biserică. Veneau acolo, la Sfânta Ana, tot felul de bolnavi, cu boli grave și trecătoare. Pe mulți demonizați îi legau în biserică. Fiecare bolnav era însoțit de oamenii lui, care rămâneau în biserică. Așteptarea aceasta dura multe zile. Obișnuiau să stea patruzeci de zile. În toată această perioadă atât bolnavul, cât și însoțitorii lui posteau și se rugau. Cu untdelemn mâncau numai Sâmbăta și Duminica.
Dacă bolnavul nu avea om care să-l însoțească, atunci un bărbat din Vori era obligat pentru o zi să-l însoțească, care pe lângă îngrijirea aceluia, trebuie să participe și la rugăciunea și la postul bolnavului. Iar aceasta o făceau cu rândul toate familiile din sat”.
Aici vom întrerupe povestirea lui Stelios Mihailidis, pentru a consemna următorul caz referitor la post.
.jpg)
