Cei doi ucenici și dragostea

          A trăit cândva un pustnic care avea doi ucenici. Bătrânul se străduia mult să-i folosească duhovnicește și să-i facă cât mai buni, însă avea o neliniște înlăuntrul său, neștiind dacă într-adevăr sporesc în viața duhovnicească și sunt pregătiți pentru Împărăția lui Dumnezeu. Aștepta un semn de la Dumnezeu pentru ei, însă nu primea nimic.

Într-o seară avea să se săvârșească priveghere în biserica altui schit, care era la o distanță de mai multe ceasuri de mers pe jos de la chilia lor. Fiindcă drumul ducea prin pustie, bătrânul i-a trimis pe cei doi ucenici ai săi de dimineață, ca să ajungă devreme, iar el avea să vină mai târziu, după-amiază. Ucenicii au mers destul, când deodată au auzit niște gemete. Apropiindu-se, au văzut un om grav rănit care cerea ajutor:

Luați-mă și pe mine, vă rog!, le spunea bolnavul. Aici este pustie și nimeni nu trece. Cine mă va putea ajuta? Voi sunteți doi, ridicați-mă și duceți-mă până la primul sat!

Nu putem, i-au răspuns monahii. Ne grăbim pentru priveghere. Avem poruncă de la Starețul nostru să pregătim biserica.

Luați-mă, vă rog! Nu mă lăsați să mor! Mă vor mânca fiarele.

Nu putem. Nu avem ce să-ți facem, trebuie să mergem la datoria noastră.
Și au plecat. După-amiază a pornit și Starețul pentru priveghere. A apucat și pe același drum pe care au mers ucenicii lui. Ajungând la locul unde era omul cel rănit, de îndată ce l-a văzut, l-a întrebat:

Ce ai pățit, omule al lui Dumnezeu? Ce ai? Nu te-a văzut nimeni?

Dimineață au trecut doi monahi și i-am rugat să mă ajute, însă nu au vrut, spunând că se grăbesc să meargă la priveghere.

Nu te neliniști, te voi lua eu, i-a spus Starețul.

Tu nu poți, ești bătrân. E cu neputință să mă ridici.

Nu, te voi lua, nu pot să te las aici.

Ți-am spus că nu poți să mă ridici, a insistat bolnavul.
Mă voi pleca, iar tu urcă-te pe spatele meu și încet-încet te voi duce la cele mai apropiat sat. Puțin astăzi, puțin mâine, și vom ajunge.

Bătrânul l-a luat cu mare greutate în spate și a început să meargă cu pași șovăitori prin nisip. Sudoarea curgea de pe el ca râul. Se gândea: „Chiar și trei zile de-mi va lua, până la urmă tot voi ajunge”. Dar în timp ce mergea a început să simtă din ce în ce mai ușoară povara sa, până ce nu a mai simțit nimic. Atunci s-a întors să vadă ce se întâmplă. A rămas uimit, văzând lângă el un Înger, care i-a spus:

Dumnezeu m-a trimis ca să te înștiințez că cei doi ucenici ai tăi nu sunt vrednici de Împărăția lui Dumnezeu, pentru că nu au dragoste.

Sursa: www.tokandylaki.blogspot.gr

Prigonită pentru Iisus Hristos la doar 14 ani

Un caz impresionant de prigonire din pricina trecerii la creştinism a făcut înconjurul mass-mediei online: Susan Ithungu, o fată de doar 14 ani din Uganda,

aparţinând unei familii de musulmani, a fost supusă, timp de şase luni, unui adevărat martiraj de către tatăl său, după ce acesta a aflat de convertirea sa. „Am auzit mesajul sfintei dragoste a lui Hristos, care a murit pentru noi pentru a ne dărui pace şi viaţă vesnică şi m-am hotărât să cred în Hristos”, a spus ea pe patul de spital. „După o lună, tatăl meu a aflat că m-am convertit la creştinism, şi acesta a fost începutul durerilor. Tatăl meu ne-a avertizat să nu mergem la biserica creştină şi să nu ascultăm mesajul Evangheliei. Ne-a ameninţat cu un cuţit că este gata să ne ucidă la miezul zilei, dacă ne convertim la creştinism”. Aşa a început calvarul pentru Susan – sechestrată întro cameră fără geamuri şi ţinută fără mâncare timp de şase luni. Singura ei hrană, în toată această perioadă, era apa turnată pe pământ de fratele ei, pentru a se scurge şi a fi sorbită de Susan cu limba, şi cele câteva banane pe care acesta reuşea să i le strecoare în lipsa tatălui. „Însă, în cele mai multe din zile se hrănea cu pământ”, a mărturisit fratele ei. În cele din urmă, vecinii, alertaţi de lipsa fetiţei, au raportat cazul la poliţia locală. Când a fost scoasă din temniţa sa, Susan era numai piele şi os, cu vederea afectată de întuneric şi nu putea vorbi sau merge. Părul ei era alb, avea unghii foarte lungi şi ochii stinşi, şi era foarte slabă – doar 20 de kilograme! Doctorii care au tratat-o pe Susan spun că este o minune a lui Dumnezeu că a supravieţuit şase luni fără mâncare şi apă. Fetiţa a spus că în întunericul de jumătate de an, s-a rugat lui Hristos să o ţină în viaţă. Acum fetiţa poate vorbi, dar nu poate merge (Revista "Familia ortodoxa", nr. 32, pagina 75, 2011).