POVESTESTE STARETUL..

- Părinte, ne-am dus în pelerinaj la Mănăstirea Sfîntului Dionisie din Olimp.
Iar Stareţul, cu desăvîrşirea dăruită lui, i-a răspuns:
- Fiul meu, Sfîntul Dionisie a fost aici acum cîteva zile şi am slujit împreună.
* * *
Copiii unei femei demonizate au adus-o pe maica lor la mănăstire. Ei l-au întrebat pe
Stareţ:- Nu cumva, Părinte Stareţ, s-a îndrăcit maica noastră din cauză că a făcut prea multă
rugăciune?
Stareţul le-a răspuns:
- Rugăciunea, copiii mei, nu-1 îndrăceşte pe om. Dar nu cumva maica voastră a avut
mîndrie? Nu cumva credea că este sfîntă? Pentru aceasta a părăsit-o Dumnezeu şi s-a îndrăcit.
***
Vorbind Stareţul despre post, pe lîngă alte învăţături a spus şi acestea:

„Postul este porunca lui Dumnezeu. Pentru a-ceasta şi noi să postim, fiii mei. Pînă astăzi postul nu mi-a făcut rău, şi am 70 de ani. Maica mea m-a învăţat postul de cînd eram prunc. Nu, fiii mei, nu fac pe făţarnicul că postesc, dar acestea m-au învăţat părinţii mei în Asia Mică, la locul naşterii mele. Din anii '20 şi pînă astăzi păzesc postul. Nu mi-a dăunat vreodată postul, chiar dacă am fost bolnav.
Doctorii şi Episcopii spun la fel: «Postul şi mîncarea slabă mult folosesc pe oameni».
Odată un doctor mi-a zis:
- Părintele meu, cinci zile nu vei bea nici o picătură de apă. Trebuie să facem un
tratament ca să vedem ce are trupul tău.

Aşadar, cinci zile am rezistat. Mult bine mi-a făcut. Dar cît folos ne aduce cînd postim pentru sufletul nostru! în acest trup muritor se află sufletul nostru cel nemuritor. Pentru aceasta să ne îngrijim de sufletul nostru, care este într-adevăr fără de moarte. Să postim, fiii mei. Nu ascultaţi cînd vi se spune că postul nu este nimic, şi că de acest post vorbesc numai călugării. Nu vorbesc călugării, fiii mei, mă iertaţi, vorbeşte Dumnezeu. Prima poruncă a lui Dumnezeu a fost postul; poruncă dată lui Adam şi Evei în rai. Şi Hristos a postit. Dar noi putem să spunem că postim? Ei! Mîncăm atîtea şi atîtea! Acum, post facem noi, copiii mei? Mîncăm, mă iertaţi, atîtea şi atîtea mîncăruri, fie cu ulei, fie... Există multe mîncăruri de post. Ajunge ca omul să aibă sănătate şi voinţă să postească.
într-o zi a venit la mine o persoană şi mi-a zis:
- Preotul meu mi-a zis că «postul nu există» şi că «cine a spus că există post?».
Eu i-am spus să zică preotului să deschidă Sfînta Scriptură să vadă ce spune în
Evanghelie Hristos: «Acest neam de demoni nu iese decît numai cu rugăciune şi cu post»
(Matei 17, 21), şi multe altele.
Şi demonii şi bolile şi toate patimile, cu post şi cu rugăciune se scot.

Sfîntul Ioan Botezătorul ce a mîncat în pustie? Ce a mîncat Cuviosul David? Cu o bucăţică de Anaforă petrecea în peştera lui toată săptămîna. Dar «postul, privegherea, cereşti daruri dăruiesc». Pentru aceasta 1-a sfinţit Dumnezeu şi trăieşte de 450 de ani în acest loc sfînt. Este mare făcător de minuni şi sfînt viu.

Rugăciunea, fiii mei, şi postul folosesc sufletul omului. Şi Proorocul Ilie - spune Sfîntul Apostol Iacov - a fost om, şi a fost om pătimaş ca şi noi, dar cu rugăciunea şi cu postul a închis cerul şi nu a plouat pe pămînt trei ani şi şase luni.
După aceasta, desigur, iarăşi rugîndu-se, a cerut să plouă şi cerul a dat ploaie şi pămîntul
şi-a dat roadele sale" (Iacov 5,17-18).
***

În 1989 a telefonat Stareţului un fiu duhovnicesc, un ieromonah din sudul Greciei. L-a rugat pe Stareţ să facă rugăciuni la Sfîntul David, ca să plouă în zona lor. Nu plouase acolo de un an şi jumătate. A spus Stareţului că oile ling cu limbile lor pămîntul, ca să găsească iarbă
să mănînce, şi în loc de iarbă mănîncă pămînt.

Stareţul i-a răspuns cu aceste cuvinte: - Părintele meu, şi Episcop în Episcopia voastră aveţi şi voi părinţi ai Bisericii sînteţi. Să spuneţi lumii să postească, precum se făcea în anii din urmă şi precum se face pînă în ziua de astăzi. Să se roage, să se pocăiască. Să se mărturisească creştinii şi să ia Sfintele Icoane, Sfintele Moaşte şi să facă procesiune. Şi cu credinţa noastră şi cu rugăciunea noastră, tot ce vom cere de la Dumnezeu ne va da. Aşa au făcut şi în Asia Mică, în patria noastră. Mi-a spus maica mea. La fel facem şi noi aici în sate. Vin creştinii din sate şi iau Sfintele Moaşte. Numai ce ies cu Sfintele Moaşte din mănăstire că se şi vede un norişor deasupra satului acelor creştini şi plouă în hotarele acelui sat. Plouă şi Dumnezeu dă binecuvîntarea Lui. Avem nevoie de ploaie, dar şi de îngrijirea sufletului nostru avem nevoie. Şi seceta şi toate suferinţele sînt din cauza păcatelor oamenilor. Pentru aceasta să ne rugăm, să stăm lîngă Hristos şi în Biserica Lui.
* * *
Stareţul spunea:
„Într-o zi un om a întrebat:

- Dacă Părintele Iacov iubeşte pe Dumnezeu şi pe Cuviosul David şi crede în Sfintele Moaşte şi în Icoane, pentru ce Dumnezeu a îngăduit şi s-a dus Părintele Iacov la spital şi i-au făcut operaţii atît de grele?
- A îngăduit Dumnezeu ca să mă smeresc, i-am răspuns eu.

Dar iarăşi a ajutat darul Sfîntului David şi acolo unde au spus că sînt boli grave, nu au fost. Am inimă. Am pătimit mult. Dar «pătimirile timpului de acum faţă de slava viitoare» nu se pot asemăna nicidecum. Văd în fiecare zi mormîntul meu, căci sînt om muritor. Dar înăuntrul acestui trup muritor stă sufletul fără de moarte. Mă îngrijesc pentru sufletul meu, care este într-adevăr fără de moarte. Pentru a-ceasta, copiii mei, şi voi să vă îngrijiţi de sufletele voastre, aproape de Părinţii Bisericii".
* * *
Pe Sfîntul Ioan Rusul, Stareţul îl vizita regulat, în special cînd mergea la Atena la

doctorii care se îngrijeau de el.
«Odată m-am dus, spunea Stareţul, şi-l văd pe Sfînt viu, în racla lui, şi-i zic:
- Sfinte al meu, cum ai petrecut în Asia Mică? Ce virtuţi ai avut de te-ai sfinţit?
Sfîntul mi-a răspuns:
- Dormeam în peşteră, în iesle. în timpul iernii mă înveleam cu paie ca să nu îngheţ. Am
avut şi smerenie şi credinţă.
Peste puţin mi-a zis:
- Aşteaptă puţin, Părinte Iacove, că au venit acum doi oameni şi mă roagă pentru un
copil bolnav. Aşteaptă că mă duc să-i ajut.
Deodată a rămas racla goală, pentru că Sfîntul a plecat. Peste puţin timp s-a întors din
nou. Nu l-am văzut cum s-a întors, dar l-am văzut că se aşeza în raclă, ca un om viu».
***

Pe data de 15 Iulie 1990, în ziua de Duminică, dimineaţa, Părintele Iacov cobora de la chilia sa spre biserică pentru Dumnezeiasca Liturghie. Intrînd în Sfîntul Altar, a observat printre părinţii mănăstirii şi pe dumnezeiescul Ioan Rusul «în stare duhovnicească».
În noaptea trecută acesta îi spusese Stareţului, în faţa sfintei racle cu moaştele întregi, în
biserica lui, la Prokopion:

«- Dumnezeu ştie! Creştinii cred că dorm, că sînt mort şi că nu-i pot ajuta. Eu însă sînt viu! îi văd întotdeauna. Trupul meu este în raclă, dar eu ies de multe ori din racla mea. Alerg printre oameni ca să-i ajut. Multă durere! Ei nu mă văd, eu însă îi văd şi îi aud ce zic. Şi iarăşi mă întorc în racla mea. Dar ascultă, părinte, ce-ţi spun: multe sînt păcatele lumii; multă necuviinţă şi multă necredinţă.
- Pentru ce spui acestea, Sfinte al meu, i-am răspuns. Nu vezi cîtă lume vine la darul tău
şi se închină?
- Vin mulţi, Părinte Iacove, dar puţini sînt copiii mei, a zis Cuviosul. Apoi a continuat:
Pentru aceasta trebuie să vină război, deoarece multe păcate sînt în lume.

- Nu, Sfinte al meu, i-am zis imediat foarte neliniştit. De mic copil tot în război şi în suferinţă am petrecut în Asia Mică unde m-am născut, dar şi cînd am venit în Grecia. Apoi, după aceea, Sfinte al meu, dacă se face deodată război se vor pierde multe suflete înainte de a se pocăi.
- Trebuie să se facă război! Trebuie să se facă război! Trebuie să se facă război! a
răspuns cu tristeţe Cuviosul, dar cu voce hotărîtă.
Şi a continuat zicînd că vor veni inundaţii, incendii şi alte catastrofe în zona Eviei şi în
alte locuri».

Cînd Părintele Iacov a spus aceste lucruri părinţilor mănăstirii, era de faţă şi un teolog şi predicator mirean de la Atena. L-a rugat pe Stareţ să-i dea voie să amintească această descoperire în predica lui. Stareţul i-a dat voie, dar l-a rugat să nu spună cine a fost persoana care a avut descoperirea, ci să spună că un ieromonah oarecare... Cinstitul teolog a făcut ascultare.
Mai tîrziu, cînd Părintele Iacov mărturisea aceste lucruri creştinilor, le spunea:
- Acestea nu le spun eu pentru că, mă iertaţi, văd vise şi închipuiri, dar le-a spus Sfîntul
Ioan Rusul.

Toate cîte le-a descoperit Cuviosul Ioan Rusul în acea seară Stareţului Iacov, cu adevărat s-au împlinit şi se împlinesc: La 1 August 1990 a izbucnit războiul în Golful Piersic, în timp ce puţin mai tîrziu în Evia au fost inundaţii din cauza ploilor abundente. S-au pierdut vieţi omeneşti, s-au produs mari pagube şi incendiile au ars păduri şi alte lucruri. Dar, după cum spunea şi Stareţul în felul lui caracteristic:
- Nu cumva atîtea nenorociri care se întîmplă la noi cu atîta mînie, nu cumva este
război?
***
Stareţul povestea:

„Odată citeam în Viaţa Sfîntului Serafim de Sarov cum acesta a văzut corturile Raiului. «În casa Tatălui Meu sînt multe locaşuri». Atunci m-am întrebat: Dumnezeul meu, oare cum să fie aceste locaşuri?

Deodată mi-a căzut cartea din mîini şi m-am aflat într-un loc frumos împodobit. în faţa mea era un drum presărat cu violete, toate la aceeaşi înălţime şi la aceeaşi distanţă între ele, avînd bună mireasmă. Lîngă mine era un stareţ. Era Cuviosul David. Am vrut să înaintez, dar şovăiam, ca nu cumva să calc florile. Mă întrebam: Oare cine le-a sădit atît de dese? Dacă ar fi fost un pic mai rare aş fi putut pune piciorul printre ele şi nu le-aş fi călcat. Şi şovăiam să înaintez. Atunci stareţul mi-a zis:
- înaintează, înaintează, înaintează, Părinte Iacove. Nu-ţi fie frică. Florile acestea nu sînt
ca acelea pe care le ştii. Nu se rup.
Am văzut în dreapta mea un coborîş cu drum de pămînt foarte periculos şi abrupt.

Atunci am zis:
- Ce drum de coborît este acesta? Dacă va trece vreo maşină pe aici va fi în pericol.
- Aici, Părinte Iacove, nu există maşini. Lasă acest drum. Nu-1 privi deloc. Tu mergi pe
drumul pe care mergi acum.

Am înaintat aşadar pe acest drum înflorit şi mi-am zis: «Ia să privesc ce este în jur». Am văzut nişte căsuţe înfrumuseţate, aşezate frumos, ca nişte palate mici. Erau împrejmuite cu gard, avînd şi porţi. Erau pline de flori, pline de frumuseţe şi de lumină, dar erau nelocuite. Nu exista nici un om înăuntru. Atunci i-am zis stareţului care mă însoţea:
- Părinte stareţ, ce linişte şi ce frumuseţe este aici! Cît aş dori să am şi eu o asemenea
căsuţă, să stau în linişte şi să-mi fac rugăciunile mele, pentru că sînt om de linişte!

Atunci stareţul şi-a ridicat mîna şi mi-a arătat căsuţa care îmi era orînduită. Imediat însă m-am aflat în chilia mea şi mi-am zis: «Pentru ce m-am întors în această lume? Ah, de nu m- aş fi întors şi de-aş fi rămas pentru totdeauna acolo!!!»".

Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte să ne învrednicim cu toţii, care am avut binecuvîntarea şi l-am cunoscut pe robul Tău, pe Fericitul Stareţ Iacov, ca plecînd din această lume trecătoare să vieţuim în acele locaşuri mai presus de lume, cu rugăciunile lui, cu ale Cuviosului David şi cu ale tuturor Sfinţilor, şi mai ales cu mijlocirile Preacuratei Maicii Tale.

O istorioara despre frica de Dumnezeu

Era un om învăţat să fure, măcar de-ar fi fost sărac. Da de unde ! Era om gospodar, avea femeie bună, credincioasă şi copii; avea boi, avea oi, cai, porci, vite, pasări, pământ, livezi, vii, dar a fost crescut rău la părinţii lui, că nu era sătul până nu mânca ceva de furat. Omul acesta de multe or...i avea discuţii cu soţia lui. Soţia lui bună îi spunea:
- Mai, omule, ulciorul nu merge de multe ori la apă. Căci îi ruşine în sat, dacă te-o prinde pe tine că furi; toţi or să te judece pe tine de ce ai furat, că ai tot ce-ti trebuie. De ce furi, mă ?
- Femeie, eu nu pot. Până n-oi mai lua eu de la cutare boier, de la cutare om, de la cutare proprietar!
Odată era în luna lui iulie, luna era plină pe cer şi era senin ca ziua. El venise din ţarină şi a văzut lanurile pline de clăi de grâu, jumătăţi de grâu, cum se cheamă în alte parţi. Ce s-a gândit el ? ” ce bine ar fi să aduc eu o căruţă de grâu din acesta la mine “, că era grâu frumos. A venit acasă, a pregătit căruţa şi caii, drugul de legat snopii; a pus nişte fân pentru cai şi iarbă verde în căruţă şi-n puterea nopţii, când doarme şi pasărea – cum zice ţăranul -, a luat o copiliţă numai de trei-patru ani cu el. Copilei îi plăcea să meargă cu tată-sau cu căruţa totdeauna.
- Tătăică, mă iei cu căruţa?
- Te iau! Da’, mă-sa a zis:
- Stai acasă!
- Nu ! şi a început a plânge copila.
- Dă-i drumul ! Copila vrea să audă cum merg caii, s-o plimbe tată-său cu căruţa. Dar a fost o pronie dumnezeiasca aceasta şi purtare de grija a lui Dumnezeu. A venit omul acela la furat snopi în ţarină. Un lan de grâu era lângă o pădure mare şi un drum de ţarină pe marginea pădurii. El a tras caii cu oiştea pe unde trebuia să iasă de pe lan, a luat din gură la cai zăbala şi le-a dat să mănânce.
Copiliţa a rămas la căruţă. Era lună, senin şi se vedea bine la mare distanţă. Şi s-a dus pe lan omul ăsta, de meserie hoţ din copilărie, şi a început să se uite în toate părţile; şi la stânga; şi la dreapta şi înainte şi înapoi. Se uita aşa. De ce se uita ? Ca nu cumva să fie vreun paznic pe lan. Dar tot el îşi zicea : ” Chiar dacă ar fi, acum doarme într-o claie, că acu-i puterea nopţii “. În acest timp copiliţa se uita de la căruţă cum taică-său se uită în toate părţile, şi încolo, şi încolo şi se minuna ea în mintea ei – copii naivi -, de ce se uita taică-său aşa?
După ce s-a încredinţat el că nu este nimeni şi nu-l vede nimeni, a luat câţiva snopi de grâu şi a venit la căruţă. Copiliţa, prin care a vorbit Duhul Sfânt, întreabă pe taică-său:
- Tătăică, mata ai uitat ceva !
- Dragul tatei, dar ce-am uitat ?
- Mata ai uitat ceva! Te-ai uitat în toate partile dar ai uitat să te uiţi şi în sus!
- Cum ai zis?
- Mata în sus de ce nu te-ai uitat ? Dar copila n-a zis să-l mustre pe tatăl ei. Ea a crezut că poate aşa-i bine, dacă se uită în toate părţile, să se uite şi în sus. Dar l-a costat pe om foarte mult.
- Cum, cum ai zis?
- Tătăică , eu am crezut că trebuie să te uiţi şi în sus! Şi atât l-a certat frica lui Dumnezeu pe om, că a luat snopii înapoi, s-a dus şi a făcut claia; a venit, a întors caii, a pus zăbala la cai, a pus copiliţa în căruţa şi cu căruţa goală, s-a întors acasă. Când vine acasă, femeia ştia că nu vine niciodată cu golul. Ori fura bostani, ori popuşoi, ori grâu, ori altceva, el venea încărcat. Îl vede, de data asta mai erau doua-trei ceasuri pân-la ziua că vine cu golu:
- Mai omule, dar ce-ai păţit? Ce-ai patit?
- Femeie, câte zile voi avea nu mai fur!
- Ce-ai păţit? Bine ţi-a făcut! Te-a prins ! Ea credea că l-a prins. Te-a prins? Ti-am spus eu ţie. Aşa, gospodar la furat!
- Mai femeie, nu m-o prins nimeni.
- Nu cred. Te-o prins! De ce-ai venit cu golul?- Nu mai fur câte zile oi avea!
- Dar ce-ai patit? El arată copiliţa şi zice:
- Din cauza copilei.
- Dar ce ti-a făcut copila?
- Din cauza ei nu mai fur în veacul veacului. Căci a vorbit Duhul Sfânt prin gura ei.
- Dar ce-a zis copila?
- Eu m-am dus pe lan – cum îi obiceiul meu -, si-nainte de a începe a căra snopii, mă uitam: în stânga, în dreapta, încoace-încolo. Copiliţa mă vedea de la căruţă şi când am venit m-a întrebat: ” Tătăică, mata ai uitat ceva; ai uitat să te uiţi şi în sus “. Atunci m-am gândit, cât sunt eu de nebun. Dumnezeu îmi vorbeşte prin gura copilei, că trebuia să mă uit mai întâi în sus; că dacă mă uitam în sus, nu mai era nevoie să mă uit la dreapta, la stânga sau înainte, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi. Ochii lui Dumnezeu – cum spune Solomon -, sunt de milioane de ori mai luminoşi decât soarele şi nu este loc unde nu cercetează atotştiinţa lui Dumnezeu. Cum zice şi Apostolul: Ştiinţa lui Dumnezeu străbate până la despărţirea duhului de a sufletului; nu numai până la despărţirea trupului de a sufletului. Omul este icoana Preasfintei Treimi. El are minte, cuvânt şi duh. Duhul cel în chip de raze de lumină, care-i în inimă, cu acesta omul îi mai mare decât îngerii; că îngerii nu s-au făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ci numai omul. Omul este icoana vie a Sfintei Treimi pe pământ, are minte, cuvânt şi duh. Mintea este chipul Tatălui, cuvântul este chipul lui Hristos, iar duhul cel de viaţă făcător este chip al Duhului Sfânt.
Acest duh de viata nu-i duhul cu care vorbim – acesta este sluga mintii şi are altfel de cuvânt. Iar acela este un dor gânditor, sta între minte şi între cuvânt şi circumscrie – are în sine -, şi pe minte şi cuvânt, după Sfanţul Grigorie Palama, preaindumnezeitul la minte.
Deci, până acolo străbate ştiinţa lui Dumnezeu, până la despărţirea duhului de a sufletului şi nimeni nu poate să se ascundă cu vreun gând de la atotştiinţa Ziditorului.
Acest Duh Sfânt l-a cercetat pe acest om cu frica lui Dumnezeu şi s-a gândit : “De acum înainte nu voi mai fura în veci, cât voi trai. Ba am să mă duc să mă mărturisesc şi să-mi fac canonul pentru câte am făcut în viaţă, că dacă mă mai duc la furat trebuie mai întâi să mă uit în sus. Şi dacă mă uit în sus, mi-e destul atât, ca să nu mai pot fura în vecii vecilor, că de ochiul cel de sus nimeni nu se poate păzi “.
Iarăşi vă spun : începutul înţelepciunii este frica Domnului. Ea este temelia tuturor faptelor bune. Înţelepciunea are doua capete: primul este frica de Dumnezeu şi cel mai de sus este dragostea de Dumnezeu, că toata fapta buna se începe din frica lui Dumnezeu şi se termină în dragostea lui Dumnezeu, care este legătura desăvârşirii şi cea mai înaltă faptă bună. Dumnezeu cel închinat în Treime, Părintele, Cuvântul şi Duhul Sfânt, Treimea cea de o fiinţa şi nedespărţită şi Preacurata Lui Maică şi toţi sfinţii să ne fie în ajutor, să nu uitam frica lui Dumnezeu şi să păzim poruncile Lui. Amin.
Pr. Ilie Cleopa

Mila când nu-i insotita de iubire infinita, e mai ofensatoare decât dispretul." (Garabet Ibraileanu)

"Un cuvânt plin de iubire pretuieste atât de mult si totusi el costa atât de putin " (Nicolae Iorga)

"Numai in fata mortii pricepe omul pretul vietii si numai primejdia ii oteleste sufletul... " (Liviu Rebreanu)