ŞI TOTUŞI... SÂNGELE APĂ NU SE FACE...

CATEDRALA DIN TIMISOARA

"Nu avea el nicio vină că s-a născut cu o inteligenţă peste medie. Unii profesori ar spune, în ziua de astăzi, că ar fi fost un copil supradotat. Dar între anii ‘60-‘70 nu ştiu dacă se folosea acest termen. Cert este că unii profesori s-au sesizat. În special cel de matematică.

– Trebuie făcut ceva cu acest copil. Ar fi mare păcat să se piardă o astfel de capacitate.

– Ce putem face noi? Salariul nostru e vai de capul lui. Să facem o colectă pentru el? Lumea e săracă. Apoi când va auzi din ce familie provine... nu, nu asta ar fi soluţia cea mai bună!

Cam astfel de discuţii mai aveau loc prin cancelarie mai ales când vreun profesor rămânea uimit de răspunsurile copilului Macovei.

Mai toţi ştiau că se trage dintr-o familie extrem de săracă, cu vreo şapte copii. Bruma de bani, pe care o mai scoteau pe ici pe colo, părinţii o aruncau pe băutură, rachiu de drojdie, că era mai ieftin, mai mult şi se îmbătau repede. Banii, în general, veneau din alocaţia copiilor, statul român, pe atunci, oferind o sumă destul de bună pentru sporirea natalităţii. Ba chiar şi titlul de mamă eroină, pentru acelea care năşteau mai mulţi copii!

Casa era într-o rână, gata să se prăbuşească în orice moment peste copiii care dormeau toţi într-un pat, de-a transversalul. Acoperişul, de mai mare mila, cred că şi vântului îi era milă, altfel putea de mult să-l zboare cât colo. Jumătate era cu şindrilă, restul acoperit cu paie şi stuf. Numai bună de muzeu!

Directorul şcolii era profesor de muzică. Îi plăcea să cânte la vioară, deci era un om sensibil şi cu urechea dezvoltată, adică avea timpanul subţire, fîn. A auzit discuţiile profesorilor şi a vrut să se implice. A vorbit cu cine trebuia, adicătelea cu... popa. Era cel mai înstărit din sat. Nevastă-să, coana preuteasă, era şi ea cadru didactic, învăţătoare. Nu aveau copii. Multă lume venea la preot şi-i mai cerea bani cu împrumut sau câte un ajutor când era la ananghie. Acum trebuia să facă mai mult, să-l susţină pe elevul Macovei să meargă la un liceu, mai târziu poate şi la o facultate. Dumnezeu a avut grijă, le-a orânduit aşa cum s-a priceput mai bine. A absolvit băiatul liceul, cu medie mare, şi a plecat la facultate în Bucureşti. Voia să devină profesor de matematică. După facultate a obţinut şi titlul de doctor în matematici. Era un tânăr modest, frumuşel, dar sclipitor, sclipitor tare! A cunoscut o fată cumsecade, cu educaţie aleasă, frumoasă şi desebit de sensibilă, aşa cum sunt unele profesoare de limba romană. Tânărul profesor-doctor în matematică a devenit coleg cu tatăl fetei, numai că acesta era decanul facultăţii. Macovei i-a cerut mâna fiicei. S-au căsătorit. Bineînţeles că la nuntă n-au putut să vină şi părinţii băiatului. Făceau parte din altă lume, aproape de lumea celor care nu cuvântă. Nici din fraţi nu a avut pe cine să invite, mulţi erau prin puşcării sau tolăniţi la umbră, pe prispa casei, mahmuri de băutură. Atât socru cât şi fata au înţeles foarte bine situaţia, până la urmă important era ginerele şi, desigur, mirele.

După câţiva ani, George Aaron – graficianul – s-a întâlnit cu profesorul Macovei la Londra. Era acum doctor în biologie. Lucra într-unul din marile laboratoare de biologie ale lumii. Au trecut ani şi ani din viaţa noastră. Familia Macovei, împreună cu tatăl-socru, se afla într-un concediu în Moldova, vizitând mănăstirile şi celelalte obiective turistice ale zonei. Localitatea natală a lui Macovei - Podoleni - era la doi paşi de drumul naţional care ducea spre pitorescul oraş Piatra Neamţ.

– Ce-ar fi, ginerică, să trecem pe la părinţii tăi? Să-mi cunosc şi eu cuscrii... se adresă tatăl fetei, aşa, într-o doară.

– Ştiu şi eu, tată socru, ce ar fi? Cred că ar fi o minune să avem cu cine vorbi... hai să vedem!

O maşină de lux opreşte în faţa unei case care aproape că nici gard nu mai are. Doar câteva bârne legate, pe ici-colo, cu sârmă. Din maşină coboară doi bărbaţi, amândoi cu barbă, unul o avea albă, celălat încă neagră. O doamnă frumoasă coboară ca o prinţesă. Nu putea să facă parte din acest peisaj, în niciun caz. Bărbaţii au intrat, printre ulucii de lemn, în curtea pustie. Ajunseră în faţa casei. Doi bătrânei, un moşuleţ şi o babă, stăteau întinşi pe prispă, ameţiţi de băutură. Duhneau a tutun şi a rachiu ieftin.

– Sărut mâna mamă! Sărut mâna tată!

Bătrâneii abia au putut să deschidă ochii.

– Ai greşit poarta, domnule dragă! Oricum, rachiul l-am gătat, nu am cu ce să vă servesc, răspunse bătrânul cu vocea hodorogită de mahorcă, ridicând pălăria găurită de molii de pe ochii înceţosaţi.

– Sunt eu, băiatul tău, am plecat de acasă acum 20 de ani. M-am însurat, uite soţia, tata-socru ...

– Să fiţi sănătosi! Zici că eşti băiatul meu?

– Da, m-ai uitat?

– Am uitat. Aveam mulţi băieţi, acum nu mai ştiu câţi am. Dar, dacă zici că eşti feciorul meu... dai şi tu, lu' tat-tu, un rachiu?

– Dau tată, uite aici banii, fă ce vrei cu ei... oricum, tot rachiu o să cumperi.

Au plecat. Toţi cu inima strânsă. Părinţii biologici parcă s-au trezit de-a binelea. Le făceau cu mâna, abia ţinându-se pe picioare.

În maşină domnea o linişte asurzitoare. Macovei se uita în urmă, prin luneta maşinii. Câteva lacrimi s-au împiedicat în barba care se forţa să nu tremure. Soţia l-a prins de mâna dreaptă aflată pe schimbătorul de viteză. Bărbatul s-a uitat în ochii ei; un zâmbet dulce, înecat în lacrimi, îi împdobea chipul...

– Şi totuşi... sângele apă nu se face... rosti, după un adânc oftat, pasagerul aflat pe bancheta din spatele maşinii."

Autorul articolului: George Safir
preluare de pe Confluente Romanesti

Când ne sunt ascultate foarte repede rugăciunile

Răspunsuri duhovniceşti

Pr. Răzvan-Andrei Acostioaei
Părinte, cum e cel mai bine să ne rugăm: cu voce tare, în şoaptă sau în gând?
Potrivit „Învăţăturii de credinţă ortodoxă“, ne putem ruga în gând, cu glas tare sau chiar în amândouă felurile în timpul uneia şi aceleiaşi rugăciuni. Rugăciunea cu glas tare are însemnătatea ei: exteriorizează simţămintele lăuntrice ale omului şi face legătură cu ceilalţi fii ai Bisericii şi fraţi întru Hristos, întărind credinţa comună. Totodată, răscoleşte simţirea inimii şi sporeşte evlavia atât în cel care o rosteşte, cât şi în cel care o ascultă. Rostirea rugăciunii cu voce tare creşte de multe ori capacitatea de concentrare a celui ce o rosteşte şi, astfel, într-o formulare pregnantă, putem spune că numai în rugăciunea trăită fără risipire creştinul este în mod efectiv el însuşi. Este bine să ne rugăm în orice mod putem. Puterea şi acţiunea cuvântului rugăciunii nu depind în mod esenţial de modul în care este rostită, ci de faptul că omul „se aşază“ cu sufletul şi cu trupul înaintea lui Dumnezeu „liber de mânie şi de gând“. (I Timotei 2, 8).

Când împlineşte Dumnezeu rugăciunile noastre?

Răspunsul poate fi dat în mai multe chipuri. O cale sigură este atunci când rugăciunea noastră este însoţită de post, de milostenie şi viaţă fără prihană. Milostenia şi postul sunt aripi care înalţă rugăciunea. Aceste trei fapte bune - rugăciunea, postul şi milostenia - se întrepătrund şi se ajută între ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugăciunile noastre sunt foarte repede ascultate când chemăm în ajutor pe Maica Domnului şi pe sfinţii lui Dumnezeu şi când aceste rugăciuni sunt făcute de mai mulţi credincioşi împreună. Părintele ceresc ascultă şi împlineşte rugăciunile noastre când stăm dinaintea Sa cu gândul neîmprăştiat, cu evlavie şi smerenie, cu încredere fiască, când alungăm din minte orice gând omenesc, orice grijă pământească şi orice pornire pătimaşă, venind în tainică comuniune cu El. Însă chiar dacă Dumnezeu nu împlineşte întocmai rugăciunile noastre, ele tot aduc roadă în suflet, făcându-l mai bogat, mai matur. Sub razele sfinte ale rugăciunii, sufletele noastre cresc, se înalţă şi pârguiesc în noi roade tainice.

http://ziarullumina.ro/agenda-crestinului/cand-ne-sunt-ascultate-foarte-repede-rugaciunile