Stejarul care se roagă

de Gavriil Stiharul

Păresimi Fericitul [1] obişnuia ca în zilele lungi de vară să meargă în stejărişul din apropierea satului şi să se roage îndelung. Rugăciunea inimii [2] îi era cea mai dragă. Ceasuri întregi repeta de mii de ori cele câteva cuvinte ale ei, aşa cum o ştia de la Sfinţii Părinţi: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă". Găsise un anumit loc, sub un stejar bătrân şi falnic, pe care îl îndrăgise mult. Nu ştia de ce, dar inima îi spunea că e un copac deosebit. I se părea că asemenea unei făpturi mitologice, ţine în braţele lui viguroase cerul întreg. Desigur că era exagerat. În realitate, ţinea doar câteva păsărele şi le legăna puişorii. Dintr-o scorbura îşi făcea din când în când apariţia o veveriţă. Din două scânduri, îşi meşteşugise o măsuţă şi o bancă, unde se aşeza să se odihnească. Cuvintele Rugăciunii le scrijelise cu o dăltiţă în trunchiul colosului de lemn [3]. Câteodată, atunci când vântul începea să bată, copacul trosnea, iar el îşi închipuia că spune rugăciunea pe care o scrisese cu greutate. Destul de rar, mai trecea pe acolo câte un om. Vedea literele, apoi îşi făcea cruce, ca în faţa unei troiţe. Altminteri, vremea se scurgea fără evenimente majore.
Pădurea îşi schimbase în anul acela proprietarul de trei ori. Acolo, la notariat. Dar aici, linişte paradisiacă. Nimănui nu-i păsa de proprietari. Până într-o zi.
Păresimi adăsta ca de obicei pe băncuţă şi se ruga cu mintea concentrată. Deodată, un urlet sinistru umplu toata pădurea. Câţiva balauri de oţel îşi făcură apariţia, retezând totul în jurul lor cu un zgomot infernal. În urmă, lăsau trunchiuri doborâte şi buturugi cu multe inele. Păresimi înţelese. Pădurea urma să fie tăiata până la ultimul copac.
Din acea zi, sătenii trebuiau să suporte urletul infernal al ferăstraielor mecanice. Pe de altă parte, se bucurau, căci muncitorii mai veneau în sat şi le cumpărau produsele: lapte, brânză, ouă. Crâşmarul satului jubila de fericire. Niciodată nu avusese vânzări atât de mari. Dacă oamenii se îmbătau, era şi mai bine. La crâşmă, se vorbea că noul proprietar făcuse un contract cu o fabrică de mobilă. Muncitorii erau fericiţi că aveau de lucru. Toata lumea se bucura, mai puţin Păresimi. Mai era şi bătrânul învăţător care lăsa în pădure o parte din amintirile lui.
După două săptămâni, balaurii mecanici ajunseseră la stejarul lui Păresimi.
- Falnic stejar! se minună unul dintre muncitori. Nu se va lăsa cu una cu două.
- Uite că scrie ceva aici, făcu tovarăşul lui, care observase slovele. Zice: Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă.
- Amin, încheie celălalt în glumă. Vreun călugăr tâmpit şi-a scris rugăciunea să n-o uite.
- Mai bine, haide să-l lăsăm pe-ăsta ! Că ne facem păcate.
Muncitorii au avut de lucru toată vara. Şi sătenii şi-au putut vinde produsele fără să mai fie nevoiţi să meargă la oraş. Crâşmarul a câştigat şi el bani frumoşi. În septembrie, toţi copacii erau la pământ. Un cimitir straniu, care se întindea pe câteva zeci de hectare.
Într-o după-amiază, o maşina de teren îşi făcu apariţia. Din ea coborî proprietarul însoţit de şeful echipei. Venise sa vadă cât de bine lucraseră oamenii. Porniră amândoi cu pas vioi prin printre trunchiuri şi buturugi, atenţi la fiecare trunchi şi buturugă.
- Dar ce-i cu ăsta? se adresă el şefului, descoperind stejarul lui Păresimi. Oamenii dumitale s-au îmbătat şi au uitat să-l taie? încheie el răutăcios.
- Au citit ce scrie aici şi superstiţioşi n-au vrut să-l doboare. Zic că îi aşteaptă copiii acasă.
- Ce? Aici merge să facă fiecare cum vrea? Se oţărî el. Sau aşteptaţi să-l tai eu ?
Şeful chemă pe omul lui de încredere şi îl trimise de urgenţă în sat.
- E cineva în sat care va face treaba asta, căută el să explice proprietarului. Un muncitor forestier care acum e în şomaj…(voi să mai adauge că din cauza beţiei, dar se răzgândi). Omul meu îl va aduce imediat.
- Proprietarul dădu indiferent din umeri.
O jumătate de oră mai târziu, ferăstrăul mecanic sfredelea în trunchiul mândru al lemnului încreştinat de Păresimi. Beţivul îşi pierduse dexteritatea, aşa că îi trebui ceva vreme până isprăvi.
- Staţi mai departe, ţipă şeful cu mâinile pâlnie la gură, observând ca stejarul o luase într-o direcţie greşită.
- Caaaadeeeee! ţipă unul dintre muncitori.
- Uriaşul mugi asemenea unui taur înjunchiat şi se prăbuşi. În sat, Păresimi era în cămaruţa lui şi se ruga. La un moment dat, simţi un junghi în inimă.
- Un accident ! ţipă şeful. Cu toţii, la mine !
Proprietarul era sub stejar. Părea că nu mai e în viaţă. Cât s-a putut de repede, a fost dus la cel mai apropiat spital. Primele îngrijiri. De acolo, cu avionul, la Bucureşti. S-a zbătut o săptămână între viaţă şi moarte, dar a supravieţuit.
- Mama ta de beţiv criminal! se repezi şeful la vinovat. Ne bagi în puşcărie, mă ! De ce te-ai apucat, mă, dacă ai ştiut că ai luat-o pe motorină de dimineaţă ?
- N-a fost vina mea, se apară beţivul. Aşa a vrut Dumnezeu !
- Tu şi Dumnezeu ! De când crezi, mă, în Dumnezeu ?
Beţivul scăpă însă uşor. Ceilalţi muncitori săriră şi îl scăpară. Au urmat anchete peste anchete, dar vinovaţii... Oamenii din sat dădură vina pe Păresimi. Căci doar el descântase stejarul: "Ticălosul de Păresimi, să-mi strice el un asemenea gheşeft", se lamenta crâşmarul pe la toată lumea. "Afară cu el din satul nostru !". "Afară ! Afară !" strigară oamenii. "Numai necazuri ne-a adus! El a scris blestemul pe scoarţa stejarului. Şi mai zice că-i creştin".

*

Era o frumoasa şi sfânta zi de mai. O zi îmbălsămată şi caldă. Cerul senin părea o pânză de apă brăzdat de câte o pasăre care îi încreţea suprafaţa. La liziera pădurii de lângă sat îşi făcu deodată apariţia o limuzină. Şoferul deschise rapid portiera, apoi portbagajul şi scoase de acolo un cărucior cu rotile. În acelaşi timp, portiera din spate se deschise brusc şi din limuzină coborî încă un bărbat. Cei doi scoaseră cu oarecare greutate pe un al treilea şi îl aşeză în cărucior. Şoferul rămase lângă limuzină, iar căruciorul se urni din loc împins de celălalt, care, desigur, nu putea fi altcineva decât însoţitorul. Acesta porni cu el prin cimitirul de buturugi şi merse prêţ de un sfert de oră. Deodată, se opri în faţa unui trunchi masiv de stejar. Părea că ajunsese la destinaţie. Infirmul se aplecă şi, cu vârful degetelor pare să caute ceva, ceva anume pe trunchiul găunos. Se opri. Găsise. Literele încă se mai cunoşteau. Înfirmul aşază palma deasupra lor şi stătu o vreme aşa, într-o adâncă reculegere. Apoi, brusc, se adresă însoţitorului:
Păresimi, te rog, să mergem !
Bărbatul căruia i se adresase întoarse căruciorul. Ajunşi la limuzină, şoferul sări să îi ajute. Puse scaunul cu rotile în portbagaj şi se aşeză la volan. Limuzina demară în trombă.

___________________________________________________________________

1. Deoarece avusese darul să se nască în perioada Păresimilor, mama lui i-a pus numele de Păresimi. Apoi, pe măsură ce creştea, băiatul devenea nelipsit de la slujbele bisericeşti. Oamenii observaseră că era sărac cu duhul, adică smerit, plângea adesea numai la pomenirea numelui Mântuitorului, era blând cu firea, corect, iubea dreptatea. Se mai dovedise a fi curat cu inima. Nu de puţine ori, unde era vreo ceartă, el intervenea şi, cu duhul blândeţii, reuşea să o potolească. De de multe ori suferise prigoniri pentru caracterul lui drept şi pentru credinţa în Iisus Hristos, alegându-se cu ocărî şi glume proaste. Înt-un cuvânt, băiatul avea darul fericirilor, acelea despre care Mâtuitorul le-a vorbit oamenilor în predica Lui de pe munte. De aceea, i-au zis Păresimi Fericitul.
2. Rugăciunea inimii se mai numeşte şi Rugăciunea lui Iisus, Rugăciunea lăuntrică sau Chemarea Numelui. Este de fapt Rugăciunea Vameşului din Evanghelie, căreia Sfinţii Părinţi i-au adăugat numele lui Iisus Hristos.
3. Pustnicii obişnuiau să-şi scrie rugăciunile pe diferite materiale, precum bucăţi de lemn sau fâşii de pergament şi le poarte cu ei pretutindeni.

Cand banul ne orbeste

 

“Inaintea lui Dumnezeu, toti suntem saraci.” (Maica Tereza)

Spunea un parinte ca in zilele noastre se poate constata mai bine decat in trecut cum, pentru om, banul a dobandit “conotatii metafizice”. “Este firesc”, am putea afirma, mai in gluma, mai in serios, din moment ce pana si batranii nostri au spus despre el ca este “ochiul dracului”, acesta fiind cu adevarat o “realitate metafizica”. Am putea continua spunand ca la cat de nebuna a devenit lumea, in goana sa dupa profit, ne-am astepta sa fim ispititi numai de diavoli “orbiti”, la propriu, de catre oameni. Realitatea este insa alta. Noi suntem cei care nu vedem, lasandu-ne, de cele mai multe ori, “orbiti” de bani.

Orbirea adusa de bani are loc in plan spiritual, insa se manifesta la nivel exterior prin pacate si patimi, ganduri si fapte aducatoare de neoranduiala. Acestea afecteaza negativ raporturile interumane si sunt vizibile la nivelul intregii societati. Orbirea adusa de bani poate conduce, dupa caz, la neintelegeri, certuri, divorturi, crime, razboaie etc.

Aproape toate activitatile pe care le desfasuram pe parcursul intregii vieti sunt dependente, intr-o masura mai mare sau mai mica, de bani. Trebuie sa tinem seama ca acestia sunt un dat al societatii de astazi, nu si al lumii, asa cum a fost creata de Dumnezeu. Omul afectat de pacat a ales a se folosi de aceasta realitate simbolica pentru a desemna valori materiale, bunuri. Trist este insa faptul ca dintr-un mijloc, banul a devenit nu doar scop, ci chiar un idol.

Banul ca idol

Poate cel mai cutremurator aspect al orbirii aduse de bani, este faptul de a ne face incapabili sa observam ca putem ajunge sa ne incredem mai mult in puterea banilor decat in puterea lui Dumnezeu si in purtarea Sa de grija. In aceasta stare, omul se raporteaza la bani ca la un idol. Din pacate, societatea umana s-a organizat, cu mult timp in urma, in jurul banului ca idol. Ne este cunoscut episodul scripuristic in care Mantuitorul atrage atentia asupra faptului ca "nimeni nu poate sluji la doi domni”. Nimeni nu poate sluji in mod egal atat Lui, cat si lui Mamona.

Asemenea unui idol, unei zeitati de odinioara, banul cere jertfa din partea noastra. Cere sa jertfim din timpul nostru. Dar, fata de timp, nu trebuie sa ne raportam abstract. Timpul “meu” inseamna Dumnezeu, familie, prieteni, sanatate etc. Renunt la cate putin din toate acestea tocmai pentru a ma putea “bucura” ulterior de ele, prin prisma banului, in baza posibilitatilor pe care el mi le confera. Traim intr-un cerc vicios. In aceasta faza, nu este greu de observat granita care desparte mijlocul de scop. In mod evident, timpul are rol de “mijloc”, iar banul de “scop”.

"Time is money"

Relatia denaturata dintre timp si bani, apare intr-o cunoscuta expresie, nelipsita astazi de pe buzele omului cu totul dedicat principiilor societatii de consum: “Time is money”. Aceasta expresie este mai mult decat o simpla definitie. Este un crez ce genereza atitudini si, nu in ultimul rand, un mod de viata. In acest caz, timpul nu mai este vazut ca fiind “distanta dintre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul meu”, ci ca interval de inmultit sau cheltuit bani.

Aceasta scurta defintie, pune timpul intr-o lumina extrem de proasta, si banul, intr-una nesperat de buna. Remarcam inca de la inceput faptul ca este o definitie intr-un singur sens, timpul fiind evaluat intotdeauna prin prisma banilor. Este o mare capcana sa credem ca reciproca este valabila, ca banii se pot converti in timp. Iar aici realitatea ne sta marturie. Cu cat ai mai multi bani, cu atat te vei plange de lipsa timpului.

Bani multi, griji multe

Multi dintre noi ne amagim crezand ca o situatie financiara mai mult decat buna aduce cu sine lipsa de griji. Din contra, banii si grijile se afla intr-o relatie direct proportionala. In general, oamenii bogati sunt cel mai putin odihniti din punct de vedere sufletesc, atunci cand orbirea adusa de bani, nu le permite sa inteleaga ca averea incredintata lor de Dumnezeu trebuie chivernisita spre mantuirea sufletului, prin milostenie si facere de bine.

Pe de alta parte, este gresit sa credem ca banii ii pot orbi doar pe cei bogati. In aceeasi masura pot fi orbiti de bani cei saraci, care ravnesc dupa puterea conferita lor de avutie. In aceeasi masura, cei saraci pot nesocoti - uitand pilda vaduvei din Scriptura - datoria milosteniei si a facerii de bine. Acestia pot fi tot atat de alipiti de putinul lor, ca si bogatii de averile lor, fiind robiti de aceeasi patima a iubirii de argint.

Criza de fapte bune

Adevarata criza prin care trece in prezent omenirea este instrainarea omului de Dumnezeu si a omului de om. Celelalte forme sunt doar consecinte ale acesteia. Nu de bani duce omenirea lipsa astazi, ci de o dreapta chivernisire a lor. Traim intr-o societate din care lipsesc omenia, dreptatea, dragostea, milostenia, ca semn al orbirii de catre bani, al faptului ca nu am ales sa ne imbogatim mai ales intru Dumnezeu. Suntem poate prea orbiti de bani pentru a vedea si nevoile celuilalt.

In incheiere, amintim un cuvant - pe care omenirea se pare ca l-a dat uitarii - ce trebuie pastrat in minte si in inima spre a nu ne lasa orbiti de bani: “Gol am iesit din pantecele maicii mele, gol ma voi duce in groapa”. (Dreptul Iov)

Radu Alexandru