Cand banul ne orbeste

 

“Inaintea lui Dumnezeu, toti suntem saraci.” (Maica Tereza)

Spunea un parinte ca in zilele noastre se poate constata mai bine decat in trecut cum, pentru om, banul a dobandit “conotatii metafizice”. “Este firesc”, am putea afirma, mai in gluma, mai in serios, din moment ce pana si batranii nostri au spus despre el ca este “ochiul dracului”, acesta fiind cu adevarat o “realitate metafizica”. Am putea continua spunand ca la cat de nebuna a devenit lumea, in goana sa dupa profit, ne-am astepta sa fim ispititi numai de diavoli “orbiti”, la propriu, de catre oameni. Realitatea este insa alta. Noi suntem cei care nu vedem, lasandu-ne, de cele mai multe ori, “orbiti” de bani.

Orbirea adusa de bani are loc in plan spiritual, insa se manifesta la nivel exterior prin pacate si patimi, ganduri si fapte aducatoare de neoranduiala. Acestea afecteaza negativ raporturile interumane si sunt vizibile la nivelul intregii societati. Orbirea adusa de bani poate conduce, dupa caz, la neintelegeri, certuri, divorturi, crime, razboaie etc.

Aproape toate activitatile pe care le desfasuram pe parcursul intregii vieti sunt dependente, intr-o masura mai mare sau mai mica, de bani. Trebuie sa tinem seama ca acestia sunt un dat al societatii de astazi, nu si al lumii, asa cum a fost creata de Dumnezeu. Omul afectat de pacat a ales a se folosi de aceasta realitate simbolica pentru a desemna valori materiale, bunuri. Trist este insa faptul ca dintr-un mijloc, banul a devenit nu doar scop, ci chiar un idol.

Banul ca idol

Poate cel mai cutremurator aspect al orbirii aduse de bani, este faptul de a ne face incapabili sa observam ca putem ajunge sa ne incredem mai mult in puterea banilor decat in puterea lui Dumnezeu si in purtarea Sa de grija. In aceasta stare, omul se raporteaza la bani ca la un idol. Din pacate, societatea umana s-a organizat, cu mult timp in urma, in jurul banului ca idol. Ne este cunoscut episodul scripuristic in care Mantuitorul atrage atentia asupra faptului ca "nimeni nu poate sluji la doi domni”. Nimeni nu poate sluji in mod egal atat Lui, cat si lui Mamona.

Asemenea unui idol, unei zeitati de odinioara, banul cere jertfa din partea noastra. Cere sa jertfim din timpul nostru. Dar, fata de timp, nu trebuie sa ne raportam abstract. Timpul “meu” inseamna Dumnezeu, familie, prieteni, sanatate etc. Renunt la cate putin din toate acestea tocmai pentru a ma putea “bucura” ulterior de ele, prin prisma banului, in baza posibilitatilor pe care el mi le confera. Traim intr-un cerc vicios. In aceasta faza, nu este greu de observat granita care desparte mijlocul de scop. In mod evident, timpul are rol de “mijloc”, iar banul de “scop”.

"Time is money"

Relatia denaturata dintre timp si bani, apare intr-o cunoscuta expresie, nelipsita astazi de pe buzele omului cu totul dedicat principiilor societatii de consum: “Time is money”. Aceasta expresie este mai mult decat o simpla definitie. Este un crez ce genereza atitudini si, nu in ultimul rand, un mod de viata. In acest caz, timpul nu mai este vazut ca fiind “distanta dintre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul meu”, ci ca interval de inmultit sau cheltuit bani.

Aceasta scurta defintie, pune timpul intr-o lumina extrem de proasta, si banul, intr-una nesperat de buna. Remarcam inca de la inceput faptul ca este o definitie intr-un singur sens, timpul fiind evaluat intotdeauna prin prisma banilor. Este o mare capcana sa credem ca reciproca este valabila, ca banii se pot converti in timp. Iar aici realitatea ne sta marturie. Cu cat ai mai multi bani, cu atat te vei plange de lipsa timpului.

Bani multi, griji multe

Multi dintre noi ne amagim crezand ca o situatie financiara mai mult decat buna aduce cu sine lipsa de griji. Din contra, banii si grijile se afla intr-o relatie direct proportionala. In general, oamenii bogati sunt cel mai putin odihniti din punct de vedere sufletesc, atunci cand orbirea adusa de bani, nu le permite sa inteleaga ca averea incredintata lor de Dumnezeu trebuie chivernisita spre mantuirea sufletului, prin milostenie si facere de bine.

Pe de alta parte, este gresit sa credem ca banii ii pot orbi doar pe cei bogati. In aceeasi masura pot fi orbiti de bani cei saraci, care ravnesc dupa puterea conferita lor de avutie. In aceeasi masura, cei saraci pot nesocoti - uitand pilda vaduvei din Scriptura - datoria milosteniei si a facerii de bine. Acestia pot fi tot atat de alipiti de putinul lor, ca si bogatii de averile lor, fiind robiti de aceeasi patima a iubirii de argint.

Criza de fapte bune

Adevarata criza prin care trece in prezent omenirea este instrainarea omului de Dumnezeu si a omului de om. Celelalte forme sunt doar consecinte ale acesteia. Nu de bani duce omenirea lipsa astazi, ci de o dreapta chivernisire a lor. Traim intr-o societate din care lipsesc omenia, dreptatea, dragostea, milostenia, ca semn al orbirii de catre bani, al faptului ca nu am ales sa ne imbogatim mai ales intru Dumnezeu. Suntem poate prea orbiti de bani pentru a vedea si nevoile celuilalt.

In incheiere, amintim un cuvant - pe care omenirea se pare ca l-a dat uitarii - ce trebuie pastrat in minte si in inima spre a nu ne lasa orbiti de bani: “Gol am iesit din pantecele maicii mele, gol ma voi duce in groapa”. (Dreptul Iov)

Radu Alexandru

ÎNDOIALA ÎN CREDINTA

Credinta vine din auz si auzul prin cuvântul lui Dumnezeu, spune Sfânta Carte. Credinta vine din cuvânt. Credinta noastră în Dumnezeu ne vine si se întăreste în noi din predica preotului la biserică, din sfaturile date de bătrâni, din citirea cărtilor sfinte si mai ales din cuvintele si învătăturile pe care le auzim si le citim zilnic din Sfânta Evanghelie.

Dar în Sfânta Scriptură auzim că unii sfinti, din Vechiul si Noul Testament, s-au îndoit în credintă.

Asa s-a îndoit Avraam. Căci atunci când i-a zis Domnul: Eu sunt Domnul Care te-a scos din Urul Caldeii, ca să-ti dau pământul acesta de moste-nire..., a zis Avraam: Stăpâne Doamne, pe ce voi cunoaste că-l voi mosteni?... Atunci a zis Domnul către Avraam: Să stii bine că urmasii tăi vor fi pribegi în pământ străin, unde vor fi robiti si apăsati patru sute de ani (Facerea 15, 7, 13). Si au stat în robie 430 de ani. De aceea a întrebat Moise: "De ce, Doamne, au trecut cei 400 de ani, că s-au împlinit anii?" Si a zis Dumnezeu: "Anii s-au împlinit, dar canonul pentru păcatele poporului, nu". Deci, în loc de 400 de ani, le-a dat canon de stat în robie 430 de ani.

De ce n-a murit Moise în pământul făgăduintei, ci a murit la muntele Nebo? Căci Moise, care a condus poporul acela, a fost cel mai blând om de pe fata pământului, cum se spune la Numerii: Moise însă era omul cel mai blând dintre toti oamenii de pe pământ (Numerii 12, 3). Pentru o greseală nu a intrat în pământul făgăduintei. Pentru o greseală l-a pedepsit Dumnezeu să nu treacă Iordanul: pentru că s-a îndoit la stânca Rafidim. Că Dumnezeu i-a spus: Ia toiagul si adună obstea, tu si Aaron, fratele tău, si grăiti stâncii înaintea lor si ea vă va da apă; si le veti scoate apă din stâncă si veti adăpa obstea si dobitoacele ei.

A luat deci Moise toiagul din fata Domnului, cum poruncise Domnul. Si a adunat Moise si Aaron obstea la stâncă si a zis către obste: Ascultati, îndărătnicilor, au doară din stânca aceasta vă vom scoate apă? Apoi si-a ridicat Moise mâna si a lovit în stâncă cu toiagul său de două ori si a iesit apă multă si a băut obstea si dobitoacele ei. Atunci a zis Domnul către Moise si Aaron: Pentru că nu M-ati crezut, ca să arătati sfintenia Mea înaintea ochilor fiilor lui Israel, de aceea nu veti duce voi adunarea aceasta în pământul pe care am să i-l dau (Numerii 20, 8-12). Pentru îndoiala aceasta, Moise n-a văzut pământul făgăduintei.
De ce a suferit Sfântul Simeon Bătrânul 283 de ani, câti ani au fost de la faraonul Ptolomeu Filadelf până la Hristos? Pentru că s-a îndoit. N-a crezut că Hristos Se poate naste dintr-o fecioară. Si i-a dat Dumnezeu canon să mai trăiască 283 de ani ca să vadă pe Cel născut din Fecioară.

Asa s-a îndoit si Toma la învierea lui Hristos si a trebuit să fie mustrat oarecum de Hristos: Fiindcă M-ai văzut, Tomo, ai crezut, ferice de cei ce n-au văzut si au crezut. Hristos a pus astfel fericirea a zecea după Înviere, ca să întărească credinta celor ce nu văd dar cred, precum suntem noi si cum trebuie să fie toti crestinii până la sfârsit. Ce spune Apostolul Iacov: Bărbatul îndoielnic este nestatornic în toate căile sale (Iacov 1, 8). Omul îndoielnic care zice: "Oare este sau nu Dumnezeu? Oare este iad, sau nu este?" este ca un nor pe care îl poartă satana cum vrea, căci el nu crede cu fermitate, cu tărie, în existenta lui Dumnezeu. De aceea satana îl duce oriunde.

Să vă dau o pildă. A venit un mosneag deunăzi si a zis:

- Părinte, în ziua de Sfântul Vasile am văzut la restaurant multă lume. Vor merge toti aceia în iad? Eu cred că nu vor merge toti.

I-am răspuns:

- Nu crezi dumneata, dar Duhul Sfânt ne spune în psalmi prin gura Sfântului Prooroc David: Că Tu esti Dumnezeu care nu voiesti fărădelegea, nici va locui lângă Tine cel ce vicleneste. Nu vor sta călcătorii de lege în preajma ochilor Tăi. Urât-ai pe toti cei ce lucrează fărădelege (Psalm 5, 4-5). Nu crezi dumneata că Dumnezeu nu-i părtas la fărădelegile noastre? Ce spune Scriptura? Pentru ce ai asezat asezământul de lege al Meu prin gura Ta, iar tu ai urât învătătura si ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta? (Psalm 49, 17-18). Si mai zice în psalmi: Pune-voi fărădelegea ta înaintea ta si te voi mustra.

Hristos a spus: Intrati pe poarta cea strâmtă, că largă este poarta si lată este calea care duce la pieire si multi sunt cei care o află. Si strâmtă este poarta si îngustă este calea care duce la viată si putini sunt care o află (Matei 7, 13-14).

Deci nu te mira că merg multi la joc sau că cei care merg la bine pe cărarea cea strâmtă sunt putini. Tot lucrul bun este rar. Deci nu vă îndoiti de cuvintele Mântuitorului. Nu sta la îndoială când e vorba de a împlini porunca lui Hristos si de a te feri de păcate.

Dacă n-a crutat Dumnezeu pe Avraam si pe Moise pentru îndoială, dacă nu l-a crutat pe Toma si pe altii care s-au îndoit, nu ne va cruta nici pe noi. Aceia au fost sfinti si Dumnezeu i-a pedepsit în această viată ca să nu se muncească în vesnicie.

Oare câti dintre crestinii de azi nu se îndoiesc în credinta în Dumnezeu? Câti nu caută dovezi si zic: "Nu cred până nu văd!" Câti nu caută să pipăie rănile si coasta Mântuitorului, căutând dovezi ale existentei lui Dumnezeu. Credinta vine din auz, iar nu din pipăire si vedere.

Câti dintre crestinii botezati nu zic: "Aici este raiul si iadul! Aici pe pământ este totul!" Si nici când se văd bolnavi, în fata primejdiei, a sărăciei, a mortii si nici măcar la bătrânete nu se întorc la Dumnezeu ca să plângă cu amar ca Petru, viata lor din tinerete, cheltuită în desfrânări, în răutăti si în necredintă. Putini sunt cei ce se pocăiesc de păcate la bătrânete. Cei mai multi mor asa cum au trăit, în îndoială, necredintă si nepocăintă, spre a lor vesnică osândă.

Cu adevărat mare este credinta în Dumnezeu, însotită de fapte bune! Dar cei ce zac în îndoială, cad din dreapta credintă apostolică în tot felul de secte si grupări religioase. Multi din cei îndoielnici se smintesc de Biserica întemeiată de Însusi Hristos; se smintesc de Maica Domnului, de Sfânta Cruce, de sfintele icoane si de preoti; se smintesc de sfinti si de cinstea dată lor. Se smintesc de Tainele întemeiate de Hristos, de învătăturile Sfintei Scripturi, pe care o răstălmăcesc după mintea lor, spre a lor osândă si amăgirea multora.

Să stăm dar neclintiti în dreapta credintă si să ne bucurăm că suntem fii ai Bisericii lui Hristos de două mii de ani. Necredinciosii se leapădă si caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupesti; îndoielnicii vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credintă caută minuni; sectele părăsesc Biserica, răstălmăcesc dogmele credintei si vestesc altă Evanghelie; cei robiti de patimi amână pocăinta, iar noi, fiii învierii si fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămânem credinciosi până la sfârsit, stiind că cel ce va răbda toate până la sfârsit, acela se va mântui. Amin.
(Parintele Cleopa )