O istorioara cu femeile care fac avorturi

Toate pacatele sunt pacate grele si toate pacatele se numesc de marele Apostol Pavel “lucruri ale intunericului”. Ca auzi ce zice: Lepadati dar lucrurile intunericului. Apoi incepe sa le numere: desfranarea, lacomia, betia, hula, necredinta… Tot pacatul intuneca pe om, dar uciderea este un pacat si impotriva Duhului Sfant si strigator la cer, si poti sa spui acestui pacat cum vrei. Ca ce este mai scump la fiecare vietate decat viata?

Nu vezi mata ca si o furnica si un tantar si o musca, o jivina cat de mica, ea vrea sa-si salveze viata. Fuge, alearga, se pazeste sa nu o omori. Dar omul, care-i chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cat de scumpa este viata lui inaintea Tatalui ceresc?

Daca ar fi omul fiara, n-ar fi o paguba mare, ca o fiara este mult inferioara omului, dar omul este chipul si asemanarea lui Dumnezeu. De aceea cei ce fac avorturi distrug chipul lui Dumnezeu din om, icoana Preasfintei Treimi pe pamant, si este foarte mare pacat.

De aceea sfatuim pe cei ce-au cazut in acest pacat, ca sa se sileasca cu toata puterea sa se marturiseasca si sa-si faca canonul in lumea aceasta, ca nu cumva dincolo sa-l faca vesnic. S-a prea inmultit pacatul acesta si este strigator la cer, si aduce osanda vremelnica si vesnica si in veacul de acum si in cel viitor. Ia sa va spun o intamplare adevarata si infricosatoare:

Intr-una din zile, m-am pomenit aici la mine cu o doamna bine, care a venit si a cazut in genunchi si a inceput a plange:

- Ce este, doamna?

- Vai de mine, sunt de la Bucuresti, am venit cu mare greutate si cu mare necaz aici.

- Dar ce s-a intamplat?

- Eu sunt fata de preot, a zis, si s-a intamplat de m-a luat in casatorie un mare functionar. Eu i-am spus ca nu merg dupa dansul. Eu sunt fata de preot si sunt credincioasa. Am crescut in credinta crestina ortodoxa, in frica lui Dumnezeu, dar el nu crede in Dumnezeu. El a spus: “Eu nu cred, dar iti dau voie tie sa faci ce vrei: roaga-te, mergi la biserica, posteste, fa milostenie, roaga-te si acasa. Fa tot ce vrei, numai sa mergi dupa mine in casatorie!”

In felul acesta, ea a intrebat pe parintii ei si s-a incumetat si s-a dus. S-au luat in casatorie si au trait bine vreo cateva luni. Cand ea a ramas gravida, el atata i-a spus: “Silvia, copii sa nu-mi faci, ca copiii sunt salba dracilor”. Auzi ce expresie! Ea a ramas uimita cand a auzit: “Fa ce stii, dar copii sa nu-mi faci, ca nici nu vreau sa aud de dansii!”

Atunci ea i-a spus: “Mai, criminalule, sa-ti iasa din minte vreodata ca eu am sa fac aceasta crima! Eu sunt fata de preot. Eu ti-am spus inainte de a ma casatori ca vreau sa traiesc cu tine crestineste, nu paganeste”. El i-a spus: “Gandeste-te bine, ca eu am vorbit cu un doctor sa dai copilul afara”. Copilul avea doua luni. Ea a spus: “Niciodata, nu voi face aceasta crima. Mai bine mor de o mie de ori decat sa omor copilul”.

Si a ramas vorba ca el ii pregatea doctorul ca sa-i omoare copilul, mai ales primul copil. Ea insa era hotarata pana la moarte sa nu faca avort. Si iata ce s-a intamplat. A venit saraca aici la mine sa intrebe, dar era hotarata in inima ei sa nu faca aceasta ucidere de om.

- Am auzit de dumneata si am venit sa intreb, a zis ea. Ce zici, parinte? Eu sunt in a doua luna si el m-a amenintat cu moartea, daca nu fac avort.

- Daca te-ar taia de o mie de ori si te-ar impusca, sa nu omori nici un copil, ca nici leoaica, nici lupoaica, nici scroafa salbatica, nici serpoaica, nimeni nu isi omoara puii. Dar omul a devenit mai rau decat toate fiarele de pe fata pamantului. Omul isi omoara copiii. Mai bine sa mori de o mie de ori, dar sa nu faci avort. Spovedeste-te si te pregateste. Mucenita ai sa fii cu Sfanta Varvara, cu Sfanta Tecla si cu toate martirele in ceruri, daca ai sa mori tu, ca sa nu omori copilul.

- Cum sa fac? Ma tem si de el ca ma va omori, ma tem si de Dumnezeu!

- Sa te temi de Dumnezeu, Care a zis asa: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot sa-l ucida. Temeti-va mai vartos de acela care, dupa ce a ucis trupul, poate sa duca sufletul in gheena. Nu te teme! Trupul asta este o mana de pamant spre mancarea viermilor. Azi este, maine nu mai este. Sufletul nu moare in veci! Du-te hotarata in inima ta, spovedeste-te, impartaseste-te si asteapta moartea! Dar sa nu avortezi!

Ce s-a intamplat intre timp? S-a dus femeia acasa hotarata sa nu faca avort. Si cum era aproape sambata mortilor, adica “Mosii de vara”, anul trecut (1979), ea s-a dus in oras sa cumpere cate ceva, ca sa dea de pomana. A cumparat castroane, cani frumoase, vase, pahare, portocale, bomboane. Voi stiti ca la noi se da de pomana, dupa cum este traditia noastra ortodoxa, pentru sufletul mortilor. Si a luat si faina de grau, ca sa faca cozonaci si placinte pentru pomana.

A venit acasa din oras cam obosita. A plamadit faina, a pus drojdie si a framantat aluatul pana a dospit si s-a culcat.

Cand a adormit, s-a facut ca era intr-un defileu de munti, adica doua randuri de munti. Unul era pe dreapta si unul pe stanga, iar prin mijlocul acelor munti era o sosea dreapta. Muntii erau foarte inalti si aveau padure de brazi pana la poale. Iar de la marginea padurii, de-o parte si de alta, erau flori, doua-trei sute de metri pana la sosea. Ea mergea - asta era prin vis - pe soseaua aceea printre munti si se minuna de frumusetea acelor locuri.

Dar deodata, cand si-a aruncat privirea in dreapta, spre padure, a observat ceva foarte minunat: la poala padurii erau arbori de foc, cat vedeai cu ochii. Un rand de arbori care ardeau scanteind de jaratec. Si de fiecare arbore de foc era legata cu funii de foc cate o femeie goala, cum a facut-o mama sa, si focul le ardea grozav la spate, pe sira spinarii, si ele tipau groaznic.

Cum se zvarcoleau aceste femei legate de arbori, deodata a vazut niste vulturi de foc care veneau din muntii ceilalti, cu gheare de foc, cu aripi de foc si cu ciocul de foc si s-au pus pe sanii lor si ii mancau si ele strigau: “Vai de noi si de noi si de cei ce ne-au nascut pe noi!” Vulturii mancau sanii lor pana la oase, de se vedeau coastele, si apoi zburau inapoi in munti, iar lor le cresteau sanii inapoi. Si veneau alti vulturi si le mancau din nou si ele strigau tare si plangeau.

Si s-a minunat biata femeie: “Vai de mine, zice, nu ma mai uit in partea asta, ca mor de frica”. Si a intors capul spre stanga. In partea stanga a vazut un lucru mai infricosat. Alt rand de copaci de foc, tot in marginea padurii, si erau legate femei goale, dar aici nu le mai mancau vulturii. Aici erau serpi cu doua capete, niste balauri de foc, incolaciti peste ele si peste copaci, cu coada pana in pamant. Cu un cap era pe o tata si cu altul pe cealalta tata si le sugeau de le dadea sangele. Asa de tare strigau, de se cutremurau padurile si muntii aceia.

Atunci ea, cand a vazut ca in stanga vede si mai infricosat lucru decat in dreapta, de frica a slabit si a cazut in genunchi si striga la Maica Domnului: “Maica Domnului, nu ma lasa, ca mor de frica!” si se uita daca nu mai este cineva pe acolo, ca se temea sa nu vina serpii aceia si la dansa.

Deodata vede in urma pe drum ca vine un tanar prea frumos, cu haina alba ca zapada, cu cruce in frunte si cu un baston de aur in mana. Cand l-a vazut a zis:

- Multumesc Tie, Doamne, ca nu m-ai lasat in iadul asta singura. Si a cazut cu fata la pamant, zicand: “Doamne Iisuse, nu ma lasa!”

- Eu nu sunt Iisus Hristos, a raspuns ingerul.

- Dar cine esti, Doamne?

- Eu sunt ingerul pazitor al vietii tale. Eu totdeauna te pazesc pe tine, si acum m-am aratat tie cu porunca lui Hristos.

- Doamne, scoate-ma de aici, ca mor de frica! Fa mila cu mine si nu ma lasa aici!

A sculat-o din genunchi si i-a zis:

- Nu te teme si mergi dupa mine!

El mergea inainte si ea in urma. Si in urma lui se vedeau raze de lumina si era o mireasma a Duhului Sfant, cum nu mai este pe pamant.

Mergand cu ingerul pe drumul acela, ea a intrebat:

- Doamne, de ce pe femeile acestea le sug balaurii acestia cu doua capete si pe acelea le mananca vulturii de foc. Le mananca sanii lor si iar cresc si ele se chinuiesc? Si a zis ingerul:

- Acestea n-au voit sa le suga copiii lor. N-au vrut sa alapteze copii si de aceea balaurii acestia de foc le vor suge in vecii vecilor si vulturii de foc le vor manca sanii, ca au fost criminale si au omorat copiii nevinovati din pantecele lor. Femeile care au omorat copiii prin avort, cu bai, cu injectii, cu pastile si i-au otravit cu buruieni de la babe, asa se vor munci in veci, ca nu s-au pocait, nici nu s-au spovedit, ci au crezut ca-i gluma pacatul acesta.

Mergand asa, i se parea ei ca au mers cativa kilometri. S-a uitat in dreapta si a vazut un singur arbore de foc, unde nu era legata nici o femeie. Si ea a intrebat:

- Doamne, uite aici un singur copac care nu are legata nici o femeie de dansul! Zice ingerul:

- Vezi copacul asta de foc? Acesta era copacul tau, daca n-ascultai de preot si te duceai sa omori copilul! Tu n-ai nici un copil pe lume si era primul copil. Dar avea sa te pedepseasca Dumnezeu, pentru ca aveai sa mori in timpul avortului la doctor. Dar fiindca ai avut frica de Dumnezeu si te-ai hotarat in inima ta sa nu omori copilul si ai intrebat pe preot si te-ai hotarat mai bine sa mori decat sa omori copilul, iata ca ai scapat de acest copac!

Apoi a zis ea: “Doamne, scoate-ma de aici! Incotro este tara mea? Unde sunt eu aici?” Ingerul i-a zis: “Sa-i spui barbatului tau cel criminal ce ti-am spus eu. Daca te mai indeamna pe tine la avort, nu aici se va munci el, ci in alt loc, unde de o mie de ori va fi mai greu ca aici! Tu esti fata de preot si te-ai maritat fecioara, cum te-a facut mama ta, iar el este un preacurvar. El s-a insurat cu tine, dar inainte el a trait cu trei femei nemaritate si le-a obligat sa faca avort si le-a platit el la doctor. Acele trei femei au pierdut cate un copil. Deci are pe sufletul lui trei avorturi facute de el. Are sa manance carne in vecii vecilor, in focul gheenei!

El nu ti-a spus tie, dar este un mare curvar si spurcat. Tu te-ai casatorit curata cum te-a facut mama ta, iar el a fost un preacurvar si ucigas, care a platit pentru acelea sa faca avort. Sa-i spui, ca el n-a zis nimanui”.

Atunci ea a zis: “Doamne, pe unde sa ma duc eu acasa? Pe unde sa ies?” Ingerul Domnului i-a spus: “Dar unde esti, acasa esti! Tu scoala-te si framanta aluatul, ca a dospit in covata”. Si l-a vazut ca un fulger cand a zburat, si ea s-a trezit in casa.

S-a trezit femeia foarte spaimantata si aluatul dadea jos din covata, cum i-a spus ingerul. Se culcase la sapte fara un sfert si acum era ceasul noua si un sfert seara. Deci doua ore jumatate. In timpul acesta a fost prin iad si a vazut unde se muncesc femeile criminale care fac ucidere de om.

Cand s-a sculat, de frica a inceput sa strige in gura mare. Sotul ei venise de la serviciu si daca a vazut ca este obosita si se odihneste, n-a mai deranjat-o. Cand a auzit racnind, el a crezut ca a luat foc ceva la cuptorul de paine.

A venit barbatul ei:

- Ce-ai patit, Silvia? Ce ti s-a intamplat?

- Vai de mine! Vai de mine! Am fost in iad. Am vazut iadul! Am vazut unde se muncesc femeile care fac avorturi.

- Cum?

Si i-a spus sotului tot ce i-a zis ingerul.

- Iata, zice, ce mi-a mai spus: ca tu m-ai luat pe mine curata cum m-a facut mama, dar tu ai trait cu trei femei necasatorite, si le-ai indemnat sa faca avorturi la doctori. Asa-i?

- Asa este.

- Auzi, ca te asteapta pe tine munca mult mai mare ca aceea. Ca tu ai si platit la doctori ca sa omori copiii, nu numai ca le-ai indemnat. Banii aceia sunt spre pierzarea ta in veci!

El, cand a auzit ca i-a descoperit pacatele, a zis:

- Sa stii ca adevarul ti-a spus. De azi inainte ma pocaiesc si eu pana la moarte. Dar du-ma la un duhovnic sa-mi spun pacatele, sa pun si eu inceput bun, ca am auzit ca Dumnezeu primeste pe cel pacatos!

Apoi a venit cu sotia si s-au marturisit amandoi, indreptandu-si viata. L-am marturisit si i-am spus: “Iata, frate, ce a facut Dumnezeu cu tine! Cata mila a avut de tine! Prin femeie ti-a descoperit urgiile si faradelegile tale, ca sa te intorci la pocainta”.

Atunci mi-am adus aminte de cuvantul Sfantului Apostol Pavel, care zice: De unde stii, femeie, ca nu-ti vei mantui barbatul? Nu stii tu, zice, ca se sfinteste barbatul necredincios prin femeia credincioasa? si invers.

Iata o femeie crestina! O femeie cu frica lui Dumnezeu, care a fost hotarata in inima ei mai bine sa moara, decat sa faca avorturi! Si s-a rugat lui Dumnezeu si a castigat si pe sotul ei la adevarata credinta si i-a indreptat si viata lui. Si asa, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt pana astazi impreuna si duc viata cinstita si curata inaintea lui Dumnezeu.

I-am dat si lui canon sa nu se impartaseasca 20 de ani, ca pentru un avort Sfintii Parinti opresc 20 de ani, iar cu iconomie 10 ani, daca omul posteste toate posturile si miercurile si vinerile si face milostenie. “Fac toate!” a zis el. Atunci i-am redus canonul la 10 ani. Zece ani i-am dat canon si sa planga toata viata ca a omorat trei oameni. Caci ori vei omori copilul, cum ti-am spus, cand l-a semanat Dumnezeu in pantecele mamei sale, cand este cat o samanta; ori il omori cand este mai mare, tot acelasi pacat ai.

Sa va iasa din minte, cum zic unele femei: “Parinte, nu era decat de-o luna, ca nu se stia ce-a fost!” Nu minti pe Dumnezeu, Care a zidit si Care a zamislit in tine. Nu auzi ce spune Ieremia Proorocul? Doamne, au nu Tu zidesti duhul omului la zamislire?

Pe Dumnezeu nu-l poate minti nimeni. Aveti frica lui Dumnezeu, paziti-va de gandul acesta al uciderii de copii, mai tare decat toti balaurii din lumea asta si decat toate. Paziti-va! Ca daca tot veti face mereu avort, poporul nostru se imputineaza. Vom ramane numai batranii si vor veni alte popoare si ne vor robi, ca vom fi putini si nu vom mai avea copii ca sa fie ostasi ai tarii si oameni de isprava sa conduca tara!

Tineti nu numai la natalitatea poporului si la scumpa noastra tara, tineti la sufletul vostru, care-i mai scump decat toata lumea, ca daca il veti pierde, cu toata lumea nu puteti sa-l rascumparati. Toate femeile care aveti barbati si v-ati cununat, ca si acelea care ati gresit si ati facut nunta fara cununie, sa nu omorati copiii. Copilul este un inger si prin el te mantuiesti si tu! Naste-l, boteaza-l, creste-l si printr-insul te mantuiesti si tu.

Sa te duci la marturisire, ca esti o crestina buna, si te iarta Dumnezeu. Iar a ucide copilul este cea mai mare crima, cea mai mare faradelege si impotrivire inaintea lui Dumnezeu, Care l-a creat in pantecele tau si ti-a dat tie nastere, iar lui i-a dat suflet viu si cuvantator.

Va rog din toata inima sa tineti minte aceasta intamplare. Aduceti-va aminte, femeilor, de vulturii cei de foc si de copacii cei de foc care ard pe femeile care fac avort, ca si de balaurii cei de foc, care au sa va suga pieptul!

Paziti-va, va rog, nu numai de-a face pacatul, ci si de-a gandi la aceasta, caci crima si prea cumplita crima este fata de constiinta ta, fata de Dumnezeu si fata de tara in care ne-am nascut si traim.

Pr. Ilie Cleopa

Valoarea sufletului

Sufletul rămâne o mare Taină -Chipul lui Dumnezeu în om-
''Putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic''
Suntem atenti cu adevărat la dorurile sufletului?

''Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul?
Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?'' (Marcu 8, 36-37)

Frati crestini,

În aceste cuvinte putine si simple, dar pline de înteles adânc, Mântuitorul ne aduce aminte de pretul si valoarea fără seamăn a sufletului nostru.

Ce este oare sufletul omenesc si de ce este el asa de scump înaintea lui Dumnezeu, încât nimic din lumea aceasta nu-i vrednic de el?

Ce este acest suflet al nostru, dacă însusi Cerul se bucură când un suflet rătăcit se întoarce la Dumnezeu (Luca 15, 7) si dacă Însusi Dumnezeu a luat trup omenesc si S-a jertfit pentru mântuirea si fericirea lui?

Sufletul rămâne o mare Taină

Ca să ne putem da seama ce este sufletul si ce însemnătate are el pentru viata noastră pământească, cel mai simplu este să comparăm cadavrul unui om mort de curând cu trupul unui om viu. Si cadavrul are oase, muschi, nervi si sânge; dar nu se miscă, nu simte, nu vorbeste si nu gândeste ca omul viu.

Ce-i lipseste oare?

Îi lipseste puterea aceasta tainică si nevăzută insuflată de Însusi Dumnezeu în făptura primului om, putere care pune în miscare trupul si pe care o numim suflet.

Sufletul este si va rămâne pentru viata de aici o mare taină, ascunsă vremelnic în trupul omenesc. El a fost comparat cu un diamant ceresc de mare pret.

Dacă privim prin el făpturile si lucrurile lumii, toate strălucesc cu o frumusete care întrece toate frumusetile acestei lumi. Dacă privim prin el mormintele, ele se deschid si mortii se văd ca si viii. Dacă privim prin el Cerul, cu lumea duhurilor întelegătoare, toate se luminează si vedem plinătatea Împărătiei vietii.

Toti oamenii ar dori să descopere această mare taină si să pipăie acest diamant ceresc. Dar sufletul nu se poate vedea si nu se poate pipăi. Zadarnic îl vom căuta în muschi, în sânge, în oase, în nervi, în creier, în inimă sau în orice altă părticică de materie.

Căci, desi el există si în corp si în afară de corp - asa cum există un cântec în disc sau un gând în minte -, sufletul fiind imaterial nu se poate vedea si nici pipăi.

El este duh asezat de Dumnezeu în om si este partea prin care fiinta noastră se înrudeste cu Însusi Creatorul întregului univers. Căci sufletul este duh, asa cum Duh este si Dumnezeu (Ioan 4, 24).

Chipul lui Dumnezeu în om

Când a fost plăsmuit omul cel dintâi a zis Dumnezeu în sfatul Sfintei Treimi: ''Să facem om după chipul si după asemănarea Noastră'' (Facere 1, 26), iar mai apoi citim că ''a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său'' (Facere 1, 27). Tot la începutul Scripturii aflăm că ''luând Domnul Dumnezeu tărână din pământ, a făcut pe om si a suflat în fata lui suflare de viată si s-a făcut omul cu suflet viu'' (Facere 2, 7).

Sufletul este deci chipul lui Dumnezeu în noi după fire, după har si după slavă.

După fire, sufletul omenesc este asemenea Tatălui în ceea ce priveste mintea, care este izvorul cunostintei; este asemenea Fiului în ceea ce priveste Cuvântul lăuntric asezat în noi de la Botez si Care este începutul întelepciunii; si este asemenea Duhului Sfânt în ceea ce priveste libertatea vointei, care este rădăcina tuturor bunătătilor.

După har, sufletul poate fi asemenea Fiului lui Dumnezeu, pentru că prin taina Sfântului Botez sufletul primeste darul înfierii, devenind si el fiul lui Dumnezeu după har.

După slavă, sufletul este asemenea cu Însusi Dumnezeu prin puterea luminii dumnezeiesti revărsată asupra sa, asa cum spune Sfântul Evanghelist Ioan: ''Iubitilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu si ce vom fi nu s-a arătat până acum. Stim că dacă El se va arăta, noi vom fi asemnea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este'' (I Ioan 3, 2).

Deci cel care vrea să afle ce este sufletul, să stie că este marea operă a Sfatului lui Dumnezeu. Este întipărirea vie a Sfintei Treimi în fiinta omenească.

În Împărătia lui Dumnezeu nu este altceva mai frumos, mai scump si mai plăcut decât vederea Fetei lui Dumnezeu, ''spre care si îngerii doresc să privească'' (I Petru 1, 12). Ei nu se mai satură uitându-se la dumnezeiescul chip, ca la un izvor nesfârsit de frumusete si de lumină. Cineva spunea: dacă Chipul sau Fata lui Dumnezeu s-ar arăta o singură clipă în iad, iadul ar ajunge Rai; iar dacă o singură clipă Fata lui Dumnezeu nu s-ar mai arăta în Rai, acesta s-ar preface în iad. Să nu uităm că sufletul omenesc este după chipul acestei fete dumnezeiesti. De aceea sufletul este odorul cel mai scump înaintea lui Dumnezeu.

În suflet stă toată puterea, toată valoarea fiintei omenesti, tocmai pentru că el este făcut după chipul lui Dumnezeu si în vederea unei nesfârsite asemănări cu El.

''Putem pierde orice, afară de suflet,
căci dacă ne rămâne acesta
încă n-am pierdut nimic''

În suflet stă toată superioritatea fiintei umane fată de restul vietuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau ratiunea sau mintea, priceperea si judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii si o cucereste spre folosul său. Prin darul vorbirii oamenii se înteleg si se apropie unii de altii, iar prin darul creării valorilor de artă si prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.

Obârsia sufletului este Dumnezeu, iar locasul lui este omul. Măretia, valoarea si nobletea sufletului stau deci în originea sa dumnezeiască.

Pentru mântuirea acestui suflet a trimis Dumnezeu pe Însusi Fiul Său în lume.

Pentru sufletul omului a pătimit Mântuitorul pe Golgota si Si-a vărsat scump Sângele Său pe cruce.

Pentru el a întemeiat Domnul Biserica Sa pe pământ.

Pentru el au fost făcute toate frumusetile lumii acesteia.

Pentru el există Împărătia Cerurilor si toate bunătătile vietii vesnice, pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit ''si la inima omului nu s-au suit''

(I Corinteni 2, 9).

Nu există deci pe pământ vreun lucru mai valoros decât sufletul. Dacă am pune într-o balantă, de o parte, lumea întreagă cu toate bogătiile, frumusetile si plăcerile ei, iar de cealaltă parte un singur suflet omenesc, balanta va înclina spre partea acestuia din urmă. Mântuitorul Însusi ne spune foarte clar: ''Ce-i foloseste omului să câstige lumea întreagă, dacă-si pierde sufletul?''

Putem agonisi toate bogătiile pământului, putem dobândi toată slava si admiratia lumii întregi, putem să ne însusim întelepciunea si stiinta tuturor neamurilor si a tuturor înteleptilor, dar dacă ne-am vândut sufletul diavolului sau l-am lăsat să se pângărească prin păcat si să meargă în iad, am pierdut totul. Căci toate celelalte nu au nici o valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu dobândim mântuirea.

Sau altfel spus, putem pierde orice, afară de suflet, căci dacă ne rămâne acesta încă n-am pierdut nimic. Toate se pot reface, se pot dobândi la loc, afară de suflet.

Dar cum putem pierde sufletul? Piere el, oare, prin moarte?

Nu, pentru că sufletul este nemuritor si trăieste vesnic chiar după moartea trupească. Ceea ce omoară sufletul este păcatul, iar primejdia care-l amenintă pe lumea cealaltă este iadul.

Suntem atenti cu adevărat la dorurile sufletului?

Frati crestini,

Dacă sufletul este lucrul cel mai de pret al fiintei noastre, cea dintâi si cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija fată de suflet si fată de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor si străduintelor noastre.

Bine si firesc este să ne îngrijim si de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost si de celelalte.

Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să ne ocupăm de suflet, de hrana si de mântuirea lui: ''Au nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrăcămintea? (...) Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adăuga vouă'', ne învată Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ''Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu'' (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pentru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu satură întreaga fiintă a omului. Căci omul are si un suflet, iar sufletul acesta are si el nevoie de hrana si de băutura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjeste si slăbeste, ca si trupul lipsit de pâine si apă.

Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericeste pe ''cei ce flămânzesc si însetosează de dreptate''; deci există si o altă foame decât cea de după pâine si o altă sete decât cea după apă. Sufletul flămânzeste si însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine si frumos, ca planta după lumina si căldura soarelui. El nu poate creste si nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii si ale bunei întelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăintei si rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune si al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.

Pentru curătirea lui sufletul are apa Botezului si a pocăintei; pentru hrană si întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăsanii; pentru sfintire si desăvârsire are în această viată Biserica si pe slujitorii ei sfintiti, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.

Dar, frati crestini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?

Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a asezat Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor si a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenti cu adevărat la întrebările, la nelinistile, la nevoile si la dorurile lui către lumină, către curătie, către frumusete si adevăr?

Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care - să stie bine! - va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredintat! De obicei nu ne oboseste niciodată necontenita trudă si alergare după cele de trebuintă pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupări găsim si timp, si bani, si energie, si bună dispozitie.

Când însă este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică si nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru si nu avem nici energie, nici vointă pentru a ne împotrivi ispitelor si patimilor care ne asaltează.

Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului si alergăm îndată după doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul si la suferinta sufletului slăbănogit de nehrană si lăsat în paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutătii si al desfrânării, al betiei si al celorlalte patimi.

Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispretui mai tare sufletul si nevoile lui, cu atât viata noastră va fi mai zbuciumată si mai nefericită.

Ca să nu ajungem asa, să ne rezervăm măcar o parte din energia si puterea de muncă, din agonisita si din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă si apăsătoare a trupului, a grijilor pătimase.

Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci si centru al fiintei, al vietii si al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi.

Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim e ca si când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu.

Să-l curătim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăintei si ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cunostintelor folositoare, cu simtămintele curate de milă, de dreptate si iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu vointa dârză de a face numai binele, care oteleste caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtăsanii, ce ne uneste pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.

Să ne apropiem, asadar, cât mai mult de noi însine, de sufletul nostru si să-l îndemnăm la trezvie si la săvârsirea tuturor faptelor bune, soptindu-i în taină aceste cuvinte de sfântă îmbărbătare:

''Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi?

Sfârsitul se apropie si te vei tulbura, ci te desteaptă, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este si toate le plineste''. Amin.