O, om ce mari raspunderi ai

preluată de Sf. Ioan Iacob Hozevitul după Traian Dorz

O, om ce mari raspunderi ai
De tot ce faci pe lume,
De tot ce spui in scris sau grai,
De pilda ce la altii dai,
Caci ea mereu, spre iad, sau rai,
Pe multi o sa-i indrume.

Ce grija trebuie sa pui
In viata ta, in toata,
Caci gandul care-l scrii sau spui,
S-a dus, in veci nu-l mai aduni
Si vei culege roada lui,
Ori viu, ori mort, odata.

Ai spus o vorba, vorba ta,
Mergand din gura-n gura,
Va n-veseli sau va-ntrista
Va curati sau va -ntina,
Rodind samanta pusa-n ea
De dragoste sau ura.

Scrii un cuvant: cuvantul scris,
Ramane-n urma drum deschis
Spre ocara sau slava.
Ai spus un cantec,
Versul tau, ramane dupa tine,
Indemn spre bine, sau spre rau,
Spre curatie , sau desfrau,

Lasand in inimi rodul sau,
De har sau de rusine.
Arati o cale, Calea ta
In urma ta nu piere,

E calea buna, sau e rea
Va prabusi, sau va-ntina,
Vor merge suflete pe ea,
La pace, sau durere.

Traiesti o viata, viata ta
E una, numai una
Oricum ar fi, tu nu uita,
Cum ti-o traiesti, vei castiga

Ori fericire pe vecie,
Ori chin pe totdeauna.
O, om ce mari raspunderi ai!
Tu vei pleca din lume,

Dar ce ai spus prin scris, sau grai,
Sau lasi, prin pilda care-o dai,
Pe, multi, pe multi, spre iad sau rai,
Mereu o sa-i indrume.

Deci nu uita : Fii credincios!
Cu grija si cu teama
Sa lasi in inimi luminos
Un semn, un gand, un drum frumos,
Caci pentru toate, 'nendoios,
Odata, vei da seama.

Amin 

PACATE, MICI...PACATE MARI..

Două femei au plecat odată la o mănăstire, spre a se închina. Una dintre ele era cu conştiinţa neîmpăcată, căci săvârşise un păcat mare, cealaltă însă nu se credea câtuşi de puţin păcătoasă, căci, zicea dânsa, a făcut numai păcate mici la viaţa ei.
La mănăstire, părintele a ascultat mărturisirea păcatelor lor, iar mai apoi le-a trimis la câmp, dându-le un altfel de canon. Celei mai păcătoase i-a poruncit să aducă piatra cea mai mare pe care o va găsi, iar celei mai puţin păcătoase, să aducă diferite pietricele.
Femeile au făcut ascultare, iar mai apoi s-au întors la părintele cu pricina. Văzând că au adus pietrele cerute, părintele a zis fiecăreia să aşeze pietrele de unde le-a luat. Cea cu pietricele mici şovăia, iar părintele a întrebat-o:
- De ce eziţi?
- Fiindcă este greu să pun fiecare piatră la locul ei, căci sunt multe şi nu ţin minte locul fiecăreia.
Atunci, părintele i-a zis:
- Ia aminte, femeia cealaltă a săvârşit o singură faptă rea, dar o ţine minte, o regretă şi mereu o spală cu lacrimile sale. Ea ştie unde e locul pietrei luate. Dar tu, cu păcatele tale mărunte şi neînsemnate, nu-ţi poţi aduce aminte când, cui, unde şi cum ai pricinuit rău. Şi deoarece păcatele tale sunt mici, dar numeroase, tu nici nu eşti în stare să te pocăieşti pentru ele.

Femeia ceea ce se credea având păcate "mici" a înţeles că şi orice păcat, oricât de mic ar părea el, întinează sufletul.