Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

 

Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el, iar copilul s-a vindecat din ceasul acela.”
(Matei XVII, 18)
DOAMNE AJUTA ! iubiți credincioși,
Dureros lucru este să aibă cineva un copil şi acela să fie bolnav de o boală fără leac. Orice
ar face părinţii unui astfel de copil, supărarea le apasă mereu sufletul şi-i face nefericiţi. Orice
bucurie ar avea în viaţă, gândul lor se duce mereu la copilul bolnav, singurul lor copil. Câte nu
fac părinţii ca să-l scape?! Nu e leac de care să audă şi să nu-l încerce. Cheltuiesc oricât de
mult cu nădejdea că odorul lor se va face sănătos.
Un astfel de tată nenorocit ne înfăţişează din Sfânta Evanghelie (Matei XVII, 18 Acest tată avea un
singur copil care era stăpânit de un duh rău. Diavolul îl chinuia îngrozitor, aruncându-l când în
foc, când în apă. Multe mijloace o fi încercat bietul om, ca să-şi vadă copilul sănătos, dar în
zadar.
Auzind însă de multele minuni ale Domnului Hristos, a alergat grăbit să-L roage ca să-i
vindece copilul. Iată-l ajuns în faţa blândului Iisus. A căzut în genunchi înaintea Lui şi I-a zis:
„Doamne, ai milă de fiul meu căci este lunatic şi pătimeşte rău, de multe ori cade în foc şi
adesea în apă”. Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când
voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine.”
Domnul Hristos era în ultimul an al predicării Sale şi era cu puţin timp înainte de patimile şi
moartea Sa pe Cruce. De aceea, Le-a zis neam necredincios şi pornit la rău. Ştia ce are să-I 2
facă acest neam viclean, cât de curând. Totuşi, mila Sa nemărginită, întrecu răutatea lor şi
tămădui copilul, scoţând demonul din el.
Astăzi vă vorbesc despre existenţa diavolului şi să nu vă miraţi că folosesc cuvântul acesta
drac, pentru că aşa îi este numele lui adevărat. Cuvântul acesta înseamnă: vrăjmaş, potrivnic şi
nu este păcat a-l pronunţa ci este păcat a-i da lui ceva, aşa cum veţi auzi din această predică.
Citind despre chinul acestui copil şi a altor îndrăciţi despre care ne vorbesc Sfintele
Evanghelii, înţelegem că parcă niciodată puterea satanei nu s-a arătat mai înverşunată ca
atunci, pe vremea Mântuitorului. Diavolii se încuibaseră în ei şi-i chinuiau în diferite feluri. În unii
era câte un diavol, în alţii erau mai mulţi, chiar câte o legiune în unii, adică 6.000 de draci.
Aceste duhuri necurate erau îngăduite de Dumnezeu să intre în trupurile lor, fiindcă erau
zămisliţi în posturi şi sărbători, în chefuri şi beţii, în vremea când nu este îngăduit bărbatului să
se apropie de femeie, soţii nemaipăzind legea dată de Dumnezeu lui Moise. Vedem, de altfel, că
şi astăzi nu se mai ţine seama de sărbători, de posturi şi sunt zămisliţi copii în fărădelegi şi mari
păcate. Dumnezeu îi părăsise şi îngăduise demonilor ca să chinuiască în diferite feluri pe mulţi
copii şi oameni din vremea aceea.
Dar, satana lucrează şi astăzi în lume cu multă putere şi cu mare dibăcie. Scriptura
vorbeşte despre duhul necurat care lucrează în fiii neascultării. Aceşti fii sunt toţi oamenii care
trăiesc numai după poftele lor. Diavolul lucrează în toţi cei necredincioşi, aşa cum lucrează
meseriaşul în atelierul lui, folosindu-se de înclinarea omului spre păcat.
O mare iscusinţă are satana şi lucrează în aşa fel ca să nu fie băgat de seamă şi oamenii
să creadă că nu există drac, astfel el lucrând netulburat. Dar, oricât ar vrea el să-şi ascundă
existenţa, mulţi, chiar şi dintre necredincioşi, mai bagă de seamă că există. Când văd răutatea
faptelor lor, unii zic: „Iată cum şi-a băgat satana coada”, sau „Iată ghearele diavolului, ale
duhului necurat”. Când văd câte un om rău, mulţi zic despre el că este dracul gol.
Sunt beţivi care îşi dau seama că merg la prăpăd, la moarte sigură, dacă mai beau dar nu
se pot opri. O putere vrăjmaşă îi ţine încătuşaţi. Să nu fie, oare, demoni ai beţiei? Nu se poate!
Sunt oameni care fumează, tuşesc din greu, doctorii îi opresc şi le spun să nu mai fumeze că se
distrug singuri; ei ştiu bine că sunt apucaţi în ghearele pierzării, dar nu se pot opri. Sunt precum
fluturii de noapte care-şi pârlesc aripile la flacăra lumânării sau a lămpii şi, totuşi, dau buzna la
flacără până cad morţi. Sunt ca muştele care sorb din otravă şi sunt atrase de dulceaţa acelei
otrăvi şi nu se pot îndepărta până mor lângă ea. Să nu fie, oare, demon, să nu fie diavol? Nu se
poate! Aşa fac şi aceşti oameni împătimiţi, care se distrug prin stupefiante, băuturi alcoolice şi
multe altele. Să nu fie oare diavol? Nu se poate! Sfânta Scriptură spune că de la început diavolul a fost ucigaş. El a învăţat pe Eva să
mănânce din pomul oprit şi tot el a învăţat pe Cain să-şi omoare fratele. El a învăţat pe Noe să
se îmbete şi tot el a învăţat pe Ham, fiul lui Noe, să râdă de tatăl său. El a învăţat pe David să
desfrâneze şi tot el a învăţat lumea, până la potop să nu asculte şi să nu creadă în Dumnezeu.
El a învăţat pe oamenii din Sodoma şi Gomora să facă desfrânare, sodomie, malahie şi tot felul
de păcate şi tot acelaşi, satana, învaţă lumea la rele şi la tot felul de păcate şi acum.
Sunt unii oameni liniştiţi şi aşezaţi la vorbă, sunt însă alţii atât de spurcaţi la gură, că-ţi vine
să zici că nu ei vorbesc, ci diavolul vorbeşte prin gura lor. Sunt unii aşa de furioşi că sparg
farfuriile cu mâncare, rod paharele în gură, dărâmă mese, scaune şi sunt în stare să facă chiar
omor, căci aşa vrea nimicitorul, diavolul.
Cine a văzut un om rău ca acesta, nu-l mai uită şi zice îngrozit: acesta e dracul gol. Cred
că aţi auzit şi poate mulţi aţi şi zis astfel despre unii ca aceştia. Duhurile necurate s-au încuibat
în aceşti oameni, de când au fost mici şi chiar din pântecele maicii lor, pentru multele păcate pe
care le-aţi auzit, precum şi pentru urâtul obicei pe care-l au unii părinţi de a se da necuratului pe
ei şi pe copiii lor. Unii copii au crescut în casă, auzind numai blesteme, înjurături şi drăcuieli.
Cutremurătoare este povestirea unui profesor, pe care am citit-o într-o carte. El povesteşte
cum, făcând o plimbare prin mahalaua unui orăşel unde se mutase de curând, şi mergând pe o
străduţă întâlni un copil la vreo cinci anişori, într-o cămăşuţă ruptă pe el, murdar, slab şi
buburos.
„Al cui eşti tu, mă?” – întrebă profesorul. „Al dracului” – răspunse copilul. „Cum te cheamă,
mă?”. „Satana!”. „De unde vii, mă?”. „Din iad” – răspunse copilul.
Profesorul rămase uimit de răspunsul acestui copilaş de cinci ani şi cercetă să vadă unde
intră şi la ce casă locuieşte. Astfel, află profesorul că mama copilului se certa foarte des cu tatăl
lui care era beţiv şi-i zicea: „Ce ai făcut, drace, ai venit iar beat pe capul meu?!”. Omul îi
răspundea cu înjurături şi ameninţări. Copilul, speriat, fugea în acest timp în braţele mamei, dar
ea îl alunga zicând: „Fugi, satano, nu mă mai necăji şi tu, că sunt destul de amărâtă eu de când
trăiesc în acest iad de casă.”
Astfel de cuvinte a auzit acest copil până atunci. Aşa a învăţat el de la mamă-sa, că pe
tatăl lui îl cheamă dracul, iar pe el – satana şi trăiesc în iad. Iată ce groaznice urmări are pentru
un copil creşterea într-o astfel de casă părintească.
Părinţi, aveţi milă de copilaşi că veţi răspunde de ei în faţa Dreptului Judecător. Daţi-le
pilde bune de urmat, învăţaţi-i rugăciuni, cântări sfinte şi rugaţi-vă împreună cu ei, ca să le fie şi
lor bine, şi aici şi dincolo. Iată isprăvile necuratului. În altă parte, o familie liniştită petrece în dragoste şi îşi iubeşte copilaşii. Dar, deodată, ca
din senin, intră ura şi dezbinarea între ei, se ajunge la ceartă, la bătaie şi divorţ, spulberându-se
iubirea. Se miră o lume întreagă de o astfel de familie care, altădată, era aşa de bine şi zic: „Vai,
cum şi-a băgat satana coada în casa oamenilor acestora!” Aşa este, el şi-a băgat coada şi
gheara. Oare, nu este diavol? Atunci, cine face toate lucrurile acestea?
Dar, pentru ca să cunoaşteţi că, cu adevărat, există diavol şi că lucrează în multe feluri,
ascultaţi o preţioasă povestire a Sfântului Ciprian din Antiohia Siriei. Acesta, înainte de a se
converti la creştinism, a fost unul dintre cei mai mari vrăjitori de pe timpul împăratului Deciu. Iată
ce spune Sfântul Ciprian:
„Să mă credeţi pe mine, fraţilor – zicea el cu lacrimi creştinilor – să mă credeţi pe mine, că
eu l-am văzut pe diavolul, i-am adus jertfă, l-am rugat pe el şi l-am sărutat. Eu am vorbit cu
dânsul, ca şi cu un prieten, precum şi cu acei care erau mai mari acolo cu el. Şi el m-a iubit mult
şi mi-a lăudat înţelepciunea şi ascultarea mea de el. O ceată de draci mi-a dat scaraoschi ca să-
mi slujească. Capul lui era încununat, iar chipul lui şi al celorlalţi era în diferite culori. Când se
întorcea încoace şi încolo se cutremura tot locul acela şi mulţi demoni, lângă scaunul lui, stăteau
cu diferite rânduieli de treburi.”
Aşa aflăm din Vieţile sfinţilor că mucenicul acesta, Ciprian, pe când slujea idolilor înainte
de a deveni creştin, făcea mari minuni cu ajutorul dracilor. Ajunsese până acolo că schimba
văzduhul, pornea vânturi, slobozea tunete şi ploi, tulbura valurile mărilor, aducea vătămări şi boli
oamenilor. Ca să aibă şi mai multă putere, mânca după apusul soarelui ghindă de stejar.
Atât a fost de puternic în vrăji şi năluciri, că făcea să vorbească morţii din morminte. Pe
mulţi i-a învăţat să zboare prin văzduh, pe unii să înoate cu luntrea prin nori, iar pe alţii să umble
pe ape ca pe uscat. Mulţi veneau la el cu necazurile şi supărările lor ca să le ajute cu drăceasca
putere de care era cuprins.
Prin farmecele lui s-a prefăcut în chipul unei fecioare, numită Iustina, şi s-a dus la tânărul
care o dorea, iar acesta, văzând chipul Iustinei, a sărutat-o zicând: „Bine ai venit la mine,
frumoasă Iustina!”. S-a făcut Ciprian în femeie şi în pasăre şi a adus multe ispite Iustinei,
vecinilor şi rudelor ei. Pe Sfânta Iustina a îmbolnăvit-o aşa de tare încât zăcea în pat şi plângea
maica sa pentru dânsa, crezând că moare. Toate acestea le făcea Ciprian cu duhurile drăceşti,
înainte de a fi creştin, pe unii lovindu-i cu boli, iar altora rănindu-le dobitoacele şi aducându-le
necazuri. Iată, deci, existenţa diavolului.
Dacă citim vieţile sfinţilor, observăm că toţi sfinţii au fost ispitiţi într-un fel sau altul de către
satana. Până acolo au mers necuraţii, că au îndrăznit să ispitească şi pe Domnul Hristos. Satana, acest ucigaş de oameni, n-a încetat niciodată să înşele lumea prin fel de fel de chipuri.
El are şi astăzi o mulţime de vrăjitori şi vrăjitoare.
Dacă în lumea noastră de astăzi se întâmplă atâtea răutăţi, atâţia soţi se despart şi nu le
mai e milă de copii, e datorită acestor vrăji, acestor duhuri necurate. Pe o scară foarte mare a
învăţat diavolul pe mulţi să practice spiritismul, care este atât de periculos şi nu poate oricine să
cunoască rătăcirea pentru că spiritismul se învăluie într-o mantie de lumină.
Diavolul atacă şi tăgăduieşte religia prin spiritism şi iată cum: spiritiştii fac adunările lor în
anumite case pe care nu se feresc să le împodobească chiar cu icoane, candele şi cruci. La
începutul şedinţelor aprind lumânări, ca şi când s-ar face un parastas, spun rugăciuni, chiar şi
fac semnul crucii şi ţin post pentru ziua de şedinţă. Vedeţi cum îmbracă diavolul mantia de
lumină? Sub forma acestor lucruri sfinte cheamă spiritele morţilor şi aşa înşeală şi pe cei
credincioşi, care spun că, dacă ar fi lucru necurat, n-ar avea icoane, cruce, candelă şi rugăciuni.
De aceea, trebuie să fie foarte atent creştinul, să nu caute ajutorul nicăieri, decât la Dumnezeu
prin slujbele bisericii.
Am citit într-o carte ortodoxă că, la o şedinţă de spiritism din Franţa, cineva a întrebat pe
spiritul care le vorbea, adică pe satana, ce trebuie ei să creadă despre existenţa dracului.
Răspunsul a fost prompt: „Nu exist!ă” Răspunsul acesta a fost dat în multe locuri.
O altă întrebare adresată unui spirit a fost dacă mai există altă lume şi răspunsul a venit pe
loc: „Nu există altă lume!” Participanţii la şedinţa de spiritism au întrebat atunci: „Dacă nu se află
altă lume, tu, care ne vorbeşti şi ne răspunzi, de unde vii?”. S-a făcut tăcere adâncă şi nu s-a
mai auzit nimic. L-au înfundat cu întrebarea aceasta!
Altădată, un suflet a fost întrebat dacă nu cumva este trimis de dracul şi a răspuns că nu. A
mai fost întrebat dacă religia ortodoxă este bună de urmat şi dacă preoţii trebuie ascultaţi.
Răspunsul a fost scurt: „Nu!”. Iată existenţa diavolului, iată tatăl minciunii – dracul – care a
înşelat pe mulţi creştini şi chiar pe unii sfinţi mari, aşa cum vedem în vieţile lor.
Sfântului Grigorie Decapolitul i s-au arătat diavolii în multe feluri. Veneau la el în şerpi care-
l muşcau de picioare, în diferite lighioane; odată, chiar spre ziua de 9 martie, strălucind de
lumină mare, s-au arătat 40 de diavoli cu cununi pe capete şi au zis către Sfântul Grigorie: „Noi
suntem cei 40 de mucenici şi am venit să-ţi dăm putere asupra dracilor.” Sfîntul Grigorie,
cunoscându-i cu darul lui Dumnezeu, i-a certat şi s-au făcut nevăzuţi.
Sfântului Simion Stâlpnicul i s-a arătat diavolul într-o noapte în chipul unui car cu cai de
foc, care a venit să-l ia, pentru bunătăţile lui, la Dumnezeu, ca pe Sfântul Ilie. Necunoscând
înşelăciunea vrăjmaşilor, a zis cu umilinţă: „Doamne, facă-se voia Ta cu mine, păcătosul” şi, 6
făcându-şi semnul Sfintei Cruci, a ridicat piciorul ca să păşească în şareta care venise, dar, pe
loc, a pierit totul.
Unui alt sfânt, cu numele Iacov, care era plin de bunătăţi duhovniceşti, venind diavolul, i-a
dat sfatul să aprindă candela, lumânări şi să tămâie ca să primească pe Domnul Hristos, căci va
veni în noaptea aceea să-i răsplătească pentru multele osteneli. Pe la miezul nopţii a venit la el
Antihrist, diavolul, cu strălucire multă, iar Iacov, deschizând uşa chiliei, s-a închinat lui, crezând
nălucirea, dar diavolul, lovindu-l în frunte, a fugit înapoi şi s-a stins. A doua zi, Iacov,
spovedindu-se la un bătrân, acela i-a spus că l-a batjocorit satana. Plângând el mult greşeala
sa, s-a dus la o mânăstire să-şi facă canonul.
Astfel, sunt pline sfintele cărţi ortodoxe de exemple care ne dovedesc existenţa diavolului.
Dar oamenii s-au obişnuit şi au ajuns aşa de nesimţitori şi reci, încât unii din ei, deşi spun că nu
cred în existenţa duhurilor necurate, totuşi, cu gura propovăduiesc mereu existenţa lor. Spun că
nu există diavol, că diavol este omul, dar diavolul îi pune la cale să înjure pe Dumnezeu fără
frică, că n-are cine să-i pedepsească.
Aşa au ajuns bieţii oameni într-o necredinţă vrednică de plâns, că nu mai cred nici că mor.
Întocmai ca dobitoacele pentru tăiat, care văd lemnele şi focul aprinzându-se, văd căldarea
fierbând cu apă şi cuţitele ascuţindu-se şi tot nu le vine să creadă că pentru ele se pregătesc
toate acestea.
Aşa era un necredincios care, mergând cu căruţa în pădure la lemne, întâlni pe un
oarecare Vasile, om cu frică de Dumnezeu, căruia îi zise în bătaie de joc: „Auzi măi, Vasile,
departe e iadul, căci aş vrea să ajung acolo până la ora 12 şi tu, cu cărţile tale, trebuie să ştii!”
Omul nostru îi răspunse cutremurat: „Dumnezeu să te ferească de calea aceasta, Ioane! Că, de,
să ştii, de acolo nu mai vii niciodată cu sufletul. Dar să ştii că, dacă ai să mori în necredinţa
aceasta, ai să vezi tu la moarte cam cât este până la iad.”
Batjocoritorul se duse în pădure şi se apucă să taie un copac mare. Copacul căzu, însă,
peste el şi, pe loc, îl omorî. Exact la ora 12 ajunsese în iad, aşa cum a dorit, pentru că astfel de
necredincioşi şi batjocoritori ajung, fără nici o judecată, drept în iad, ca şi cei spânzuraţi şi cei
care îşi iau viaţa singuri.
Mare pericol e necredinţa şi batjocura necredincioşilor. Aceştia sunt vrăjmaşi ai lui
Dumnezeu şi grozavă pedeapsă îi va ajunge. După ce că suntem păcătoşi, să mai fim şi
vrăjmaşi ai lui Dumnezeu? Dar, cine poate să scrie cu de-amănuntul toate ispitele, vicleşugurile,
amăgirile şi înşelăciunile satanei?! Noaptea şi ziua el împleteşte curse, căci, duh fiind, ajunge
îndată în orice timp şi în orice loc şi înşeală şi pe cei păcătoşi şi pe cei drepţi.
Iată de ce ne-a lăsat Dumnezeu loc de adăpost Sfânta Lui Casă, cu toate darurile de sfinţenie. Dacă omul nu vrea să vină la biserică, cade în ghearele spurcaţilor demoni, care-l
învaţă să facă tot felul de rele. Starea omului de pe urmă se face mai rea ca cea dintâi, căci
diavolul mai ia în ajutor încă şapte duhuri rele şi vine asupra omului şi-l aruncă în mari păcate şi
cu lanţuri grele îl leagă ca să nu mai poată face nici o mişcare către Dumnezeu.
Prizonierii sunt, de obicei, mai bine păziţi iar satana ştie să-şi păzească supuşii, fiind cu
mare băgare de seamă ca să nu-i scape nici unul din gheare. Iată un lucru la care trebuie să ne
gândim cu grijă toţi şi să ne controlăm viaţa ca nu cumva să ne aflăm sub legăturile vreunui
păcat şi, astfel, să fim prizonierii diavolului.
Copilul îndrăcit din Evanghelia de astăzi n-a venit el singur la Iisus, ci a fost adus de tatăl
lui. Şi astăzi, ca un om să vină la Dumnezeu, la Biserica Lui, are nevoie de ajutorul altuia. De
aceea, părinţi, aduceţi-vă copiii la Iisus! Copilaşilor, fraţilor şi surorilor, trudiţi-vă ca şi acest tată
nenorocit din Evanghelia de astăzi! Trudiţi-vă ca să aduceţi cât mai multe suflete la Dumnezeu!
Ştim că e nevoie de multă răbdare şi stăruinţă, dar aceasta este fapta cea mai plăcută înaintea
Domnului. Făcând astfel, ascultăm şi noi cuvântul Domnului care a zis atunci acelora: „Aduceţi-
l aici la Mine!”
Aceasta nu înseamnă că, dacă l-am adus o dată la biserică şi i-am vorbit de credinţă şi de
fapte bune, gata ne-am făcut datoria şi nu mai avem ce-i spune! Trebuie mereu să-i spunem,
mereu să-l aşteptăm şi să-l aducem mereu până când se tămăduieşte. Nu este destul ca cineva
să fie chemat la masă, ci mai trebuie să şi mănânce din ce este pe masă, după cum nu este
destul să vină cineva la doctor, ci trebuie să ia şi doctoria care i se dă.
Cei care sunt mai curând aduşi la Dumnezeu au nevoie de un tratament mai bogat şi
întotdeauna trebuie ajutaţi, fiindcă împotriva omului credincios diavolul pune tot felul de piedici şi
asmută toţi câinii lui ca să nu-i scape nici unul. Atunci încep robii lumii şi păcatului să se agaţe
de cel credincios. Îl ia întâi cu glume, apoi îl poftesc pe la petreceri şi aşa necredincioşii îl
urmăresc, cum urmăresc câinii pe iepuri. Diavolul îl ispiteşte acum mai mult ca altădată, căci el
toarnă atâta foc în patimile care îl stăpâneau până atunci, încât bietul om poate să fie trântit mai
rău ca înainte.
Abia ajunge să spună că nu mai bea şi, iată, vine acasă mai beat ca oricând, sau că nu mai
fumează şi întâlneşte întocmai atunci pe unul pus de diavol care-i întinde pe gratis pachetul cu
ţigări.I se ridică, astfel, îndoieli în suflet şi chiar gânduri urâte şi ocări faţă de adevăratul
Dumnezeu, pe care până atunci nu le-a avut. Câţi credincioşi nu se plâng şi zic: „Până n-am
venit să cunosc credinţa, nu erau în capul meu atâtea gânduri urâte şi murdare! Dar acum m-am
speriat. Părinte ! Nu ştiu ce să mai fac!” 8
Diavolul ispiteşte continuu şi şopteşte creştinului să nu se mai ducă la biserică, îmbiindu-l
la alte treburi. Unora le zice: „Eşti prea păcătos, nu te mai iartă Dumnezeu, degeaba te mai duci,
mai bine distrează-te, fă şi tu ca toată lumea.” Altora le zice astfel: „Eşti prea bătrân, dacă n-ai
fost când erai şi tu mai tânăr ca să mai faci câte o metanie şi să spui o rugăciune, acum ce să
mai cauţi la biserică, ba mai râd şi alţii de tine.” Celui tânăr îi spune: „Ai vreme să mergi la
biserică, mai încolo când vei fi bătrân, eşti prea tânăr acum!”
Celor care urmează mai des la biserică şi şi-au schimbat viaţa are diavolul grijă să le pună
oameni răi pe cap, care să le spună că s-au rătăcit şi s-au făcut pocăiţi.
Dar, cu toate vicleşugurile diavolului, omul care a învăţat să desluşească lucrurile minunate
ale mântuirii, vede că acestea sunt doar zvârcoliri sursa

Crestin Ortodox

rsnSpteood 1em:e2u8412f0nm10i 71a8ib09i60rota2a7 gca688ig8l8  · Barbatesti, Vâlcea  · 

— la Buila Vanturarita Schitul Patrunsa.

Predică la Duminica a II-a din Post

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

                                                        (Duminica Sf. Grigorie Palama)

                                              Fraţi creştini,

       După cum observăm din Sfânta Evanghelie de astăzi, dacă pe faţa pământului există fel de fel de suferinţe, boli şi necazuri, cauza este numai păcatul. Omenirea este slăbănogită de o mulţime de păcate întocmai ca bietul slăbănog din Evanghelia de astăzi. Cei mai mulţi oameni nu s-au spovedit din copilărie, iar alţii nu s-au spovedit niciodată cum trebuie şi astfel nu au primit iertare.

       Slăbănogul de care ne-a vorbit Sfânta Evanghelie, îndată după ce a primit iertarea păcatelor de la Domnul Hristos, a luat şi putere tămăduitoare, deoarece vedem că s-a întărit, luându-şi patul în spate şi mergând vesel la casa sa. Creştinii noştri nu cunosc greutatea păcatului, nu ştiu cum să se spovedească şi nici nu ştiu cât de importantă şi necesară este taina mărturisirii sau spovedaniei, cum îi mai zicem. Iată de ce oamenii împlinesc taina spovedaniei formal şi nu fac pocăinţă adevărată pentru iertarea păcatelor.

       Sunt unii care trăiesc în vrajbă cu vecinii, fraţii, cunoscuţii, cumnaţii, sunt deci oameni cărora le place cearta şi gâlceava. Când se apropie timpul de spovedanie şi de împărtăşanie, caută să se împace, însă după ce a trecut puţin timp de la împărtăşanie, iarăşi caută râcă şi duşmănie, şi aşa o ţin multă vreme. Toţi aceştia să nu creadă că-L înşeală pe Dumnezeu. O mare pedeapsă îi aşteaptă chiar aici, căci primesc foc în gura lor la împărtăşanie şi nu vor scăpa nici de dreapta judecată a lui Dumnezeu.

       Dacă omul nu caută pacea şi sfinţenia, nu se mântuieşte. De aceea zice Mântuitorul: ,,De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre”. Iată condiţia iertării păcatelor. Nu putem trece peste aceste cuvinte ale Mântuitorului; nu putem închide ochii să nu vedem cu ce fel de legături ne-a legat, ca să putem primi iertarea păcatelor, aceasta făcându-se fie prin taina sfintei spovedanii, fie prin rugăciunile şi faptele bune ale noastre pe care le facem.

       Toată strădania demonilor este însă parcă îndreptată împotriva noastră, ca să nu fim nici unul scutiţi de a nu cădea în acest păcat de învrăjbire, de mânie şi ceartă cu cineva. Parcă mai mult ca oricând aceste răutăţi s-au înmulţit. E frecventă duşmănia dintre părinţi şi copii, dintre fraţi şi rudenii, dintre soţi şi, nu mai vorbim, dintre vecini şi străini. Trebuie să ştim că, oricât de mare ar fi paguba materială pe care ne-o fac cei care ne duşmănesc, nu există iertare nici chiar la spovedanie, dacă nu îi iertăm din toată inima.

       Pentru aceea, frate şi soră, dacă ai vrajbă cu cineva, întâi să te împaci imediat, că altfel nici o rugăciune sau faptă bună, sau vreun prinos adus la altar nu e primit înaintea lui Dumnezeu; nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine şi nici rugăciunea Tatăl nostru n-ai s-o poţi spune, căci atunci când zici ,,şi ne iartă nouă precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”, îţi ceri singur osânda de la Dumnezeu, fiindcă ceri să-ţi ierte precum şi tu ierţi, iar dacă tu nu ierţi şi ţii duşmănie, ură, nici Dumnezeu nu te va ierta. Domnul zice să iertăm de 70 de ori câte 7 într-o zi celor ce ne greşesc. Aceasta înseamnă să iertăm la infinit, aşa cum Dumnezeu ne iartă nouă când ne întoarcem cu adevărată căinţă şi hotărâre de a nu mai greşi. Suntem datori şi noi să iertăm la infinit tuturor acelora care ne greşesc şi mai ales atunci când ei vin sinceri şi cu durere în suflet şi ne cer iertare. Dacă ei nu înţeleg că atunci când ne greşesc trebuie să vină cu părere de rău să ne ceară iertare, noi, care suntem creştini şi cunoaştem mai mult, trebuie totuşi să-i iertăm din toată inima, căci ei nu ştiu ce fac; nu numai să-i iertăm, dar noi să le cerem lor iertare, că în felul acesta ei se umilesc şi se îmblânzesc.

       Dacă ei nu înţeleg lucrul acesta şi ne iau în râs sau, şi mai rău ne tulbură, deşi ei sunt vinovaţi, datoria noastră de buni creştini cere ca noi să le facem bine şi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi îndreptarea lor, că iarăşi zice Domnul: ,,Să iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi să faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi!”. Însuşi Mântuitorul s-a rugat pentru cei ce L-au pironit pe Cruce, zicând: ,,Părintele Meu, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”. Dacă vom ţine seama de aceste cuvinte sfinte ale Mântuitorului, vom primi iertare de la Dumnezeu .

       Dumnezeu nu ne dă iertarea direct, ci prin Taina Sfintei Spovedanii, pe care trebuie s-o facem sub epitrahil, înaintea unui preot duhovnic. Această Sfântă Taină a fost mai înainte proorocită de Duhul Sfânt prin unii prooroci ai Vechiului Testament . Iată ce spune Dumnezeu prin proorocul Ezechiel: ,,Spune-le pe viaţa mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu voiesc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea, pentru ce vreţi să muriţi în păcat, voi, casa lui Israel, voi, creştinilor?”

       Prin proorocul Osia, zice: Întoarce-te, Israele, la Domnul Dumnezeul tău, căci ai căzut prin nelegiuirea ta, adu cuvinte de căinţă şi întoarce-te la Domnul”. De vom citi psalmii lui David, vom vedea că acolo se vorbeşte de iertare prin pocăinţă şi pocăinţa constă în întoarcerea la Domnul Hristos şi la învăţătura Evangheliei Sale; întoarcerea de la calea rea la cea bună , adică pe calea Bisericii.

       Pocăinţa constă în a fugi de calea cea largă a desfătărilor şi a umbla pe calea cea strâmtă şi necăjită. Pocăinţa constă în părerea de rău şi căinţa pentru păcatele făcute, hotărându-te să nu mai faci. Pocăinţa constă în mărturisirea păcatelor la preot, aşa cum vedem în Sfânta Scriptură, că după ce a înviat din mormânt, Domnul Hristos a venit în mijlocul ucenicilor şi le-a zis: "Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”. Pilde de iertare a păcatelor prin spovedanie la preot, avem destule în Sfânta Scriptură spre exemplu: întoarcerea fiului risipitor sau neosândirea femeii care a fost prinsă în preacurvie.

       Mai pe scurt, Domnul Hristos spune că a venit să caute oaia cea rătăcită, a venit să mântuiască pe cei păcătoşi care se pocăiesc, că nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. Tot un fel de spovedanie e şi trimiterea celor 10 leproşi, pe care i-a vindecat, să se arate preoţilor. Sfântul Ioan Botezătorul, înainte de a boteza în apa Iordanului, îi punea pe cei care veneau să-şi mărturisească păcatele, adică îi spovedea.

       Mai înainte, în Legea Veche, până la marii prooroci inspiraţi de Dumnezeu ca să vorbească despre pocăinţă şi iertarea păcatelor, în Legea lui Moise nu exista pocăinţă, ci răzbunare împotriva păcătosului. Căci aşa scria în Legea lui Moise: ,,moarte pentru moarte, şi chiar de la altar să fie scos ucigaşul şi să fie omorât. Viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte şi aşa mai departe”. Cine muncea sâmbăta, spre exemplu, chiar dacă promitea că nu mai face, nu era iertat. Dacă desfrâna cineva, fără discuţie trebuia omorât. Aşa era de aspră Legea cea veche a lui Moise.

       În legea cea nouă a lui Hristos, a Evangheliei, totul e schimbat. Dumnezeu a trimis pe Ioan Botezătorul mai înainte, ca să strige: ,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor, faceţi roade vrednice de pocăinţă!” Cu toate că idealul credinţei noastre creştine este ca nimeni să nu păcătuiască, omul este însă neputincios şi foarte lesne se lasă amăgit de vrăjmaşii mântuirii sufletului, care sunt: trupul, lumea şi diavolul. De aceea a lăsat Domnul Hristos această poruncă a mărturisirii păcatelor.

       Spovedania se face la reprezentanţii lui Hristos, la ucenicii Lui, care sunt preoţii şi arhiereii. Creştinii ortodocşi trebuie să se spovedească la arhiereii şi preoţii duhovnici care au acest dar. Ereticii şi mulţi necredincioşi plini de mândrie se ridică împotriva spovedaniei susţinând mărturisirea directă, lui Dumnezeu, motivând că preotul duhovnic este şi el un om păcătos. La alţii intervine sentimentul ruşinii şi-l evită pe preotul duhovnic, iar unii judecă uşor, susţinând că nu au păcate grele.

       Oamenii pătimaşi întotdeauna au iubit întunericul nopţii, ca la adăpostul întunericului să poată săvârşi fărădelegea fără grijă că-i poate vedea cineva. Aceştia sunt la fel ca fiarele sălbatice, care după ce se înnoptează pleacă să prădeze, iar când se luminează de ziuă se retrag în culcuşurile lor. Aşa şi cu oamenii pătimaşi: nu suferă Evanghelia, lumina credinţei, învăţătura sănătoasă, ci stau în întunericul păcatelor. Noi, oamenii, trăind în această viaţă, nu se poate să nu greşim cu ceva; dacă nu înaintea oamenilor, înaintea lui Dumnezeu sigur suntem plini de păcate. Cine zice că nu are păcate face un îndoit păcat, căci îl face pe Dumnezeu mincinos, fiindcă numai El este fără păcat.

       A mărturisi, a spovedi păcatele, este o virtute, o biruinţă a omului împotriva eu-lui său, împotriva mândriei care este de la diavolul; este una din marile virtuţi ale faptelor bune. În clipa când ai primit iertare sub epitrahil de la preot, păcatele spuse cu căinţă, cu lacrimi, se şterg din catastifele demonilor. Dacă nu spui unul din păcate, dintr-un oarecare motiv, ţi se dublează şi celelalte şi te faci mai rău ca la început; ori le spui pe toate, ori mai bine nu te spovedi de formă. De aceea preotul duhovnic este dator să amintească omului care a venit la spovedanie cuvintele sfinţilor părinţi din molitfelnice: ,,Iată, fiule Hristos este de faţă, nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ruşina ca să ascunzi de mine vreun păcat, ci fără sfială spune toate câte ai făcut ca să primeşti iertare de la Domnul. Iată, şi sfânta lui icoană este înaintea noastră, iar eu sunt numai un martor ca să spun înaintea Lui toate câte mi-ai mărturisit, iar de vei ascunde de mine ceva, să şti că toate păcatele îndoite le vei avea. Ia seama, aşadar, să nu te întorci de la doctor nevindecat”.

       Ca dovadă că sunt adevărate aceste cuvinte, ascultaţi ce a văzut ucenicul unui duhovnic de la o mănăstire când a venit o femeie să se spovedească. Această femeie se mai spovedise şi la alţi duhovnici, dar la nici unul nu îndrăznea, de ruşine, să spună un păcat mare pe care-l avea. Venind şi la duhovnicul acestei mănăstiri, în momentul spovedaniei, ucenicul acestuia, care era cu treburi prin altar, s-a uitat fără să vrea spre locul unde spovedea duhovnicul şi a observat că femeia care se spovedea sta cu gura deschisă, iar din aceasta voia să iasă un şarpe mare. Ieşea puţin, apoi se trăgea înapoi, iar jos în faţa ei era o grămadă de şerpi mai mici. Pe când preotul duhovnic îi da dezlegare, a văzut ucenicul cum şarpele cel mare s-a tras înapoi; atunci şi ceilalţi şerpi de jos au intrat unul câte unul pe gura femeii înapoi. După ce a plecat femeia, ucenicul a spus duhovnicului cele ce a văzut, iar acesta l-a trimis după ea ca s-o întoarcă. Ducându-se, ucenicul a găsit-o pe drum moartă. Iată deci că prin acest păcat al minciunii faţă de Dumnezeu şi-a primit pedeapsa pierzându-se şi vremelnic şi veşnic.

       Vrăjmaşul diavol învaţă pe oameni să nu-şi mărturisească păcatele lor înaintea preotului. Aşa i-a învăţat şi pe primii oameni, Adam şi Eva, să păcătuiască, să mănânce din pomul oprit. Căzând în păcat, Adam şi Eva au fost constrânşi a-L minţi pe Dumnezeu. Iată ce zice Sfânta Scriptură: ,,Iar când au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin rai, Adam şi femeia lui s-au ascuns de la faţa Domnului!”. Dovedit că a mâncat din pomul oprit, şi astfel cunoscând că este gol, Adam a dat vina pe femeie, iar femeia pe şarpe. Domnul Dumnezeu a aruncat blestemul asupra şarpelui, iar femeii i-a zis: ,,Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea naşterii; în dureri vei naşte copii, atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni.” Lui Adam i-a zis: ,,Pentru că ai ascultat de femeia ta şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine... În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta până când te vei întoarce în pământul din care ai fost luat, căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.

       Iată, fraţi creştini, primul blestem aruncat de Dumnezeu asupra lumii. Observăm că Dumnezeu a plecat cu blestemul de la cel care a fost pricina păcatului, de la şarpe. Pe şarpe l-a blestemat întâi, apoi a trecut la femeie, iar apoi la Adam, ca să ne înveţe că mai mare păcat are cel care face pe altul să păcătuiască. Diavolul, după ce-i învaţă pe oameni să păcătuiască, nu-i lasă să se spovedească cum trebuie. La spovedanie fiecare pârăşte pe celălalt: soţia pe bărbat, bărbatul spune că femeia l-a făcut să zică, părinţii pe copii şi aşa mai departe.

       Cu acestea nu facem nimic, iar blestemul nu-l curmăm de la noi decât printr-o spovedanie sinceră, cu căinţă, fără ocol. De aceea creştinul este dator să facă trei feluri de mărturisiri ale păcatelor în viaţa lor. Mai întâi trebuie a ne mărturisi vina păcatelor noastre înaintea lui Dumnezeu, direct prin rugăciunile ce trebuie să ni le facem zilnic, prin psalmul 50, unde se aminteşte de păcat, psalmii 3 şi 87, precum şi alte rugăciuni. A doua mărturisire trebuie făcută către oamenii din jurul nostru; adică să nu le spunem niciodată că suntem buni sau drepţi, ci mari ticăloşi în faţa lui Dumnezeu, căci de aceea zice apostolul Iacov: ,,Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, plângeţi-vă păcatele unii altora!”. A treia mărturisire a păcatelor trebuie făcută către episcopi sau preoţii duhovnici, păstrătorii cheilor împărăţiei cerurilor, reprezentanţii autorizaţi ai lui Hristos pe pământ.

       Aceste porunci, ca şi toate celelalte, nu sunt grele de împlinit. Dar, cum am spus, diavolul stă de capul omului, îndemnându-l să nu-şi mărturisească păcatele niciodată, iar dacă o face, să o facă incomplet. Îl îndeamnă pe om să facă păcate multe şi cu neruşinare. Când merge să le spovedească îi dă ruşine să nu le poate spune. De aceea aceşti oameni se aseamănă cu unii care oricât ar sta pe fundul apei nu simt greutatea noianului de apă ce stă deasupra lor; dacă sunt scoşi pe uscat şi le pui 50-60 kg de apă în spate nu pot suferi povara.

       Aşa sunt aceştia care sunt cufundaţi în adâncul fărădelegilor. Ei nu simt greutatea păcatelor, dar când se întorc la Domnul Hristos cu inimă smerită şi fac un păcat cât de mic, îi mustră conştiinţa şi nu pot suferi până când nu se spovedesc la preot. Pe mulţi, din cauza ruşinii de a mărturisi păcatele la preot, i-a apucat moartea în păcate grele iar acum se află în temniţele iadului, în focul veşnic, în chinuri. Acolo au văzut ei paguba nemărturisirii păcatelor şi acolo strigă cu ţipete mari, ca bogatul din Evanghelie, dar e prea târziu.

       Noi, care vrem să ne mântuim din văpaia focului veşnic, să lăsăm ruşinea la o parte, fraţilor, şi să alergăm după iertarea păcatelor până nu ne mutăm din viaţa aceasta trecătoare, căci nu ştim ziua şi ceasul când ne va chema Domnul. Nu se poate pocăinţă fără mărturisire şi fapte bune şi nici spovedanie fără pocăinţă şi fapte bune; căci toate acestea trei sunt legate între ele.

       Sectanţii şi mulţi creştini neştiutori fac puţină pocăinţă, ţinând post, fac rugăciuni, mai fac milostenii, dar nu vor să se spovedească la preot. De aceea pierd şi osteneala postului şi a faptelor bune pe care le-au făcut. Poate omul să-şi dea viaţa averea de pomană, să facă toate faptele bune posibile, dacă nu se spovedeşte la preotul duhovnic, tot în iad se duce, cu toate faptele lui bune. Aşa înţeleg sectanţii, rătăciţi, cei care s-au despărţit de biserică şi de preot, că e suficient să aibă credinţă şi nu le trebuie preot şi nici spovedanie.

       Unii creştini se spovedesc mai rar, alţii mai des, dar preoţii nu le dau canon pentru păcatele lor şi nici ei nu fac nici un fel de pocăinţă. Nu postesc, nu se roagă, nu fac milostenii, fiind şi ei tot în pericol sufletesc. De aceea vin peste ei canoane de ispăşire a păcatelor în diferite chipuri, canoane de la Dumnezeu. Aceste canoane constă în mari supărări, în boli, închisori, pagubă, moarte în familie şi fel de fel de suferinţe. Nimeni să nu se înşele că dacă a făcut păcate şi nu le-a spovedit va putea fi iertat, făcând fapte bune sau plătind slujbe pentru ele. Ascultaţi dintr-o carte veche a Bisericii un astfel de caz.

       O femeie făcuse un păcat de moarte şi nu îndrăznea de ruşine, să-l mărturisească. Făcea însă fapte bune, mereu, ca: milostenii, postea, se ruga, priveghea, se spovedea de celelalte păcate şi se împărtăşea cu Sfintele Taine, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi ca să-i ierte păcatul cel mare pe care-l făcuse şi-l ţinea ascuns. Iată că a căzut într-o boală grea şi nici atunci nu şi-a mărturisit păcatul cel mare, ci plângând s-a împărtăşit cu dumnezeieştile taine şi aşa a murit.

       După multe zile, o fată a ei se ruga cu credinţă în cameră şi deodată a simţit un miros nespus de greu şi nu ştia de unde vine. Privind într-o parte a camerei, vede stând deasupra patului o umbră urâtă şi înfricoşată. Ea a căzut jos şi a început să strige pe Dumnezeu şi Maica Domnului în ajutor. Atunci i-a venit glas de la acea umbră, zicându-i: ,,Nu te teme, fiica mea, eu sunt nenorocita ta mamă”. Fata îi spune: ,,Cum este cu putinţă, maica mea, să vii cu acest miros atât de urât, tu care erai atât de bună şi plină de fapte frumoase?!”. Ea a răspuns: ,,Adu-ţi aminte, fiica mea, că ţi-am spus eu odată că am făcut un păcat mare, de moarte, şi nu l-am spovedit la preot fiindu-mi ruşine; pentru acest păcat mă chinuiesc nespus de mult!”

       "Dar celelalte fapte bune – zise fata – nu ţi-au folosit, mamă?” ,,Nu mi-au folosit cu nimic – răspunse femeia – pentru că eu am ascuns păcatul”. Fata îi zise: ,,Dar acum pot să te ajut eu cu slujbe, sărindare, liturghii şi milostenii, ca să capeţi iertare mamă?” Aceasta îi răspunse: ,,Nu mai este pocăinţă în iad, fiica mea; cât am avut vreme nu m-am îndreptat, iar acum nu-mi mai foloseşte la nimic. Îndată ce m-am despărţit de trup m-au răpit viclenii diavoli şi m-au dus la judecata lui Hristos unde mi s-a spus cu glas înfricoşat, de tunet: Du-te de la Mine, blestemato, în gheena cea nesfârşită. Deodată m-am pomenit în fundul iadului. Aşadar, nu mai este milă pentru mine; ci doar am fost slobozită ca să-ţi spun ţie să propovăduieşti la toţi şi să nu mai păcătuiască şi alţii ca mine. Spune şi fratelui tău să-şi îndrepte viaţa, să se lase de toate împodobirile lumeşti, să nu se mai ducă la distracţii, căci aici în iad sunt multe femei şi mulţi oameni care se chinuiesc pentru multe păcate de acestea”.

       Fata a întrebat-o mai departe şi altele, dar ea nu i-a mai spus nimic, spunându-i că nu are voie să-i zică mai multe. S-a stins apoi ca fumul şi a rămas în urma ei un miros atât de greu, încât nimeni nu mai putea intra în camera aceea. A trebuit să-şi facă patul în altă parte, unde a zăcut bolnavă multe zile de frica acestei vedenii. A chemat apoi duhovnicul şi i-a spus toate câte a văzut şi le-au şi scris într-o carte, ca să citească toţi şi nimeni să nu se mai înşele şi din cauza ruşinii să nu se spovedească.

       Din Sfânta Scriptură vom aduce câteva mărturii, care ne arată cum trebuie să fie spovedania noastră. Ne vom referi la doi apostoli dintre cei 12: Iuda care l-a vândut pe Domnul pe 30 de arginţi şi Petru care s-a lepădat de El de trei ori. Petru a primit iertare şi s-a făcut iarăşi prieten al lui Hristos, iar Iuda a rămas neiertat şi s-a spânzurat, lăsându-şi ticălosul trup atârnat de o cracă, iar sufletul în chinuri veşnice căzând în deznădejde. Pentru ce a rămas Iuda neiertat? Ce trebuia să facă? Trebuia oare să-şi spovedească greşeala? Da, dar a mărturisit-o şi pe faţă a spus: ,,Am greşit vânzând sânge nevinovat!” Pe lângă aceasta, a întors înapoi şi cei 30 de arginţi, pe care i-a aruncat în templu în faţa arhiereului. Atunci ce n-a făcut Iuda ca să fie iertat de Domnul? El n-a făcut pocăinţă, fraţi creştini, pocăinţa adevărată, nu s-a căit înaintea Domnului, n-a plâns cu lacrimi păcatul ci a căzut în deznădejde. El a dat vorbe şi bani, aşa cum majoritatea creştinilor noştri se spovedesc numai cu gura, spunând fel de fel , dar numai adevăratele lor păcate nu le spun înaintea duhovnicului. Pălăvrăgesc fel de fel, mai ales femeile, şi socotesc că dacă plătesc cu bani la spovedanie va veni şi iertarea de la Dumnezeu.

        Nimeni să nu se înşele, că fără spovedanie curată şi dreaptă înaintea duhovnicului, nu este mântuire. Străină şi mincinoasă a fost spovedania lui Iuda; adevărata mărturisire a fost a lui Petru, care după ce şi-a cunoscut greşeala, a ieşit din casa lui Caiafa unde se lepădase de trei ori de Hristos şi a plâns cu lacrimi amare.

       Deci, frate creştine, când vrei să te mărturiseşti, părăseşte şi tu casa cea blestemată unde pentru dragostea unei femei blestemate te-ai lepădat de Dumnezeu; pleacă definitiv din casa ei, nu numai cu trupul, ci şi cu inima şi cu mintea. Fugi afară, desparte-te de obiceiurile cele rele, de prietenii cei răi, de calea pierzării în care ai petrecut şi te-ai dezmierdat; căci Petru i-a părăsit pe toţi, a rămas singur, s-a cutremurat, a plâns şi, frângându-şi inima, cu căinţă mare s-a rugat la Domnul de iertare. Retrage-te şi tu, frate creştine, un ceas la o parte, înlătură toate grijile lumeşti, adună-ţi gândurile, roagă-te lui Dumnezeu să te lumineze şi, amintindu-ţi toate păcatele, scrie-le pe hârtie, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Scărarul. Ucenicii lui ţineau totdeauna la ei câte o mică cărticică unde însemnau toate gândurile, nu numai păcatele pe care le spovedeau la duhovnic.

       Gândeşte-te cu de-amănuntul ce păcate ai făcut cu mintea, cu cuvântul, cu fapta, faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele, faţă de tine însuţi. De ai vreun vrăjmaş, iartă-l din tot sufletul, de ai în casă vreun lucru străin, întoarce-l înapoi, de te-ai atins de cinstea cuiva, cere iertare, înduioşează-te, umileşte-te, suspină şi plângi cu amar, iar pentru toate păcatele ceartă-te pe tine însuţi, hotărându-te cu multă statornicie să nu le mai faci niciodată. Cu inimă zdrobită şi umilinţă mergi către duhovnic şi mărturiseşte-te. Mergând la duhovnic, să nu duci, ca Iuda, vorbe şi bani, ci, ca Petru, fapte şi lacrimi.

       Spovedania să fie întâi fără ruşine şi în al doilea rând fără scuze şi acuzări. Să nu facem ca Adam care zicea că Eva l-a îndemnat, aceasta a aruncat pe şarpe şi aşa cu toţii sau osândit. Cine ascunde păcatele sale, zice duhul prin gura lui Solomon, nu va câştiga nici un bine, ci va fi ca un netrebnic înaintea lui Dumnezeu, căci păcatul ascuns este ca o rană ce putrezeşte şi rămâne fără leac dacă nu o cunoaşte doctorul. Să facem ca David, care nu s-a ruşinat, ci mărturisind Domnului păcatul zicea: ,,Am arătat fărădelegea mea Domnului şi păcatul meu nu l-am ascuns!” (Psalmul 31).

       Este dator omul care se spovedeşte să-şi amintească şi de câte ori a păcătuit, mai ales în ceea ce priveşte păcatele grele. De pildă: ,,Câţi copii sunt fără cununie religioasă, câte avorturi, când ai păcătuit, în posturi sau sărbători; păcatele sunt unele mai grele şi altele mai uşoare. Cel care păcătuieşte cu femeia nemăritată face desfrânare, iar cel ce păcătuieşte cu femeie măritată, face păcatul preacurviei. Trebuie să spui în ce loc ai făcut păcatul, în ascuns sau la arătare; pentru că toate acestea îngreunează sau micşorează păcatul.

       Iată un exemplu de păcat: am furat, părinte. Una este însă a fura un ou şi alta este a fura un bou, cum spune vorba bătrânească. Una este a fura de la bogat şi din cauza lipsei tale şi alta este a fura de la văduvă, de la orfani, lăsându-i cu lacrimile pe obraz. În ce priveşte acest păcat, trebuie precizat un lucru: nu ai iertare de te-ai spovedit la toţi arhiereii până nu dai înapoi în vreun chip oarecare ceea ce ai furat. Chiar dacă nu mai trăiesc persoanele acelea, să le dai la săraci, la văduve, la orfani, la necăjiţi.

       Un alt exemplu: părinte, am minţit. Dar şi minciuna îmbracă mai multe aspecte: de pildă când, un beţiv ţi-a cerut bani pentru băutură şi cunoşti acest lucru, mai bine este să spui că nu ai, căci nu faci un păcat. Dar în nici un caz să nu te faci martor mincinos, să nu bagi pe cineva la închisoare, să nu spui minciuni despre o familie, să nu vorbeşti pe cineva de rău şi aşa mai departe, căci acestea sunt păcate care apasă sufletul şi nu vei scăpa de osânda lui Dumnezeu dacă nu le spovedeşti cum trebuie. La ieşirea sufletului va fi vai şi amar, că de aceea trag unii câte o săptămână ca boii la jug şi nu le iese sufletul din cauza acestor păcate grele, minciuni, pârâciuni, răutăţi. Adevărul trebuie să iasă la iveală din toate păcatele, acestea trebuie să le ştie duhovnicul, nu vorbe goale cu care să-l oboseşti în zadar. Persoana care vrea să se spovedească să o facă cu smerenie, să-şi cunoască păcatul, să se aşeze în genunchi înaintea duhovnicului pe care l-a ales şi, cu capul plecat, să facă mărturisire completă. Este bine să căutaţi duhovnici iscusiţi, că şi aceştia sunt ca doctorii, unii mai cunoscători, alţii mai puţin cunoscători, iar alţii fac pe cunoscătorii şi dau un tratament greşit.

       Mulţi creştini m-au întrebat dacă e bine sau nu să schimbe duhovnicul. Ascultaţi cu luare aminte, ca să nu vă mai încurcaţi în această problemă. Într-adevăr, nu este bine să se schimbe duhovnicul, ci e bine să ştie un preot duhovnic toate păcatele tale. Dacă schimbi duhovnicul că nu ţi-a împlinit voile tale, adică te-a oprit de la împărtăşit, sau spui unele păcate la unul şi altele la altul, cu gând să te dezlege la împărtăşit, e o mare greşeală.

       Se admite schimbarea duhovnicului atunci când nu ai fost mulţumit, că nu ţi-a dat canon, sau nu te-a ascultat cu răbdare ca să-i spui toate păcatele. Tot aşa să fugi de preotul care a fost caterisit sau, şi mai grav, să fugi de preotul care are diferite obiceiuri rele, îndrăznind la glume necuviincioase, dovedind astfel că este un om neserios şi fără frică de Dumnezeu. E bine să te depărtezi şi să atenţionezi şi pe alţii spre a nu cădea în astfel de ispite.

       Fiecare să-şi cerceteze conştiinţa sa şi să se apropie cu curaj, cu credinţă tare de scaunul de spovedanie, cu hârtiuţa cu păcatele scrise, începând cu cele mai grele. Mărturisirea să fie făcută cu smerenie, cu lacrimi dacă se poate. Iată care este spovedania cea adevărată.

       Întâi, caută să te împaci cu toţi cei pe care i-ai supărat sau ai vreo supărare din partea lor.

       Al doilea: cercetează-ţi păcatele prin rugăciune şi pregăteşte-te să le pui pe hârtie.

       Al treilea: caută duhovnic care să ştie vindeca rănile păcatelor; duhovnicul trebuie să vindece pe cel bolnav, nu să-l omoare, să rânduiască canon după starea materială a persoanelor, după funcţia pe care o îndeplinesc, după păcatele lor. Celui bogat să-i dea milostenii, celui sărac metanii, celui sănătos şi voinic post, celui slab şi neputincios rugăciuni.

        Al patrulea: mărturiseşte după hârtiuţă cu smerenie păcatele sub epitrahil, fără să spui vorbe fără rost.

       Al cincilea: mai înainte de a începe să citeşti păcatele, zi aceste cuvinte cu lacrimi:

       ,,Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, înaintea sfinţiei voastre, cinstite părinte, că am păcătuit cu mintea, cu gândul, cu ochii, cu urechile, cu picioarele, cu mâinile şi cu toate simţurile mele trupeşti şi sufleteşti, noaptea şi ziua de faţă şi în ascuns, împotriva cerului şi a pământului, împotriva aproapelui, am făcut cu voie şi fără de voie – şi începi astfel să-ţi citeşti păcatele după hârtie.”

       După ce v-aţi spovedit, aveţi grijă să împliniţi canonul şi să-l primiţi cu dragoste şi bucurie, nu cu neplăcere şi silă. Nimeni să nu se întristeze dacă este oprit de la Sfânta Taină pentru o vreme, crezând că nu se mântuieşte. Dacă se află sub canon şi-l apucă astfel moartea, dar n-a mai săvârşit păcate de moarte, mila lui Dumnezeu îl primeşte şi se mântuieşte. Păcatul, odată mărturisit, a fost iertat de Dumnezeu prin gura preotului care zice:

       ,,Să te ierte pe tine, fiule sau fiică duhovnicească, Dumnezeu de toate păcatele şi fărădelegile tale.” Să ţinem seama că această taină este atât de importantă pentru că ţine al doilea loc după botez. Cel care se spovedeşte cum trebuie este ca şi când s-a botezat din nou. Dacă nu te păzeşti de păcatele de moarte, de cele strigătoare la cer, sau împotriva Duhului Sfânt, te asemeni cu un pom care-şi dezbracă haina cea frumoasă şi o aruncă la gunoi. Cei care fac cu ştiinţă păcate mari ca: preacurvia, desfrânarea, avorturile, mergerea la vrăjitoare, cei ce se leapădă de ortodoxie şi se fac sectanţi, se leapădă de Dumnezeu şi alte păcate asemănătoare să se aştepte că le va veni pedeapsă dumnezeiască în vreun chip oarecare încă în lumea aceasta, chiar dacă va fi mai târziu: adică boli grele, suferinţe, pagube, închisoare, moarte.

       Aceştia să-i mulţumească lui Dumnezeu că nu i-a lepădat, ci vrea să-i cureţe prin suferinţă ca să fie buni pentru grădinile raiului celui curat. Căci pe cei pe care nu îi ceartă Domnul pe aici, îi păstrează ca pe nişte uscături pentru focul veşnic al iadului. De aceea e bine să frecăm mereu rugina păcatelor de pe cazanul sufletului şi al trupului nostru prin pocăinţă, fraţi creştini. Să frecăm până se ia toată rugina, căci omul, când păcătuieşte, rugineşte, cocleşte şi într-un astfel de vas nu se poate pune ceva curat.

       Nu se poate împărtăşi cu Trupul şi Sângele Scumpului nostru Iisus Hristos nici un om dacă nu a făcut pocăinţă adevărată, adică post, rugăciuni, metanii, osteneli, diferite fapte bune, chiar ajunări - unii care pot. Să fugim ca de foc de toate păcatele mari şi mici de care aţi auzit, cu riscul de a primi moartea ca sfinţii mucenici, căci numai aşa vom dovedi şi noi că-L iubim pe Dumnezeu, păzindu-ne cât mai curaţi şi împlinind sfintele Lui porunci .