De ce îngăduie Dumnezeu diavolului să ne războiască?

Sfântul Maxim Mărturisitorul enumără cinci pricini pentru care Dumnezeu îi îngăduie diavolului să-i războiască pe oameni:

Prima pricină este pentru a învăța să deosebim virtutea de răutate în timpul acestui război.

A doua pricină este pentru a ne „constrânge” într-un fel să ne lipim de virtute cu toată inima și în chip de neclintit.

A treia pricină este pentru a nu ne mândri atunci când sporim în virtute, ci a conștientiza din trăirea acestei nevoințe duhovnicești că orice sporire este darul lui Dumnezeu.

A patra pricină este pentru a ne smeri și a conștientiza, a urî, a mărturisi și a părăsi păcatele noastre, care se fac pricina ispitelor.

A cincea pricină este pentru a nu uita propria noastră neputință și puterea lui Dumnezeu atunci când, sporind în nevoința duhovnicească, ne învrednicim și ajungem la o oarecare virtute.

În cele cinci pricini de mai sus se întrezărește dragostea lui Dumnezeu față de om. Să nu uităm că mâhnirile și ispitele sunt daruri ale iubirii de oameni al lui Dumnezeu, pentru că în aceste încercări putem – dacă voim – să-L întâlnim pe Hristos Cel ce a pătimit și S-a răstignit pentru noi, iar El ne va învia în viața veșnică.

În sfârșit, diavolul prin toate uneltirile și meșteșugirile lui îndreptate împotriva noastră, el însuși se nimicește, iar dumnezeiasca iubire de oameni biruiește. Așa cum capcana Crucii, pe care a pus-o diavolul lui Hristos, a constituit în cele din urmă nimicirea diavolului însuși și biruința lui Iisus (pentru aceasta Crucea este de atunci cea mai înfricoșătoare armă împotriva diavolului), tot astfel și orice capcană pe care ne-o pune diavolul nouă, poate constitui înfrângerea satanei și pricină a mântuirii noastre. Numai cu o singură condiție obligatorie: să înfruntăm fiecare ispită prin tăierea voii noastre proprii (adică a egoismului nostru) și cu ascultare „fără condiții” de voia lui Dumnezeu.

Sursa: Diahronikes Litrotikes Alithies

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

Cum ne insala diavolul

"Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea"
http://luptapentruortodoxie.blogspot.com/search/label/invataturi

Cursele stăpânitorului lumii acesteia

Sub flamura sfintei cruci, vă duc, fraţilor, la o privelişte duhovnicească. Să ne fie călăuză marele între bineplăcuţii lui Dumnezeu Antonie, pustnicul egiptean.

Acesta, oarecând, prin lucrarea unei descoperiri Dumnezeieşti, a văzut cursele diavolului întinse prin toată lumea, ca să-l vâneze pe om spre pierzare. Văzând mulţimea nenumărată a acestor curse, cu plângere l-a întrebat pe Domnul: "Doamne! Cine, oare, poate să scape de cursele acestea şi să se mântuiască?" (Patericul Egiptean - Preacuviosul Avva Dorotei. Învăţătura a 2-a).

Mă cufund, gânditor, în cugetarea asupra curselor diavolului. Ele sunt răspândite în afara şi înlăuntrul omului. O cursa este unită îndeaproape cu alta; în unele locuri, cursele stau pe câteva rânduri; în altele sunt făcute deschizături largi, dar care duc în laturile cele mai amarnice, din care izbăvirea pare deja cu neputinţă. Privind la cursele cele mult meşteşugite, mă tânguiesc cu amar! Fără de voie reiau întrebarea fericitului locuitor al pustiei: "Doamne! Cine, oare, se va izbăvi din aceste curse?".

Pentru mintea mea, sunt răspândite curse în felurite cărţi care se numesc pe sine lumină, dar cuprind învăţături ale întunericului, scrise sub înrâurirea vădită sau ascunsă a întunecatului şi atotrăului stăpânitor al lumii acesteia, având ca izvor înţelegerea vătămată de căderea în păcat, "întru minciuna omenească, întru viclenia meşteşugirilor‚ înşelăciunii" (Efes. 4, 14), cum spunea Apostolul, cărţi scrise de scriitori care fără de minte se înfierbântă din mintea trupului lor.(Colos. 2, 18).

Aproapele meu, şi - în iubirea către el trebuie, doar, să-mi caut mântuirea - mi se face cursă care mă vânează spre pierzania mea, atunci când mintea lui este prinsă în cursele învăţăturii şi cugetării mincinoase şi amăgitoare. Mintea mea la rândul ei poartă pecetea căderii, este acoperită cu acoperământ de întuneric, molipsită de otrava minciunii. Încă din rai tindea ea, cu nesocotinţă şi nebăgare de seamă, către dobândirea cunoştinţei pierzătoare şi ucigătoare! Iar după cădere, s-a făcut încă mai nechibzuită, mai cutezătoare: cu îndrăzneală se îmbată din paharul cunoştinţei otrăvite, şi prin aceasta nimiceşte în sine cu desăvârşire gustul şi dorirea păharului Dumnezeiesc al cunoştinţei mântuitoare.

Câte curse pentru inima mea!

Văd curse grosolane şi curse iscusite. Pe care să le numesc mai primejdioase, mai cumplite? Nu mă pricep. Vânătorul este iscusit, şi pe cel ce scapă din cursele grosolane îl prinde în laţurile cele meşteşugite. Sfârşitul vânătorii este unul singur - pierzania. Cursele sunt ascunse în toate felurile, cu o deosebită măiestrie. Căderea este ascunsă în toate chipurile biruinţei; dorinţa de a plăcea oamenilor, făţărnicia, slava deşartă sunt ascunse sub toate chipurile virtuţii. Amăgirea, întunecata înşelare, poartă chip duhovnicesc, ceresc. Dragostea sufletească, adesea pătimaşă, se ascunde sub chipul iubirii sfinte; desfătarea mincinoasă, închipuită, se dă drept desfătare duhovnicească.

Stăpânitorul lumii acesteia se străduieşte prin toate mijloacele să-l ţină pe om închis în firea căzută: şi aceasta este de ajuns, fără să fie nevoie de păcate grosolane, pentru a-l face pe om străin de Dumnezeu. Păcatele grosolane sunt înlocuite cu deplina izbândă, precum pe buna dreptate socoteşte vânătorul, de trufaşa părere de sine a creştinului care se mulţumeşte cu virtuţile firii căzute şi se dă pe mâna amăgirii de sine, înstrăinându-se prin aceasta de Hristos.

Câte curse pentru trup!

El (trupul) însuşi este o cursă! Cum se foloseşte de el stăpânitorul lumii acesteia! Prin mijlocirea trupului, plecându-ne înclinărilor şi dorinţelor sale josnice, ne apropiem de asemănarea cu dobitoacele necuvântătoare. Ce prăpastie! Ce îndepărtare de la Dumnezeiasca asemănare, ce cădere! În această prăpastie adâncă, înfricoşată, îndepărtată de Dumnezeu ne prăbuşim atunci când ne lăsăm în voia grosolanelor desfătări trupeşti, numite, după greutatea păcătoşeniei lor, căderi.

Nici desfătările trupeşti mai puţin grosolane nu sunt, însa, mai puţin pierzătoare. Din pricina lor este părăsită grija de suflet, este uitat Dumnezeu, cerul, veşnicia, rostul omului. Stăpânitorul lumii acesteia se străduieşte să ne ţină într-o neîncetată distracţie şi întunecare tocmai prin mijlocirea desfătărilor trupeşti! Prin simţurile trupeşti, aceste ferestre către suflet, prin care sufletul are legătură cu lumea văzută, el îl adapă neîncetat cu desfătări ale simţurilor, şi totodată cu păcatul şi robia care sunt nedespărţite de acestea.

În faimoasele săli de concert pământeşti răsună o muzică ce exprimă şi stârneşte feluritele patimi; aceste patimi sunt înfăţişate şi în teatrele pământeşti; aceste patimi sunt răscolite prin distracţiile pământeşti: omul, prin toate mijloacele cu putinta, este împins spre desfătarea cu răul care il ucide. Îmbătându-se cu acesta, ei uită binele cel mântuitor al lui Dumnezeu şi sângele Dumnezeului-Om, prin care am fost răscumpăraţi.

Iată o slabă descriere a curselor răspândite de către stăpânitorul lumii acesteia spre vânarea creştinilor. Descrierea este slabă, dar oare nu v-a stârnit, fraţilor, o groaza îndreptăţită, oare în sufletul vostru nu s-a născut întrebarea: "Cine oare poate să scape din aceste curse?"

Înfricoşatul tablou încă nu este terminat! Mâna mea, călăuzită de cuvântul lui Dumnezeu, încă şi încă se mai îndeamnă să zugrăvească.

Ce glăsuieşte cuvântul lui Dumnezeu? El vesteşte proorocia care se împlineşte sub ochii noştri, proorocia că în vremurile din urma, din pricina "înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci" (Mt. 24, 1,2). Cuvântul cel nemincinos al lui Dumnezeu, mai nestrămutat decât cerul şi pământul, ne vesteşte în aceste vremuri din urma, înmulţirea curselor diavoleşti şi înmulţirea numărului celor ce pier în aceste curse.

Întocmai! Mă uit la lume şi văd: cursele diavolului s-au înmulţit faţă de vremurile de început ale Bisericii lui Hristos, s-au înmulţit peste măsură. S-au înmulţit cărţile care cuprind învăţături mincinoase; s-au împuţinat, s-au împuţinat peste măsură cei ce urmează Sfântului Adevăr; s-a întărit cinstirea faţă de virtuţile fireşti, pe care le pot avea şi iudeii, şi păgânii; s-a ivit cinstirea faţă de virtuţile de-a dreptul păgâneşti, potrivnice firii însăşi; s-a împuţinat înţelegerea virtuţilor creştine, nu mai zic că s-a împuţinat, a pierit aproape, plinirea lor cu lucrul; a prins aripi viaţa materială; piere viaţa duhovnicească; desfătările şi grijile trupeşti înghit aproape tot timpul oamenilor; aceştia nici nu mai au când să-şi aducă aminte, măcar, de Dumnezeu. Şi toate acestea devin datorie, devin lege. "Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci", şi a acelora care ar fi rămas în iubirea de Dumnezeu dacă răul nu ar fi fost atât de obştesc, dacă laturile diavolului nu s-ar fi înmulţit atât de amarnic.

Îndreptăţită era întristarea fericitului Antonie. Cu atât mai îndreptăţită este întristarea creştinului din vremea de azi înaintea priveliştii curselor diavoleşti; întemeiată este înlăcrimata întrebare: "Doamne! Cine, oare, dintre oameni poate să scape de aceste curse şi să se mântuiască?

La întrebarea preacuviosului pustnic a venit de la Domnul răspunsul: "Smerita cugetare trece de aceste curse, iar ele nu pot nici măcar a se atinge de ea". Dumnezeiesc răspuns! Cum înlătură din inima orice îndoială, arătând în puţine cuvinte un mijloc de nădejde pentru a birui potrivnicul nostru, mijloc de destrămare şi nimicire a meşteşugitelor sale laturi, împletite cu ajutorul îndelungilor ani de luptă cu omul şi a unei răutăţi nemăsurate.

Să ne îngrădim mintea prin smerenie, fără a-i îngădui să tindă în chip nesocotit şi cutezător către dobândirea cunoştinţelor, oricât ne-ar aţâţa curiozitatea, noutatea şi păruta lor însemnătate. Să o păzim de ispita învăţăturilor mincinoase, ascunse sub numele şi înfăţişarea învăţăturii creştine. Să o smerim întru ascultarea faţă de Biserică, smerind orice cugetare care se ridică împotriva minţii lui Hristos (2 Cor. 10, 5), împotriva minţii Bisericii.

La început, chinuitoare este pentru minte calea cea strâmta a ascultării faţă de Biserică; ea, însă, aduce la lărgimea şi libertatea înţelegerii duhovniceşti, înaintea căreia pier toate părutele nepotriviri pe care le află înţelegerea trupească şi sufletească în supunerea fără abatere faţă de Biserică. Să nu-i îngăduim minţii a citi despre lucrurile duhovniceşti altceva decât ceea ce este cuprins în cărţile scriitorilor adevăratei Biserici; cărţi despre care Biserica însăşi a dat mărturie că ele sunt organe ale Sfântului Duh. Cel ce citeşte pe sfinţii scriitori se împărtăşeşte nemijlocit de Sfântul Duh Care locuieşte în ei şi grăieşte prin ei; cel ce citeşte scriitorii eretici, chiar dacă ar fi ele împodobite cu numele de "sfinte" de către adunătura lor eretică, se împărtăşeşte de duhul cel viclean al înşelării (Sf. Petru Damaschinul): din pricina neascultării faţă de Biserică, al cărei miez este trufia, el cade în cursele stăpânitorului lumii acesteia.

Ce să facem cu inima?

Să altoim la acest măslin sălbatic un ram din măslinul cel roditor, să o întipărim cu însuşirile lui Hristos, să o deprindem cu smerenia evanghelică, să o silim să primească voia Evangheliei. Văzând nepotrivirea ei cu Evanghelia, neîncetata ei împotrivire şi nesupunere faţă de Evanghelie, să vedem în această împotrivire, ca într-o oglindă, căderea noastră. Văzându-ne căderea, să plângem pentru ea înaintea Domnului, a Ziditorului şi Răscumpărătorului nostru, să ne îndurerăm cu întristarea cea mântuitoare; să nu contenim a petrece în această întristare până ce nu vom vedea tămăduirea noastră. "Inima înfrântă şi smerita Dumnezeu nu o va urgisi" (Ps. 50, 19), lăsând-o vânării vrăjmaşului. Dumnezeu este Ziditorul nostru şi Stăpân cu drepturi depline: El poate să rezidească inima noastră şi va preface inima care I se tânguieşte neîncetat cu plâns şi rugăciune, o va preface dintr-o inimă iubitoare de păcat, într-o inimă iubitoare de Dumnezeu şi sfântă.

Să ne păzim simţurile trupeşti, neîngăduind păcatului să intre prin ele în îngrădirea sufletului nostru. Sa ne înfrânăm ochiul cel iscoditor şi urechea cea iscoditoare; să punem zăbală strânsă asupra acelui mic mădular al trupului care este în stare sa dea naştere unor mari cutremure, asupra limbii noastre; să potolim năzuinţele dobitoceşti ale trupului prin înfrânare, priveghere, osteneli, deasa aducere-aminte de moarte, prin rugăciunea statornica întru luare-aminte. Ce nestatornice sunt desfătările trupeşti! Cu ce miasmă se sfârşesc! Dimpotrivă, trupul îngrădit prin înfrânare şi păzirea simţurilor, spălat prin lacrimile pocăinţei, sfinţit prin deasa rugăciune, se zideşte în chip tainic ca Biserică a Sfântului Duh, Care face nelucrătoare toate uneltirile vrăjmaşului împotriva omului. Amin.

Sf. Ignatie BREANCEANINOV

Anul 1846, Pustia Sf. Serghie

Sarbatoarea dracilor

Diavolului ii place sa schimonoseasca chipul fapturii create de Dumnezeu. El a fost cel care l-a ispitit pe om sa alunece dinspre perfectiune spre stricaciune. Si ce este in fapt stricaciunea daca nu o schimonosire, o batjocorire a chipului bun in care au fost create lumea si omul?

Cine ar fi crezut insa ca va veni o vreme cand omenirea va face o sarbatoare din acest lucru? Cine s-ar fi asteptat, nu cu mult timp in urma - cand inca eram crestini - ca va veni o vreme cand vom abandona cu totul sfintenia chipului lui Hristos din noi pentru a adopta chipul cazut al lui antihrist?

Lumea actuala este capabila de a justifica orice. Gaseste deseori justificari pentru sinucideri, pentru necredinta sau pentru traiul in pacat. Dar este un moment trist si apocaliptic atunci cand omenirea, la unison, gaseste justificari si motive pentru imbracarea chipului dracesc.

Satana ar rade probabil in hohote vazand in ce hal de prostie i-a adus pe oameni, cat de subjugati de lucrarea lui au ajuns! Dar eu nu cred ca rade. Diavolul e prea serios, nu are timp de glume. Vremea lui, iata, se apropie pe zi ce trece. Lucrarea lui e din ce in ce mai subtila pentru cei ce nu-l cunosc, dar din ce in ce mai evidenta pentru cei ce stiu cu cine au de-a face.

O veche vorba din popor spune ca "Cine se aseamana, se aduna". Si in timp ce Hristos zicea ca vine stapanitorul acestei lumi; si el intru Mine n'are nimic, oamenii lumii de azi se regasesc parca intru totul in lucrarile diavolului, cautand sa-l imite ca niste adevarati preoti ai lui. Acestora le spun sa nu aiba nicio indoiala: de traiul impreuna cu diavolul "se vor bucura" in veci. Doar ca in aceasta nu va fi nicio bucurie.

Iar pentru noi, cei ce cautam mantuirea, a venit cred momentul sa ne osebim de inchinatorii la diavoli, urmand cuvintele apostolilor: Nu va injugati la jug strain cu cei necredinciosi, caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? sau ce partasie are lumina cu intunericul? si ce invoire este intre Hristos si Veliar? sau ce are laolalta un credincios cu un necredincios? sau ce intelegere este intre templul lui Dumnezeu si idoli? Ca noi suntem templu al Dumnezeului Celui-Viu, asa cum a zis Dumnezeu.

Paul Cocei

Războiul creştinilor cu diavolii

http://ortodoxiesaumoarte.wordpress.com/

În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune!

Învăţătura despre duhurile diavoleşti, după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie
1.1. Crearea îngerilor
Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103, 5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toţi îngerii au fost creaţi de Dumnezeu în acelaşi timp.
Scopurile principale pentru care au fost creaţi îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele şi voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească şi a le duce în Rai (Lc. 16,22).
Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngereşti şi trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa “Despre ierarhia cerească” spune că cetele îngereşti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii şi tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile şi puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii şi începătoriile.
Dumnezeu îşi descoperă voinţa Sa la îngerii din ceata superioară, iar aceştia, la rândul lor, o comunică celorlalţi îngeri. În felul acesta, tainele şi puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger şi fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunoştinţe, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.
Cuvântul “înger” înseamnă sol sau trimis. Îngerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Îngerii nu sunt, oare, toţi duhuri slujitoare, trimise să slujească pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: “Îngerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească, dar şi în virtutea harului îmbelşugat se deplasează ca gândul peste tot. Şi, pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iuţimii cu care îşi îndeplinesc slujirea, cât şi datorită subtilităţii esenţei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului” (Iov 38,7).
Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: “Îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum a fost creat mai târziu omul”. Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură: “Chipul dumnezeiesc la îngeri şi la om, constă în înţelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul şi-l însufleţeşte. Acest chip este asemenea prototipului şi este nevăzut, aşa cum nevăzut este şi la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului şi a omului. Îngerii sunt, deci, fiinţe vii, raţionale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp şi în spatiu şi ca urmare au o înfăţişare proprie”.
Sfântul Apostol Pavel ne limpezeşte scopul creaţiei: “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaşte exact numărul îngerilor: “Şi era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (Apoc. 5,11).
Fără a cunoaşte exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc poruncă de la Dumnezeu, ei se pot arăta şi trupeşte, pentru a fi percepuţi de oameni, păstrându-şi însuşirile suprafireşti.
1.2. Când au apărut diavolii?

Protos. Nicodim Mandita: Cum a legat Sfantul Antonie cel Mare pe diavol si l-a silit sa-i descopere cum lupta pe crestini

Odinioara, pe cand Marele Antonie se sihastrea in pustie, a venit diavolul la miezul noptii, lovind in usa chiliei, ca sa-i deschida. Marele Antonie, sculandu-se si nestiind cine este cel ce bate, a deschis usa. Atunci, iata, pe negandite, vede un om ciudat ce statea afara. Sfantul, vazandu-l, ii zise: “Cine esti tu, care bati la miezul noptii in usa mea, si ce voiesti?” Necuratul drac i-a raspuns: “Eu sunt diavolul.” Sfantul l-a intrebat: “Cum ai indraznit de ai venit aici, preainrautatitule?” “Am venit, i-a raspuns diavolul, ca sa-ti spun cum se lupta monahii si ceilalti crestini, ocarandu-ne in tot ceasul si cum pe mireni ii intorc lesne la voia mea.” Sfantul: “Preaimpielitatule, pentru ce faci aceasta?” Dracul: “Aceasta o fac, pentru ca eu urasc pe monahi, fiindca si Lucifer, stapanul meu (Satana), preamult ii uraste, fiindca Dumnezeu vrea ca din acestia sa alcatuiasca, adica sa completeze locurile din care am cazut noi, facand ingeri in locul nostru din Preotii cei buni si din Monahii cei smeriti. Pentru aceasta, dar, avem noi atata uraciune asupra lor.”

Cuviosul Antonie leaga pe diavolul

Evlaviosul Antonie, auzind acestea de la diavol, l-a legat cu puterea lui Dumnezeu, zicand: “Fiindca ai venit aici, diavole, te jur pe Numele Dumnezeului tuturor, Cel ce a facut toate, sa stai aici pana cand imi vei marturisi toate cate ai facut si cate le faci in fiecare zi crestinilor.” Dracul, ingrozindu-se, a zis: “Pentru ce m-ai legat, Antonie? Eu am venit numai ca sa-ti spun lauda mea, cum luptam noi pe monahi si pe ceilalti crestini, si tu m-ai legat?” Sfantul: “Spune-mi lucrarile dracilor, ce fac ei monahilor si celorlalti crestini. Dracul: “Asculta, Antonie, noi, mai inainte, eram ingeri insa Lucifer, incepatorul nostru, cazand pentru mandria lui, fiindca a voit a-si pune scaunul sau mai presus decat al lui Dumnezeu, cugetand in sine a se face asemenea lui Dumnezeu: “In cer ma voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu, sedea-voi pe muntele cel inalt, peste muntii cei inalti, care sunt spre miazanoapte. Sui-ma-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preainalt.” (Is. 14; 12-14) Indata ce a gandit aceasta, a si cazut din cer jos, in cele mai dedesubt ale pamantului, urmand si noi dupa dansul. Din aceasta pricina, noi, din ingeri luminati, ne-am facut diavoli intunecati, pentru care lucru avem multa uraciune asupra preotilor, a monahilor si a drept-credinciosilor crestini, pe care ii suparam neincetat. Sa stii insa ca nimic altceva nu ne omoara mai mult decat rugaciunea, postul si smerenia, pe care le au monahii si unii dintre ceilalti crestini. Pentru aceasta, noi ne silim foarte mult sa-i facem ca nici sa se roage, nici sa posteasca si nici sa se smereasca, ci sa se leneveasca, sa nu posteasca si sa se mandreasca. Asa, de pilda: sa zica unii ca sunt frumosi, fiind urati; altii, ca sunt invatati, nestiind buchiile… Apoi bagam multa vrajba intre unii si altii din ei, ca sa se sfadeasca. Pentru aceste pricini, mergem din loc in loc si pe unii ii facem de se leapada de Hristos, pe altii, sa lase viata monahiceasca si sa se faca mireni si cu acest chip ii luam impreuna cu noi in munca cea vesnica. Mai asculta inca: Sa stii iarasi ca nu ne supara atat de mult nici postul si nici rugaciunea, precum ne supara smerenia, pe care o vedem la multi monahi si la oarecare din mireni, pe care ne silim foarte mult a-i trage la noi, in slujbele noastre. Precum viermele care, hranindu-se din lemn, se sileste a-l usca pe acesta si a-l face netrebnic de a mai aduce rod, in acest chip ne silim si noi ca sa uscam inimile lor, de a nu mai rodi fapte bune lui Dumnezeu. Dupa aceea, ii aruncam in munca cea vesnica.

“Diavolul sileste pe crestini la betii si ucideri

Cuviosul Antonie, auzind acestea, iarasi l-a intrebat pe diavol: “Dar pe mireni pentru ce ii suparati?” Diavolul: “Fiindca Hristos, prin Adam, a aruncat din cer pe incepatorul nostru si pentru aceasta avem mare uraciune asupra lor. Antonie, vezi tu aceste cutite mari pe care le tin la braul meu? Toate acestea pentru dansii le am. Cand ei se imbata de vin si, mai ales, de alte bauturi betive, eu ii indemn la bataie. Atunci ei, din cuvant in cuvant, se aprind de manie si, mai indemnandu-i si eu, incep a se injunghia. Dar nu numai eu singur fac aceasta, ci si toti ceilalti frati ai mei.” Sfantul: “Si unde sunt fratii tai?” Diavolul: “Sunt dusi la oarecare loc unde se face targ mare (iarmaroc). S-au dus acolo, ca sa faca tulburari.” Sfantul: “Si cum se numesc ei?” Dracul: “Unul se numeste desert, adica dracul slavei desarte, iar celalalt, manios, adica dracul maniei, fiindca invrajbeste pe oameni, de se bat, facand si alte multe rautati, adica sa mearga oamenii la judecati, cheltuindu-si averile lor, de unde avem si noi multa dobanda, adica: parte. Numai pe aceia ii avem vrajmasi care nu vor sa mearga la judecati. Pentru aceea si noi, pe acei crestini care nu voiesc sa faca voile noastre, ii suparam foarte mult, luptandu-ne cu ei insa adeseori nu facem nimic. Si, cand mergem la incepatorul nostru, ne cearta foarte mult si ne ocaraste, pentru aceste nereusite ale noastre.

Cand sunt pedepsiti sau cinstiti diavolii

Extenuat de ciuda, necaz si chinuri in nevazutele legaturi, diavolul s-a rugat Sfantului Antonie, zicand: “Rogu-te, Antonie, lasa-ma sa ma duc, fiindca am sezut multa vreme aici si am intarziat, deci nu ma mai intreba, ca am sa fiu pedepsit mult de stapanul meu.” Sfantul: “Cati ani aveti, preainrautatitilor vrajmasi, de cand suparati lumea si inca tot nu v-ati saturat? Pentru aceasta, iarasi te jur pe Atotputernicul Dumnezeu, ca sa-mi spui adevarul, rasounzand la tot ce te voi intreba.” Dracul: “Antonie, pentru ce m-ai legat iarasi? Nu vezi ca eu ma grabesc sa ma duc, fiindca am intarziat prea mult aici? In acest timp, pierdut aici, as fi intors la voia mea pe multi oameni. Daca tu nu ma lasi, cand ma voi duce, groaznic ma va certa stapanul meu. Intreaba-ma degrab’, fiindca toti fratii mei se duc cu ceva daruri la incepatorul si stapanul nostru si numai eu n-am cu ce ma arata, ca m-ai facut lipsit de darul meu si ma vor ocari fratii mei, care s-au dus la targ.” Sfantul: “Care este sminteala cea mai mare pe care o aduceti voi oamenilor? ” Dracul: “Slava desarta, ca intr-aceasta cuprinzandu-i, ei innebunesc, pana se apuca la sfada unul cu altul. Apoi, ajungand si fratele meu, maniosul, le da indoita manie si slava desarta. Atunci, intunecandu-se cu totul, fac toate, orice voim noi, adica: batai, varsari de sange, ba, pana si omoruri. Dupa aceea, mergem la stapanul nostru care, bucurandu-se mult de noi, ne invredniceste de mai mare cinste. ” Sfantul: “Dar cum de nu va temeti voi de Dumnezeu si indrazniti sa aduceti atata sminteala crestinilor?” Dracul: “Antonie, noi avem de la Dumnezeu slobozenie sa facem oricate vom vrea, precum si Ingerii ne lasa sa facem orice voim. Aceasta slobozenie ni s-a dat de la Dumnezeu, pentru ca sa se cunoasca cei credinciosi din cei necredinciosi, pentru ca cei ce au credinta statornica nu fac voile noastre. Mergem inca si la mesele (nunti, cumetrii, priveghiuri, inmormantari, sezatori, serbari, unde se nasc jocuri, deoarece nimeni nu ne opreste, fiindca acolo sunt teritoriile imparatiei noastre – a beznei si a intunericului – si ne bucuram si noi impreuna cu dansii. Ba inca, facandu-i robi ai nostri, lasa pe Dumnezeu si ni se inchina noua. Desi crestinii de mult eori ne ocarasc pe noi, cand incep a bea vin si joaca, iarasi fac voile noastre.

Diavolii intuneca pe crestini in zile de sarbatoare

Uimit de cele ce auzea descoperindu-i-se, omul lui Dumnezeu i-a zis apasat: “Diavole, te jur iarasi pe Numele lui Dumnezeu sa-mi spui mai spui si aceasta: Duminica, ce faceti voi crestinilor?” Dracul: “Noi niciodata nu ne odihnim, nici nu incetam in toata vremea tulburarile si smintelile; ci totdeauna ne aflam inr-insele, dar, mai ales Duminica si in alte sarbatori, multe sminteli aducem si facem crestinilor: pe unii, ii facem sa coase, pe altii, sa croiasca, pe unii, sa vanda si sa cumpere, pe altii, sa cante cantece lumesti, sa joace, pe unii, sa rada si sa barfeasca. Pe unele femei, le silim sa lucreze, pe altele, sa targuiasca; dar, mai ales, si pe barbati, si pe femei, ii facem sa doarma mult Duminica si sa nu mearga la Biserica. Le dam dureri la cap si la trup, ca sa aiba pricina sa spuna ca nu pot sa mearga la Biserica. Iarna, le dam caldura in vremea somnului, iar vara le dam somn dulce. Astfel, le ingreuiem capul mult, ca sa nu poata a se destepta si a merge la Biserica – si asa ei implinesc voile noastre. Pe acei crestini binecredinciosi, care se intorc la cunostinta lui Dumnezeu, ii parasim si, fugind de la dansii, ne ducem la cei ce fac voile noastre si iubesc mai de aproape viata aceasta si banii pentru care lucreaza Duminica si sarbatorile.
Sa mai stii, Antonie, si aceasta, ca cei care cinstesc pe Sfinti – si Sfintii se roaga lui Dumnezeu pentru dansii si li se iarta pacatele lor. Acestia, fugind de noi, si noi plangem cu amar pentru pierderea lor, fiindca mult se mahneste incepatorul nostru pentru dansii. Atunci, face sobor mare stapanul nostru si, chemand pe toti dracii, foarte mult ne ocaraste si ne cearta, pentru ca n-am fost in stare a aduce in partea noastra pe toti acei crestini si monahi pe care ii aveam mai inainte. Atunci, noi, aprinzandu-ne mai mult de manie si de zavistie asupra lor, iarasi ne ducem la ei si atat ii incurcam si-i tulburam, incat ei iarasi se intorc catre stapanul nostru, facand toata voia noastra. Drept aceea, mai marele nostru se bucura foarte mult si, invrednicindu-ne de mai mare cinste, iarasi trimite pe fiecare dintre noi la felurite slujbe, adica: pe unii, pe mare, ca sa indemne pe corabieri sa jefuiasca pe negutatorii (pasagerii) lor si sa-i arunce in mare, pe altii, in rauri. Apoi, trimite pe unul mai mare cu 150 de draci, ca, tulburand marea, sa primejduiasca corabiile si, intaratand pe corabieri, sa se deznadajduiasca si sa-si blesteme credinta, zicand si alte multe hule, sudalme si injuraturi de Cele Sfinte. Pe altii, ca sa-i omoare pe oameni, altii sa mearga la jocuri de carti sau la alte sminteli ca acestea, vatamatoare de suflet, ca sa se certe si sa se ocarasca unii pe altii. Pe aceia, putin cate putin intaratandu-i noi, se iau la bataie si asa fac voia noastra. Noi le dam lor inca multa manie, ca sa-si piarda plata de la Sfantul acela pe care ei il praznuiesc. Alti draci, frati de-ai mei, se baga intre barbati si femeile casatorite, aducand in casa multa tulburare si sfada, pana ce, de multe ori, se bat. Alti draci se duc la acei care au multa avere, carora le impietresc inimile, ca sa nu le fie mila nicidecum de cei saraci, ba inca, mai vartos ii silesc pe bogati a rapi viile si tarinile sarmanilor. La acestea, noi ne ostenim luptand foarte mult, pentru a nu se milostivi bogatii spre cei saraci.” Sfantul: “Juru-te pe tine iarasi pe Dumnezeul cerului si al pamantului, ca sa-mi spui si aceasta: ce aveti voi, dracii, cu cei saraci?” Dracul: “Noi, de la cei saraci care fura, avem mare folos si bucurie, fiindca devin si raman robi ai nostri.; iar de la cei ce-si pazesc credinta lor n-avem niciun castig. ” Sfantul: “Dar pe cei care dau argintul lor cu camata cum ii aveti?” Dracul: “Aceia sunt prietenii nostri.”

Propovaduitorii diavolului

Toate acestea auzindu-le avva Antonie, a zis: “Diavole inrautatit si necurat, cum ii aveti voi pe aceia care fac farmece, descanta, ghicesc?” Dracul: “Acestia sunt ca niste propovaduitori ai nostri, care inseala lumea, de vine catre noi. De la acestia, avem mult castig, caci, lepadandu-se de Dumnezeu, ei intorc spatele Bisericii Lui si fac voile noastre (adica vraji), facandu-ne pe noi dumnezei si asa, cu aceste slujbe ale noastre, ne cheama pe noi pentru a da la vreun bolnav sanatate. Atunci, dracul farmecelor trimite 18 slujitori, ca sa faca naluciri cum ca prin farmece s-a sculat bolnavul. Indata dupa aceasta, dracul farmecelor scrie in condica sa pe toti acei care sunt partasi acestui pacat, pentru care lucru, stapanul nostru se bucura foarte mult de dansii si ii invredniceste de mai mare cinste. ” Sfantul: “Pe acei care nu cinstesc Sfanta Duminica, cum ii aveti?” Dracul: “Ca parintii pe copiii lor, pentru ca in ziua Duminicii ne-a rapit Hristos pe toti pe care ii aveam in iad.” Sfantul: “Pentru ce ati indemnat voi pe evrei de au rastignit pe Domnul nostru Iisus Hristos?” Dracul: “N-am stiut ca este Dumnezeu, ci L-am socotit de prooroc, dar ne-am inselat, caci nimenea nu poate sti Tainele lui Dumnezeu.”

Uraciunea intre crestini

Astfel, dracul, tremurand de frica raspunderii si a pedepsei, s-a rugat Sfantului Antonie, zicand: “Antonie, te rog, lasa-ma sa ma duc, pentru ca prea mult am zabovit si nu voi mai avea de-acum pace cu fratii mei.” Sfantul: “Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu te voi lasa pana ce nu-mi vei spune toate viclesugurile diavolilor. ” Dracul: “Prea mult rau mi-ai facut, Antonie, ca ma intarzii si, tinandu-ma aici fara niciun castig, foarte mult ma pagubesc, pierzand si cinstea mea de la stapanul meu.” Sfantul: “Spune-mi si aceasta: pe cei care nu se iubesc unii pe altii, cum ii aveti?” Dracul: “Acestia sunt cumetrii nostri, fiindca nici noi nu avem dragoste intre noi si acolo unde este dragoste nu putem intra ca sa facem cele ce voim noi. Uraciunea dintre crestini e foarte mult placuta stapanului nostru, fiindca Dumnezeu nu cere nimic altceva de la oameni  fara numai dragoste. Pentru aceasta, noi stam departe de cei care au dragoste catre vecinii lor.” Sfantul: “Dar pe cei care dau milostenie la saraci, cum ii aveti?” Dracul: “Acestia infig multe cutite in inimile noastre, caci toti aceia care se milostivesc spre saraci aduc spre milostivire pe Insusi Dumnezeu si indata cand dau milostenie la saraci, se sterg din condica noastra pacatele lor si pierdem atunci toate ostenelile si castigul nostru.
Sfantul: “Dar, pe cei ce opresc dreptul saracilor, cum ii aveti?” Dracul: “Acestia sunt zarafii nostri, fiindca, pe de o parte, ei opresc dreptul saracilor, iar pe de alta, noi il rapim de la ei. Pentru aceasta, ei niciodata nu se mai satura, de care lucru, noi foarte ne bucuram. O, Antonie! Cum de n-am stiut eu ca ai avut de gand sa ma tii aici atata vreme, ca as fi fugit departe de tine.” Sfantul: “Si eu ma mir cum faceti voi, dracii, atata raulumii!” Dracul: “Fiindca Dumnezeu ne-a blestemat ca sa nu mai avem niciun bine, ci de la bine totdeauna sa fim departati. Pentru aceasta, orice rau de tot felul lucram in lume, pana si la imparati, patriarhi, mitropoliti, preoti, monahi si cuviosi, la bogati, la saraci si, in scurt, la toti le dam iubirea de argint, ravna amara, zavistie, uraciune si toate celelalte rele pentru care ei se fac prieteni ai nostri. Si ce inca sa-ti mai spun, Antonie? Mestesugurile noastre sunt nenumarate.”

Diavolul impiedica pe copii a invata carte

Toate acestea auzindu-le Marela Antonie, l-a intrebat: “Dar copiilor ce le faceti cand se joaca?” Dracul: “Acolo, avem noi darul nostru si facem multe mestesuguri, ca sa se taie, sa-si scoata ochii, sa-si franga mainile si picioarele si multe alte rele facem, ca sa se manie unul asupra altuia, sa se duca parintii lor pe la judecati si pe la stapanitori, cheltuindu-si averile lor in zadar, din care avem si noi castig, caci ne folosim dintr-amandoua partile.” Sfantul: “La scoala, unde invata dascalul pe copii, va duceti si acolo, ca sa faceti sminteli?” Dracul: “Mergem si acolo insa stam departe, pentru ca tin in mainile lor carti bune, prin care ne osandesc foarte mult si ne clevetesc. Pentru aceasta, nu ne ducem aproape de ei, ci numai, cand inceteaza de a mai citi, atunci ne apropiem de dansii si le punem in minte multe ganduri, ca sa urasca invatatura si sa nu mai citeasca, adica sa urasca cuvintele lui Dumnezeu si sa faca voia noastra, fiindca, din citire, multi copii vin la cunostinta de Dumnezeu, de la care, pe urma, prea mult ne nedreptatim. Aceasta suferind-o noi adeseori, ne silim a-i rasplati pe copiii de scoala, punandu-le in minte mustrarile, pedepsele si multele batai ce le sufar ei cand nu-si invata lectiile ori cand fac nebunii. Deci, dupa ce astfel departam de la ei Darul lui Dumnezeu, ii trecem in condica noastra. Fiindca cei care invata carte prea mult ne ocarasc si ne prabusesc groaznic prin luminare si bunele purtari crestinesti,  pentru aceea si noi, dracii, facem pe copii sa urasca invatatura si sa nu vioasca nici macar sa vada cartea. Pe parintii lor, de-asemeni ii facem a se lenevi si a nu-i pedepsi ca sa invete carte, fiindca prin sfintele carti Se slaveste Dumnezeu din Darul ce au intr-insele.”
Acestea auzindu-le Sfantul de la diavolul, a zis catre dansul: “Sa te osandeasca Domnul Dumnezeu pe tine, duh inrautatit si necurat, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui.” Acestea zicand Marele Antonie, indata s-a facut nevazut dracul. Sfantul, ramanand uimit in acel ceas, s-a rugat in duh si in adevar cu lacrimi fierbinti, zicand aceasta rugaciune: “Doamne, Atotiitorule, Dumnezeul milei, Cel ce ai facut cerul si pamantul, marea si toate cele ce sunt intr-insele, Insuti Stapane, Iubitorule de oameni, Doamne, izbaveste-ma de cursele vicleanului diavol…” Astfel rugandu-se Sfantul, a adormit putin. Atunci, venind ingerul Domnului si apropiindu-se de dansul, i-a zis: “Antonie, vazut-ai pe vicleanul?” “Asa, l-am vazut, a raspuns Sfantul, dar cine esti tu care imi graiesti?” Ingerul a zis: “Eu sunt Arhanghelul Gavriil si am venit aici, ca sa-ti spun sa scrii toate viclesugurile dracilor pe care le-ai vazut si auzit si sa le dai la iveala in lume.”
Avva Antonie, desteptandu-se, si-a adus aminte de cuvintele Ingerului si, laudand pe Dumnezeu, a zis: “Multumesc Tie, Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul Puterilor, ca ai trimis pe Ingerul Tau poruncindu-mi sa scriu toate rautatile si viclesugurile dracilor, cum ei savarsesc ucideri, pizmuiri, zavistii si razboaie intre crestini, facandu-i a se uri unul pe altul si sa nu cinsteasca Sfanta Duminica intru care s-a facut Invierea Ta, a Domnului Dumnezeu si Mantuitorului nostru Iisus Hristos.”
Iubitii mei fii si fiice in Hristos Dumnezeu Cuvantul, rogu-va, urmati aceasta sfatuire a mea si fugiti de orice jocuri si neoranduieli, fiindca acestea bucura foarte mult pe draci, care pricinuiesc oamenilor nenumarate pacate. Rugati-va zilnic lui Dumnezeu ca sa va izbaveasca de toate relele  mestesugiri cu viclesuguri si lupte infernale ale necuratului vrajmas diavol, avand pe Dumnezeu intr-ajutor, a Caruia este Stapanirea, Puterea si Slava si Lui Se cuvine cinstea si inchinaciunea acum si pururea si in vecii vecilor. Amin
Protos. Nicodim Mandita: “Dai vointa, iei putere”