FIE DOAMNE MILA TA SPRE NOI ! ASA CUM AM NĂDĂJDUIT INTRU” TINE ! NU TE MÂNIA PE NOI DOAMNE SI NU NE PEDEPSI PENTRU PĂCATELE NOASTRE ....
Motto:
„Şfeşnicul íl va aprinde Aaron şi fii lui, de
seara până dimineaţa, ínaintea Domnului. Aceasta este
lege veşnică pentru fiii lui Israel din neam ín neam (Ieşirea 27:21).
Preot Ioan
Ce este lumânarea?
Lumânarea
este un obiect de cult, făcută dintr-un fitil
(fir de
bumbac) pus într-un tipar cilindric, de grosimi diferite, în care se toarnă ceară topită; prin răcire aceasta se solidifică şi susţine fitilul care,
arzând, topeşte încet ceara din jurul lui şi dă o lumină mică, strălucitoare.
Aceste lumânări se aprind în Biserică, pentru vii şi pentru morţi. Pentru
anumite ceremonii religioase şi Sfinte Taine (Botez, Cununie) se folosesc lumânări mari din stearină şi ceară; înainte
de apariţia electricităţii, lumânările serveau la iluminatul caselor, fiind
puse în sfeşnice sau candelabre.
Ce semnificaţie are lumânarea?
Lumânarea este un simbol şi o jertfă. Ea simbolizează lumina adevărului şi sfinţeniei, care este Iisus Hristos
Dumnezeul nostru, şi asemenea Lui trebuie să fie şi viaţa oricărui creştin
ortodox. Lumânarea este simbolul vieţii
veşnice pe care ne-o dorim după moarte în lumina dumnezeiască, sau altfel spus
este icoana luminii Domnului nostru Iisus
Hristos. Lumânarea este o jertfă
pentru o cumpăram cu bani.
Aşadar să nu uitaţi: lumânarea este
doar UN SIMBOL şi o JERTFǍ şi nimic mai mult. Spun asta pentru că ín
zona Olteniei oamenii spun că acela care a apucat lumânare aprinsă când a murit
merge ín lumina lui Dumnezeu, adică s-a mântuit. NU ESTE
ADEVARAT !!! Pentru a ne mântui sufletele trebuie să fim spovediţi şi ímpărtăşiti cel puţin ín cele patru
posturi mari ale anului: Sfintele Paşti, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta
Maria şi Crăciun. Degeaba a apucat cineva lumânare aprinsă dacă
nu s-a ímpăcat cu Dumnezeu prin Spovedanie şi Împărtăşanie. Chiar dacă apucă 5000 de lumânari
aprinse, tot la osânda veşnică merge… Lumânarea n-a botezat pe nimeni, lumânarea n-a cununat pe
nimeni, lumânarea nu iartă păcatele nimănui şi nu dă viaţă veşnică.
Aceste Sfinte Taine le săvârşeşte Iisus
Hristos prin preot ín Duhul Sfânt.
Lumânarea este o jertfă adusă lui Dumnezeu şi de aceea ea
trebuie să fie din ceară curată. Lumânarea de ceară curată este mai luminoasă şi
mai igienică întrucât nu produce fum. După împrejurările în care este folosită în
cult, lumânarea are diferite semnificaţii. Lumânarea care se aprinde la citirea
Evangheliei înseamnă lumina adevărului
evanghelic care a străbătut întunericul necredinţei în care trăiau
popoarele dinainte de venirea lui Hristos. Lumânările
sunt nelipsite de la marile slujbe-evenimente din viaţa omului: botez, cununie,
moarte. La botez, lumânările se aprind pentru luminarea sufletului celui
botezat care vine de la întuneric la lumină şi prin botez se face fiu al
luminii lui Hristos. La cununie, preotul aprinde cele două lumânări mari pe
care le ţin naşii în spatele mirilor ce se logodesc şi se cunună, ca ele să
lumineze calea vieţii şi ca încredinţare că îşi vor ţine legământul de a fi uniţi
pe toată viaţa. Lumânarea care se pune în mâna mortului, când acesta îşi dă
duhul, sau după ce a murit, arată ce-i dorim noi ce ne rugăm pentru el: ca
sufletul lui să fie aşezat in lumina lui Hristos şi nu ín negura iadului.
Lumânările se aprind şi atunci când credinciosul se împărtăşeşte la Altar; el ţine
o lumânare în mână şi după ce a primit Împărtăşania, o pune în sfeşnic. Prin aceasta
credinciosul mărturiseşte că este fiu al luminii lui Hristos.
Lumânarea şi lumina în
general
În cultul Vechiului Testament lumina este un prinos adus
Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tămâie şi aprinde în fiecare seară
candelele în faţa chivotului Legii Sfinte:
„Când
va aprinde Aaron seara, candelele, iar va arde miresme.
Această tămâiere neîntreruptă se va face pururea înaintea Domnului, din neam în
neam“ (Levitic 30:8). Însuşi Dumnezeu porunceşte să ardă
lumina pe altarul său: «Şi a grăit Domnul cu Moise şi a zis:
„Porunceşte fiilor lui Israel să-ţi aducă untdelemn de măsline, curat şi
limpede, pentru candele, ca să ardă sfeşnicul necontenit“» (Levitic
24:1-2).
În vremea persecuţiilor, spre a fi apăraţi, creştinii se
strângeau la rugăciuni şi slujbe în catacombe, pe care le luminau cu lumânări.
După ce s-a dat libertate Bisericii, începând din secolul 4, lumânările au
continuat a fi folosite, dar, de la rolul lor anterior de strictă necesitate,
ele încep să aibă acum şi un caracter simbolic, fiind folosite atât la Sfânta
Euharistie, cât şi la slujbele funebre, la sărbătorile sfinţilor, la cinstirea Sfintelor
Moaşte, ş.a.m.d.
Lumina adusă ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumânării
şi untdelemnului din candelă. Ele sunt aprinse de credincioşi şi preot, ca
parte constitutivă a cultului şi ca expresie a unei necesităţi religioase
subiective. Aprinzând o lumânare în Sfânta Biserică, credinciosul se roagă lui
Dumnezeu, Îi mulţumeşte pentru marea Lui bunătate şi ocrotire şi dă expresie
credinţei lui în Dumnezeu. Ea este un mijloc de legătură între om şi Dumnezeu,
este „punctul de trecere dintre cele două lumi:
divină şi umană“ (Berdiaev). Lumina lumânărilor ca şi
mireasma tămâiei este expresia credinţei în viaţa viitoare şi a legăturii cu
cei morţi. Această credinţă o ilustrează poetul nostru George Coşbuc în poemul
folcloric „Moartea lui Fulger“. Eroului mort i se pune în mâinile
strânse pe piept o lumânare aprinsă, fiindcă, după datină, lumina ei îi va fi călăuză
în întunericul din împărăţia lumii de dincolo:
„Cu făclioara pe
unde treci
În noaptea negrului pustiu
Credinţa-n zilele de-apoi
Dai zare negrelor poteci
Pe-un drum de veci...
E singura tărie-n noi...“
Lumina este un simbol al bucuriei împărtăşirii din lumina
divină: „Că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea
lumină“ (Psalm35:2). Lumina este un atribut al divinităţii şi totodată o
condiţie a vieţii. Mântuitorul este vestit de prooroci ca o lumină ce va risipi
întunericul răului şi al necredinţei:
„Poporul care locuia întru întuneric va vedea
lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci
peste voi“ (Isaia 9:1); „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, şi
slava Domnului peste tine a răsărit“ (Isaia 60:1). Mântuitorul Însuşi se numeşte
pe Sine lumină: „Eu, Lumină am venit în
lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric“ (Ioan 12:46).
Lumânările
sunt aşezate în sfeşnice. Acestea au unul sau mai
multe braţe, fiecare cu simbolismul lor. Sfeşnicul cu un braţ ce poartă o lumină
mare (primikirion) simbolizează unitatea Sfintei
Treimi. Sfeşnicul cu două braţe (dikirion)
semnifică prin cele două lumânări, cele două naturi ale lui Hristos (om adevărat şi Dumnezeu adevărat). Sfeşnicul
cu trei lumânări (trikirion) este simbolul Sfintei Treimi. Cele cu şapte lumânări închipuie
cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Sfeşnicul cu douăsprezece lumânări închipuie
ceata celor doisprezece Sfinţi Apostoli. Piciorul sfeşnicului este şi el un
simbol. Unele au forma unei coloane, simbolizând stâlpul de foc care i-a condus
pe evrei atunci când au fugit din Egipt. Altele au forma rugului celui nears în
foc, în care Dumnezeu s-a arătat lui Moise.
Sfântul Simeon al
Tesalonicului arată semnificaţia luminilor din Sfânta Biserică comparându-le cu stelele,
iar despre policandrul cel mare din mijlocul Bisericii, în formă de cerc cu
lumini, spune că închipuie „tăria cerului şi
planetele“. Sfeşnicele
cu o lumânare se aprind la Proscomidiar. Pe Sfânta Masă se aşază două sau trei
sfeşnice cu una sau mai multe lumânări care se aprind în timpul sfintelor
slujbe şi la Sfânta Liturghie. În dreptul icoanelor împărăteşti, pe soleie,
stau sfeşnicele mari împărăteşti în care ard una sau mai multe lumânări, în
timpul Liturghiei.
Ce simbolizeaza lumânarea aprinsă?
Lumânarea aprinsă exprimă credinţa neabătută
în Hristos a creştinului care se împărtăşeşte. Cât este de adevărată flacăra care
arde real! Înainte era rece acum arde, este ceva ce nu exista înainte şi acum
s-a înfiinţat. Flacăra lumânării
reprezintă chipul inimii noastre care se aprinde, iarăşi şi iarăşi, prin Sfânta
Împărtăşanie. Trebuie să înţelegem
că este nevoie să ţinem şi lumânarea, vie, ca jertfă a unui angajament, acela că
Îl vom urma pe Hristos, întocmai cum L-a urmat El pe Tatăl. Când aprindem lumânarea
exprimăm faptul că ne ducem să ne întâlnim cu ceva real, ceva ce n-a mai fost până
în clipa de faţă şi acum vrem să fie. Vrem ca inima noastră să fie o ardere luminoasă. Dacă ne împărtăşim mergem cu lumânarea aprinsă,
pentru a arăta că inimile noastre trebuie să fie ca focul. Când punem mâna pe lumânarea aprinsă ne arde. Aşa
se întâmplă şi cu inima noastră: în ea lucrează tainic Hristos cu duhul
dragostei lui.
Rostul lumânării este
să ardă... omul trebuie să se roage...
Toată lumea ştie cum arată o lumânare. E subţire, firavă, înăltuţă cu
trupul de ceară. Rostul lumânării este să ardă şi să lumineze. De aceea cel mai important lucru
pentru o lumânare este ca ea să fie aprinsă. Sufletul omului este asemănător
unei lumânări. Lumina lui este rugăciunea. Sufletul care se roagă este ca o lumânare
aprinsă. O lumânare stinsă este o lumânare
moartă. Ea nu arde pentru că trebuie să ardă, nu arde din obligaţie, ci pentru
că altfel nu are viaţă. Un suflet care nu se roagă este ca o lumânare stinsă. Este un suflet fără viaţă. Ca să trăiască
trebuie să ardă, precum lumânarea. Sufletul nu poate să fie viu decât
rugându-se. La acest lucru se referă versetul biblic: „Ştiu faptele
tale, că ai nume, că trăieşti , dar eşti mort“ (Apocalipsa
3:1). El nu se roagă
pentru că aşa trebuie, nu socoteşte rugăciunea ca pe o corvoadă, ca pe o
datorie apăsătoare. El se roagă pentru că altfel nu poate trăi.
Lumânarea luminează în tăcere, fără să facă zgomot, fără să atragă atenţia.
Cu cât luminează mai mult, cu atât se micşorează mai mult pe sine. Nu se înalţă,
ci se face tot mai mică. La fel, cel care se roagă o face în taină şi în
smerenie. Cu cât faptele lui sunt mai de cinste cu atât se smereşte mai mult.
Cu cât se apropie de Dumnezeu prin rugăciune, cu atât se vede pe sine tot mai
mic şi mai neînsemnat.
O lumânare aprinsă răspândeşte căldură şi lumină în
jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci întotdeauna şi pentru ceilalţi. Din flacăra
ei se pot aprinde şi alte lumânări, fără ca lumina ei să se împuţineze. Ba
chiar în acel loc se face mai multă lumină. La fel se întâmplă şi cu cel care
se roagă, şi care se roagă şi pentru cei apropiaţi, nu doar pentru sine. Sfinţii
Părinţi se rugau pentru toţi oamenii,
pentru mântuirea întregii lumi. Lumina sufletului celui care se roagă îndeamnă
tainic şi alte suflete la rugăciune. Când mai multe suflete se aprind laolaltă,
în acel loc lumina nu se risipeşte, ci se înmulţeşte. Întotdeauna o lumânare
moare arzând după ce şi-a topit tot trupul şI şi-a înălţat flacăra la cer. Asemenea
şi pe oameni, sfârşitul vieţii ar trebui să-i găsească în rugăciune. Cea mai frumoasă moarte este moartea unei
lumânări. Ea
moare după ce a topit în sine tot ce a fost pământesc şi a devenit în întregime
lumină. Ce minunat ar fi să învăţăm să murim ca o lumânare! Lumânarea
ne însoţeşte pretutindeni, fiind aproape de noi în cele mai importante clipe
din viaţă: la Botez, de ziua noastră, când ne împărtăşim, la Sfintele Paşti, la
nuntă, la înmormântare, lumânarea este nelipsită. Parcă ar vrea să ne spună: „Nu
uitaţi de rugăciune!“
Candela
Numele de candelă vine
din limba greacă - Kandila sau din slavonă - Kanudilo, care înseamnă lampă
veghetoare. În afară de lumânări în
Sfintele Biserici ard şi luminile discrete ale candelelor, în care se pune
untdelemn. Candela are aceeaşi
însemnătate ca şi lumânările. Candelele sunt aprinse în altar şi în interiorul
Bisericii. Deasupra Sfântului Chivot de pe
Sfânta Masă în care se păstrează Sfânta
Împărtăşanie pentru cei bolnavi, arde necontenit, în cinstea ei, o lumină din
candela ce este suspendată, de obicei, de Crucea ce străjuieşte în spatele
dinspre răsărit al Sfintei Mese. Candele mari, suspendate, ard deasupra uşilor împărăteşti
ale altarului, precum şi la icoanele împărăteşti de pe catapeteasmă. Candela
este un obiect de cult folosit în Sfânta Biserică pentru a lumina în faţa unei
icoane, unde este suspendată sau aşezată pe un suport fixat pe rama icoanei; suportul are forma unui
pahar din metal, marmură sau ceramică, ce poate fi încrustat şi în care se pune
un pahar de sticlă care conţine untdelemn. La suprafaţa untdelemnului se pune o
feştilă care se aprinde şi care arde până se consumă tot uleiul din pahar.
Lumina candelei este un omagiu, un semn de cinstire a sfântului zugrăvit în
icoană, este şi o jertfă adusă lui Dumnezeu prin arderea untdelemnului.
Candelele se aprind atât în Biserică cât şi la icoanele din casele credincioşilor,
precum şi în cimitire, la capătâiul morţilor.
Iubiţi credincioşi,
Acum ştim ce este lumânarea şi ce este candela: sunt un simbol şi o jertfă.
Simbol pentru că simbolizează lumina pe care o dorim atât în viaţă şi mai ales
după moarte şi jertfă pentru că dăm bani pe ele. Atunci când aprindem lumânarea
sau candela pentru a ne ruga, în zilele obişnuite sau în sărbătorile
religioase, sufletul nostru se umple de lumină, bucurie şi binecuvântarea lui
Dumnezeu. Copil fiind, bunicuţa mea mă îndemna mereu să ţin candela aprinsă cât
mai mult posibil pentru că oamenii şi casa în care arde o candelă sunt păziţi
de un înger al lui Dumnezeu.
Însă, din lipsă de cunoştinţe religioase unii
oameni exagerează în ceea ce priveşte împortanţa lumânării sau a candelei. La
un cabinet medical s-a prezentat o pacientă care s-a îmbolnăvit de inimă (hipertensiune, adică i-a crescut tensiunea
foarte mult) numai de frică să nu moară cumva fără lumânare. Grija dumneaei
nu era să nu moară nespovedită şi neîmpărtăşită ci ca nu cumva să moară fără
lumânare aprinsă. În unele zone ale ţării noastre, mulţi cred în mod greşit că
un om care nu s-a rugat, n-a postit, n-a mers Duminica la Biserică, nu s-a
spovedit şi nu s-a împărtăşit niciodată în viaţă, va fi mântuit dacă va muri cu
lumânarea aprinsă. Lumânarea nu mântuieşte pe nimeni. Mântuitorul lumii este
Iisus Hristos. Prin urmare, când cineva este pe moarte trebuie să alergăm
pentru a aduce mai întâi preotul şi apoi să aprindem lumânarea. Sfinţii
mucenici, Sfinţii martiri când au pătimit murind pentru credinţa în Hristos nu
aveau lumânare aprinsă şi s-au mântuit. De aceea ori de câte ori ne rugăm să
aprindem o lumânare sau o candelă şi să zicem pe lângă celelalte rugăciuni şi
pe aceasta: Sfintilor, rugati-va lui Dumnezeu si pentru noi, pacatosii, acum,
in ceasul mortii si in ceasul judecatii noastre. Amin !
Bibliografie: Biblia,E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; Preot
Miron Mihăilescu, Iubind ca Dumnezeu, Editura Cristiana, 2004; Mănăstirea
Diaconeşti, Povestiri, Editura Sophia, 2004; Preot profesor Dr.
Ene Branişte, Profesor Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe
religioase, Editura Diecezana, Caransebeş, 2001.
În cadrul cultului lumânările se aprind şi se ţin în mână sau se pun în sfeşnice.
La evrei, candela avea forma unui sfeşnic cu şapte braţe aşezate pe o ţeavă,
pentru untdelemn, cu orificii pentru fiecare braţ. Creştinii proveniţi din
evrei au adus cu ei deprinderea de a folosi lumânări şi candele în cultul creştin.
„Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare,
care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui“ (Matei 25:1). „Făclie picioarelor mele
este legea Ta şi lumină cărărilor mele“ (Psalm
118:105).
Când se arde candela, în
faţa Sfintelor icoane, îngerul candelei, înger păzitor care stă mereu în casă cât
arde candela, stă aici în casa ta şi dincolo te va întâmpina când sufletul
pleacă din această lume materială. Stă deci atâtea zile cât ai ars candela în
casa ta, pe care o păzeşte şi o ocroteşte de orice rău, iar când sufletul tău
va pleca dincolo, tot atâtea zile te plimbi prin Rai şi ai să te îndulceşti de
acele bunătăţi, chiar dacă tu nu ai reuşit să te mântuieşti cât ai trăit pe pământ,
şi numai după ce s-au scurs zilele în care tu ai ţinut candela aprinsă la
icoanele din casa ta pe pământ, numai atunci te duci la locul rânduit de
Dumnezeu după faptele tale din viaţă.
Când ai aprins şi ai ars mereu candela la icoane, 24 de ore în şir, îngerul
candelei îţi aduce şi sădeşte în grădina ta care o face în Rai, ca răsplată
pentru mica ta jertfă pe care ai făcut-o cu atenţie şi cu credinţă, îţi aduce o
floare din care s-a făcut uleiul sau un pom dacă era ulei de măslin. Iată cum ţi-ai
pregătit grădina ta în ceruri încă fiind tu în viaţă şi pe pământ.
Dacă ai aprins candela şi ai plecat de acasă şi între timp candela s-a
stins, primul lucru pe care îl faci, spălându-te mai întâi pe mâini, este s-o
aprinzi. Îngerul nu mai pleacă, iar dacă te iei cu alte treburi şi neglijezi
aprinderea candelei, îngerul pleacă mâhnit şi revine numai după ce tu o aprinzi
din nou.
Dacă tu ai aprins permanent candela şi ai plecat de acasă lăsând-o aprinsă,
chiar dacă ţi s-a rânduit sfârşitul în alte împrejurări, adică se întâmplă, cu
voia lui Dumnezeu, să mori pe drumuri sau în altă parte decât în casa ta şi nu
are cine să-ţi aprindă o lumânare, cu lumina candelei te însoţeşte îngerul pe
drumul de dincolo, se socoteşte deci că ai lumânare aprinsă şi nu mori în întuneric.
Când aprinzi candela sau adaugi ulei, adu-ţi aminte de turcul acela care
aprinde în fiecare zi candela la icoana Sfântului Nicolae (icoana o luase dintr-o Biserică creştină pe care o jufuiseră semenii săi
după căderea Constantinopolului) şi de minunea ce i s-a făcut cu prinderea
hoţului ce îi prădase casa în lipsa sa. Este bine să dai de pomană, pentru mântuirea
sufletului tău candele. Dumnezeu şi Maicuţa Domnului să vă aibă sub Sfântul
Acoperământ. (Din sfaturile părintelui Nicolas, Mănăstirea Marea
Meteora, Grecia).
De ce aprindem
candela înaintea icoanelor
În primul
rând – deoarece credinţa noastră este
lumină. Hristos a spus: „Eu sunt lumina lumii“ (Ioan 8: 12). Candela
ne aminteşte de lumina cu care Hristos luminează sufletele noastre.
În al doilea
rând – pentru a ne
reaminti de virtuţile strălucitoare întrupate de Sfântul înaintea icoanei
căruia aprindem candela, întrucât Sfinţii sunt numiţi „fii ai luminii“ (Ioan 12:36; Luca 16:
8).
În al treilea
rând – pentru a ne
mustra pentru faptele noastre întunecate, pentru dorinţele şi gândurile noastre
viclene, pentru a ne chema pe calea luminii Evangheliei, şi astfel să fim mai
râvnitori în a împlini poruncile Mântuitorului: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre cele bune“ (Matei 5:16).
În al
patrulea rând – deoarece candela reprezintă mărunta noastră jertfă
adusă Domnului, Care pe deplin S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă pentru noi, şi
ca semn de recunoştinţă şi de iubire arzândă faţă de El, de la Care cerem în
rugăciune viaţa şi sănătatea, mântuirea şi tot ceea doar nemărginita iubire
cerească poate dărui.
În al
cincilea rând – pentru
ca îngrozirea să cuprindă duhurile cele rele care uneori se năpustesc asupra
noastră chiar şi la vremea rugăciunii, răspândindu-ne gândurile de la Ziditorul
nostru. Puterile cele viclene îndrăgesc întunericul şi se cutremură la vederea
oricărei lumini, mai ales înaintea celei ce vine de la Dumnezeu şi de la cei
bineplăcuţii ai Săi.
În al
şaselea rând – pentru ca lumina să ne dezrobească din chingile
iubirii de sine şi să ne înalţe către uitarea de sine. Aşa precum untdelemnul
şi fitilul ard în interiorul candelei, supuse voii noastre, tot astfel şi noi
să avem întotdeauna sufletele înflăcărate de iubire în toate suferinţele
noastre, de-a pururi plecându-ne voii dumnezeieşti.
În al
şaptelea rând – pentru
a ne învăţa că aşa precum candela nu se poate aprinde singură, fără ajutorul
nostru, tot astfel, inima noastră - candela noastră lăuntrică - nu se poate
aprinde fără focul harului dumnezeiesc, chiar de s-ar împodobi cu toate
virtuţile. Cu adevărat, toate aceste virtuţi ale noastre se aseamănă materiei
combustibile, iar focul care le aprinde vine de la Dumnezeu.
În al optulea rând – pentru a
ne aminti că, mai întâi de toate, Ziditorul lumii a creat lumina, şi abia după
aceea toate celelalte: „Şi a zis Dumnezeu,
să fie lumină: şi a fost lumină“ (Facere 1:3). Aidoma trebuie să se petreacă şi în viaţa noastră
duhovnicească, adică înainte de orice altceva lumina adevărului lui
Hristos să lumineze înlăuntrul nostru. Căci de la această lumină a adevărului
lui Hristos orice faptă bună a noastră răsare, se înfiripează şi creşte
înăuntrul nostru (Sfântul Nicolae Velimirovici).
Candela Bisericii arde
pentru toţi!
Fie ca Lumina lui
Hristos să strălucească şi în sufletele noastre! Nu există suficient întuneric în tot universul ca să biruiască lumina
unei singure candele!!
.png)
.png)
.png)
.jpg)
