Să ne rugăm cum putem şi să stăruim în rugăciune”

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

                           „Să ne rugăm cum putem şi să stăruim în rugăciune” (III)

- În ce măsură rugăciunea este a noastră dacă, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm 8, 26)?

-De la Sfântul Apostol Pavel aflăm că „Duhul vine slăbiciunii noastre în ajutor, căci să ne rugăm cum trebuie nu ştim. Singur Duhul se roagă pentru noi cu suspine negrăite” (Rm 8, 26).

                   Avem aici afirmată partea omului şi partea Duhului Sfânt în rugăciune. Partea omului se caracterizează prin „slăbiciune”, iar Duhul Sfânt vine cu lucrarea şi cu puterea Sa ca să plinească pe cele neputincioase. Până unde merge lucrarea omului şi unde începe lucrarea Duhului Sfânt şi când anume se desfăşoară ea nu e uşor de ştiut. E sigur însă că nu toate rugăciunile noastre sunt asistate de Duhul Sfânt. în orice caz, rugăciunea spurcată şi cea împrăştiată, în general, nu reflectă prezenţa Duhului Sfânt. Sfântul Pavel afirmă că „Duhul vine slăbiciunii noastre în ajutor şi se roagă pentru noi cu suspine negrăite”.

 Dacă rugăciunea noastră nu e depăşită prin Duhul Sfânt, încă nu e şi a Duhului Sfânt şi mai ales nu e a Duhului Sfânt. După conţinutul lor, noi credem că sfintele slujbe sunt de la Duhul Sfânt. Nouă ne rămâne să dăm viaţă în noi textelor de slujbă, la măsurile omului, şi să aşteptăm venirea Duhului, ca să le dea conţinut pentru noi şi putere înaintea lui Dumnezeu. Totuşi nu se poate spune în ce măsură rugăciunea este a noastră şi numai a noastră după partea omului, şi în ce măsură este a Duhului Sfânt în noi şi este mai mult a Duhului Sfânt decât a noastră. Să ne facem partea noastră, să ne dăm partea noastră de contribuţie, şi atunci putem să aşteptăm şi partea Duhului Sfânt, ca rugăciunea să fie deplină şi să fie cu har.

- „Rugăciunea e Dumnezeu” îndrăzneşte să afirme Grigorie Sinaitul în Filocalia VIII. 

Orice rugăciune este unirea omului cu Dumnezeu sau numai un anumit fel de rugăciune?

- Afirmaţii ca aceea a Sfântului Grigorie Sinaitul, că „rugăciunea e Dumnezeu”, sunt exagerate. Sfântul Isaac Şirul, vorbind despre smerenie, spune că are de vorbit „despre Dumnezeu”. În Pateric se spune despre Cuviosul Macarie cel Mare că „s-a făcut dumnezeu pământesc. Pentru că aşa cum Dumnezeu acoperă lumea, tot aşa şi Cuviosul Macarie acoperea păcatele oamenilor, pe cele pe care le vedea, ca şi când nu le-ar fi văzut, iar pe cele despre care auzea, ca şi când n-ar fi auzit de ele”. Şi se mai spune în Pateric că „cel ce primeşte pe fratele său primeşte pe Domnul Dumnezeul său”. Mergând pe aceeaşi linie, dat fiind faptul că în Epistola I sobornicească a Sfântului Evanghelist Ioan stă scris că „Dumnezeu este iubire”, s-ar putea spune tot atât de bine că vorbind despre iubire vorbim despre însuşi Dumnezeu. Or nu este aşa, de vreme ce, chiar dacă se spune că „Dumnezeu este iubire”, nu se spune şi că „iubirea este Dumnezeu”. Deci e deosebire între Dumnezeu şi între iubire, după cum e deosebire între Dumnezeu şi smerenie, între Dumnezeu şi rugăciune, între Dumnezeu şi omul pe care îl primim noi în numele lui Dumnezeu şi care totuşi nu este Dumnezeu, ci este numai un om „trimis de Dumnezeu la noi”. După aceea, Sfântul Macarie cel Mare – oricât de mare ar fi el – este prea mult să se spună că este „dumnezeu pământesc”, fie şi în situaţia că se asemăna cu Dumnezeu prin ceea ce făcea. Oricum, el este un om pământean, cu multă apropiere de Dumnezeu, asemănându-se cu Dumnezeu, fără însă să fie şi Dumnezeu.

Nu orice rugăciune este „unirea omului cu Dumnezeu”, dar orice rugăciune conştientă şi angajantă îl pregăteşte pe om pentru unirea cu Dumnezeu, îi face loc lui Dumnezeu în viaţa omului. Iar rugăciunea care uneşte pe om cu Dumnezeu este rugăciunea care prin lucrarea ei ne ridică mai presus de noi înşine şi mai presus de lume. Rugăciunea formală, rugăciunea de pravilă, rugăciunea împrăştiată şi cea necurată sunt doar nişte mijloace de a ne ridica la adevărata rugăciune, care prin rostul ei ne ridică la Dumnezeu şi ne uneşte cu El.

- Cum se poate ajunge la rugăciunea curată, fără gânduri? Liniştirea este un dar al lui Dumnezeu sau este o lucrare a omului?

- La rugăciunea curată, la rugăciunea fără gânduri rele şi chiar fără gânduri străine de rugăciune, la rugăciunea de un singur gând, la rugăciunea care-L afirmă pe Dumnezeu, se ajunge numai atunci când „tace tot trupul şi nimic în sine nu gândeşte”, cum ni se dă îndemnul în Sâmbăta cea Mare. La o astfel de rugăciune se poate ajunge numai când „Hristos Se face toate” celui ce crede, după cuvântul Sfântului Marcu Ascetul.

Liniştirea este si o lucrare a lui Dumnezeu, în înţelesul că „liniştirea este curăţirea de patimi”, dar este si o lucrare a omului, în înţelesul că ea se rea-lizează şi prin osteneala omului, ca şi prin ocolirea pricinilor care favorizează păcatele şi patimile, ca şi prin mijloacele care înmulţesc virtuţile. La realizarea liniştirii ne ajută şi retragerea, şi însingurarea pentru Dumnezeu, plugăria sufletului fiind „singurătatea trupească, rugăciunea trupească multă şi a-ţi vedea păcatele, iar la ale altora a nu lua aminte”.

Dialoguri duhoviceşti, Arhimandritul Teofil Părăian