Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
De lucrezi cele ale unei virtuți mari și nu simți gustul răsplătirii ei, să nu te miri. Căci pînă nu se smerește omul, nu ia plata lucrării sale. Iar răsplata nu se dă lucrării, ci smereniei . Cel ce o nesocotește pe a doua a pierdut pe cea dintîi. Cel ce a luat-o înainte, și a luat răsplata bunătăților, întrece pe cel ce are lucrarea virtuții. Virtutea este maica întristării; și din întristare se naște smerenia; și smereniei i se dă harul. Deci răsplata nu se dă virtuții, nici ostenelii pentru ea, ci smereniei ce se naște din ele. Dacă aceasta lipsește, în deșert se fac cele dintîi.
Lucrarea virtuții constă în păzirea poruncilor Domnului. Prisosința virtuții este buna întocmire a cugetării. Iar aceasta constă din smerita cugetare și din pază. Cînd celor dintîi le lipsește puterea, ea e primită în locul lor. Căci Hristos nu cere lucrarea virtuților, ci îndreptarea sufletului. Pentru aceasta a rînduit poruncile celor de sub lege. Trupul lucrează atît în cele de-a dreapta, cît și în cele de-a stînga. Iar cugetarea, precum voiește, sau se îndreptează, sau greșește. Sînt unii care lucrează înțelepciunea dumnezeiască în cele de-a stînga și sînt alții care săvîrșesc păcatul sub înfățișarea unor fapte dumnezeiești.
Scăderile unora ce se păzesc pe ei sînt paznici ai dreptății. Un dar (o harismă) fără ispite e pierzanie pentru cei ce îl primesc. De lucrezi binele înaintea lui Dumnezeu și-ți dă un dar, înduplecă-L să-ți dea cunoștința cum trebuie să te smerești, sau să-l ia de la tine, ca să nu ți se facă pricină de pierzare. Căci nu toți pot păzi bogăția fără vătămare.
Sufletul care și-a luat asupra-și grija pentru virtute, trăind cu luare aminte și în frică de Dumnezeu, nu poate fi fără întristare în fiecare zi. Pentru că virtuțile au împletite în ele întristările. Cel ce iese din necazuri se desparte fără îndoială și de virtute. De dorești virtutea, predă-te pe tine oricărui necaz. Căci necazurile nasc smerenia. Nu voiește Dumnezeu ca sufletul să fie fără grijă. Cel ce voiește să fie fără grijă se află în cugetul său în afară de voia lui Dumnezeu. Dar grijă numim nu pe cea privitoare la trupuri, ci pe cea privitoare la cele ce ne îndurerează și care urmează faptelor bune. Pînă ce nu vom ajunge la cunoștință, care este descoperirea tainelor, ne apropiem de smerenie prin încercări. Celui ce se află în virtutea lui fără necaz, i s-a deschis o ușă de mîndrie.
Cine dorește, deci, să fie neîntristat în cugetul lui ? Nu poate cugetarea să stăruie în smerenie fără pricini de pătimiri, dar nici în îndeletnicirea rugăciunii curate către Dumnezeu, fără smerita cugetare. Întîi se depărtează omul de la grija cuvenită în cugetul lui și după aceea își apropie de sine duhul mîndriei. Și, zăbovind omul în ea, se depărtează de el îngerul purtării de grijă, care-i aproape de el, mișcînd în el grija pentru dreptate. Și cînd omul săvîrșește nedreptate împotriva îngerului și acesta se depărtează de el, se apropie de om vrăjmașul. Și de atunci nu mai este în el grija de dreptate.
«Înainte de zdrobirea inimii este trufia», zice înțeleptul (Pilde 16, 18).
Și înainte de dar (harismă), smerenia. Pe măsura mîndriei ce se vede în suflet, este și măsura zdrobirii, sau a certării povățuitoare ce-i vine de la Dumnezeu. Mîndria e nu cînd gîndul ei trece repede prin cugetare, nici cînd cineva e biruit de ea pentru o clipă, ci cînd ea stăruie în suflet. Gîndului dintîi îi urmează străpungerea. Iar starea de a doua, în care mîndria e iubită, nu cunoaște străpungere. Iar Dumnezeului nostru fie slava și mărirea în veci! Amin.
.jpg)
