CRUCEA VIEŢII OMENEŞTI

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Un creştin odinioară
Tot se căina mereu:
Grea mai este crucea asta
Ce mi-a dat-o Dumnezeu!

Cum o dau nu-mi merge bine,
De necazuri nu mai scap,
Şi muncesc din greu ca boul
Până cad lângă “proţap”!

Iară alţii sunt mai leneşi
Şi trăiesc mai în belşug,
Numai mie (vorba ceia)
“Boii nu-mi mai rag la jug”!

Şi ofta creştinul nostru
Şi era mereu cârtind:
Nimeni nu putea odată
Să-l audă mulţumind.

Însă cel de sus Părinte
Care-ajută pe “mişel”
Căutând din cele Sfinte
Cercetatu-l-a pe el.

A trimes la el un Înger
Noaptea când dormea trudit
Şi luând pe om de mână
L-a urcat pe deal la Schit.

Se făcea că este ziua
Şi erau numai ei doi
Între nişte cruci frumoase
Felurite, după soi.

Unele erau de aur
Altele din fier şi lemn,
De argint şi de aramă,
Fiecare cu un semn.

Zicea îngerul atuncea:
“Ia-ţi o cruce, care vrei!
Numai potriveşte-o bine
Şi te-ntoarce la bordei!”

Lacom, el apucă-n grabă
Cea de aur mai întâi,
Începând s-o tăbârcească
Pe voinici umerii lui.

De prea multă strălucire
Nu te poţi uita la ea,
Dar voind ca s-o ridice,
Vede că-i nespus de grea.

Se mai uită, iar încearcă,
Până ce îşi ia de seamă
Să-şi aleagă altă Cruce
Tot frumoasă, de aramă.

Dar în ciuda lui ş-aceea
- Pentru dânsul – este grea,
Cea de marmură mai tare,
Cea de fier cam tot aşa.

Lângă ele mai la vale
Vede sub un copăcel,
Cruce de stejar uşoară,
Numai bună pentru el.

O ridică deci şi pleacă,
Iară Îngerul pe drum
Îl întreabă pentru cruce,
Dacă-i mulţumit acum.

“Slavă Domnului, răspunde,
Tare-s mulţumit de ea,
Că din toate numai asta
Este după vlaga mea!”

Îngerul atunci îi zice:
“Omule nemulţumit!
Pentru Crucea vieţii tale
Totdeauna ai cârtit!

Astăzi te-am adus anume
Ca să-ţi fie ţie semn
Ca nici una nu poţi duce,
Decât crucea cea de lemn.

Asta este “Crucea Vieţii”
Dată ţie de când eşti,
Deci lui Dumnezeu dă slavă
Şi de-acum să nu cârteşti.

Cele de metaluri scumpe
Sunt a oamenilor sfinţi,
Cari sufăr pân-la sânge,
Întru grele nevoinţi.

Iară tu cu sărăcia
Lesne te vei mântui,
Dacă vei păzi credinţa
Şi răbdând vei mulţumi!”

Minuni din timpul Sfintei Liturghii...

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".

Sfântul loan Gură de Aur ne spune: „Când ieşim din biserică, după încheierea Sfintei Liturghii, trebuie să părem ca şi coborâţi din cer, ca şi cum am fi oameni cereşti.

Cândva, trăia un paraclisier cu frică de Dumnezeu şi evlavie, pe care mulţi preoţi l-ar fi dorit în Sfântul Altar. Biserica unde slujea avea hramul Sfântului loan Botezătorul. El trăgea cu multă îndemânare cele patru clopote. A căzut însă, rănindu-se la mâna stângă şi era foarte amărât că venea slujba hramului şi nu putea să-şi facă treaba cu o singură mână. Înainte vreme, trăgea clopotele aşa cum văzuse la Sfântul Munte: dulce, ritmic, când unul, când celălalt, apoi două câte două şi trei cu unul. Neavând altă putere, s-a dus în faţa icoanei Sfântului loan Botezătorul şi a zis:

- Sfinte Ioane, te rog, ascultă-mă: biserica aceasta este a ta, iar eu, cum bine vezi, nu pot să trag clopotele cu o singură mână. la vino încoace şi arată-mi cum să fac! (Si l-a luat de mâna pe Sfântul loan, care a coborât din icoană, şi l-a dus afară, în clopotniţă).

 Sfântul loan a făcut ochiuri la frânghii, a sprijinit cu un picior o frânghie şi celălalt picior cealaltă frânghie, apoi a făcut încă două ochiuri pentru mână şi cot şi i-a arătat modul în care să tragă clopotele cu evlavie.

- Îţi mulţuniesc Sfinte Ioane, i-a mai zis paraclisierul şi a tras clopotele, exact cum îi arătase Sfântul.

Un preot, înainte de 1940, a mers într-o zi de sărbătoare la biserică să slujească, aşa cum povestea nepotul său. Candelele toate erau stinse, chiar şi cea de veghe, pentru că vântul suflase tare printr-o crăpătură de geam. Părintele s-a mâhnit tare pentru acest lucru şi a căutat repede un chibrit, dar n-a găsit. S-a uitat la pangar, prin dulapuri, într-o parte, într-alta şi-i veneau lacrimi în ochi de ciudă pentru că trebuia să meargă să aducă de acasă, pe acea vreme de iarnă, rece şi urâtă. Deodată, s-a întors şi a văzut cădelniţa aprinsă! Cărbunii dinăuntru erau roşii şî aprinşi! (înainte vreme existau cărbuni pe care i-am apucat şi eu. Aveam un mic godin, unde paraclisierul aprindea dis-de-dimineaţă cărbunii, aceştia se înroşeau şi-i puneam după aceea cu cleştele în cădelniţă, iar deasupra aruncam tămâie). După ce a văzut cădelniţa aprinsă, şi a privit-o cu uimire, preotul a aprins o hârtie, apoi o lumânare, candela de veghe şi candelele celelalte. De fiecare dată, se întorcea, se uita la cădelniţă şi zicea:

- Doamne, când vrei Tu, faci minuni...! A venit după aceea dascălul, au început Utrenia, dar cărbunii din cădelniţă au rămas tot aprinşi. În timpul cântării a noua, la „Ceea ce eşti mai cinstită...”, a luat cădelniţa şi a văzut că din ea ieşeau rotocoale înmiresmate de fum, ca şi cum ar fi aruncat înăuntru tămâie.

- Doamne, miluieşte-mă, dar eu nici n-am pus tămâie! A zis în sinea lui.

Întorcăndu-se spre Sfânta Masă, a zis cu glas tare:

- Dar Tu eşti Dumnezeu şi faci tot ce voieşti! La puţin timp, a venit şi nepotul lui şi preotul i-a zis:
- Să nu te atingi deloc de cădelniţă, las-o aşa, pentru că Dumnezeu face tot ceea ce voieşte...!
- Bine, bunicule! a zis copilul.
Şi de câte ori trebuia să cădească în timpul acelei slujbe, cădelniţa era mereu pregătită, cu cărbunii aprinşi. Scotea din ea mireasmă de tămâie, iar când preotul o primea, rotocoale cu mii de miresme se răspândeau în toată biserica. 

Creştinii erau şi ei impresionaţi, iar la sfârşitul Liturghiei, l-au întrebat:

- De unde aveţi, părinte, o asemenea tămâie ? Părintele i-a spus următoarele nepoţelului care văzuse toate:

- Să nu spui nimănui ceea ce ai văzut, decât după moartea mea! Dumnezeu face tot ceea ce voieşte!

 Acestea i s-au întâmplat părintelui loan din Tesme.

Herma, părintele apostolic, în cartea lui Păstorul, ne relatează o vedenie pe care a avut-o el însuşi:
Şase tineri, ajutaţi de mulţi alţii, construiau împreună un castel uriaş, deasupra apelor unui lac neobişnuit. Clădirea se înălţa numai din pietre, atât de desăvârşit îmbinate, încât nu se distingeau încheieturile, despărţiturile şi îngemănările dintre acestea. Atunci, a apărut o Doamnă impunătoare, care i-a zis părintelui Herma:

- Castelul pe care-l vezi construindu'Se, sunt eu, Biserica. Este aşezat deasupra apelor, pentru ca viaţa şi sufletul oamenilor se mântuiesc şi se vor mântui întotdeauna, prin apele Botezului, străbătute de harul mântuitor, care izvorăşte din jertfa Crucii Mântuitorului nostru lisus Hristos.

 Oricine se botează, participă la punerea în mormânt a Domnului şi la învierea Lui. Cei şase tineri sunt sfinţii îngeri, iar pietrele sunt Apostolii şi urmaşii acestora, adică episcopii, preoţii şi diaconii tuturor veacurilor, care au vieţuit şi vor vieţui smerit şi după dreptate, care au slujit cu multă credinţă cuvântului Evangheliei şi poporului lui Dumnezeu. Unii încă trăiesc, alţii au adormit şi vor urma mulţi până la a doua Venire a lui Hristos. Toţi şi toate erau în armonie, înţelegere şi pace, iar Doamna aceea harismatică, adică Biserica, l-a întrebat:

„Până când va fi această armonie şi înţelegere între voi”? Şi a dispărut.

Vedenia dumnezeiască a Sfântului Hernia s-a încheiat, iar el şi-a revenit în sine.