„Cel care miluieşte pe sărac dă lui Dumnezeu”

Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26). Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel. Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".



Iubirea – şi „Dumnezeu este Iubire” – înmulţeşte darurile până la prisos ca, la rându-ne, fiecare să punem adaos faptele iubirii noastre în care să fim recunoscuţi ca fiii ai lui Dumnezeu. De aceea Evanghelia de astăzi este şi o provocare la cunoaşterea de sine spre a face din chipul lui Dumnezeu din sufletul nostru, „prund de păcate”, un sălaş al iubirii lucrătoare prin faptele care o sporesc apropiindu-ne de Cel ce ne-a făcut. Cunoaşterea de sine poate fi asemănată cu înmulţirea pâinilor pentru că dă şansa de a vedea mai în adânc mulţimea darurilor primite de la Dumnezeu pe care egoismul le ascunde. Solomon spunea că acela care miluieşte pe sărac împrumută pe Dumnezeu. Să miluim fiecare dintre noi şi s-o facem cu inimă bună, convinşi că dând un ban „cumpărăm cu el cerul” cum asigură Sf. Nicolae Velimirovici. Asta, nici pe departe, pentru că cerul este atât de ieftin, ci pentru că iubirea lui Dumnezeu este de necuprins. Dacă nu avem nici măcar un ban, să dăm fie şi un pahar de apă cum scrie Sf. Evanghelist Matei: „cel ce va adăpa pe unul dintre aceşti mici numai cu un pahar de apă rece, nu-şi va pierde plata sa”.

Mai presus de toate, milostenia este o fericire cum spune David şi arată de ce: „pentru că în ziua cea rea Domnul îl va izbăvi pe el”. Ea este ca o investiţie în viitor ce-şi va arăta valoarea pe deplin mai ales în vremi de restrişte. O subliniere binevenită, mai ales pentru zilele noastre, este ceea ce se numeşte „spălarea banilor”. O povestioară spune cum, odată, la un călugăr sărac a venit un om foarte bogat să-i dea o sumă importantă de bani, nedumerindu-l şi copleşindu-l. Peste noapte, la bătrân s-a înfăţişat îngerul şi i-a spus să nu care cumva să primească darul fiindcă nu va trăi atât de mult încât să se poată ruga pentru mulţimea păcatelor lui.

Dacă milostivirea este izvor al virtuţilor, nemilostivirea este pricina tuturor viciilor venite din iubirea de sine şi duce la moarte ca odinioară pe Narcis. Ea este asemeni celui căruia Domnul i-a dat un talant şi, în loc să-l înmulţească, l-a îngropat în pământ. S-a amăgit pe sine că, dându-l înapoi cum l-a primit, va fi răsplătit de stăpân. E adevărat, l-a răsplătit … dar luându-i talantul pentru a-l da celui care a ştiut să şi-i înmulţească. Sf. Isac Sirul constata că acela care gândeşte la Dumnezeu, cinsteşte orice om şi află ajutor de la orice om prin voinţa ascunsă a lui Dumnezeu. „Cel ce apără pe cel asuprit, are pe Dumnezeu de partea sa, iar cel ce întinde braţul spre ajutor aproapelui, primeşte braţul lui Dumnezeu în ajutorul său”. S-o facem din voie proprie care să se regăsească în făptuirea binelui la care ne îndeamnă Domnul: Fiţi buni cum Tatăl vostru Cel ceresc Bun este” iar Domnul,învaţă Apostolul neamurilor, iubeşte pe „dătătorul de bună voie”. Făcându-se „dătător de bună voie”, omul se împlineşte pe sine ca „chip şi asemănare” ale lui Dumnezeu, care atât de mult a iubit omul încât L-a dăruit pe Fiul Său spre salvare din veşnicia morţii. Milostivirea mai este cel mai bun sfetnic de la care deprindem cum să-L urmăm pe Hristos şi să devenim, cum spunea mărturisitorul isihast Vasile Voiculescu, „contemporan cu veşnicia”.

Dacă făptuirea binelui este în orice timp trebuitoare, cu atât mai mult astăzi, Duminică, Ziua Domnului. E un semn al recunoştinţei pentru că Duminică a intrat Hristos în Ierusalim după ce l-a înviat pe Lazăr; la o săptămână El însuşi s-a arătat ca Biruitor al morţii şi Domn al Vieţii. Într-o altă duminică, la cincizecime, a pogorât Duhul Sfânt, „Domul de viaţă făcătorul”, Cel dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul închinat şi slăvit. Făptuind bine, oricât de mic s-o facem cu discreţie şi delicateţe ca o alinare şi nu spre propria fală ca fariseii de odinioară, care astfel îşi ascundeau gândurile viclene şi cele faptele cele rele. Trecerea timpului convinge, fără putere de tăgadă, că Dumnezeu întotdeauna descoperă ceea ce omul tăinuiește şi acoperă ceea ce el dă pe faţă. Să ne ajute Bunul Dumnezeu şi Maica Preacurată care a dăruit omenităţii pe Fiul ei, Unul Născut ca, înfruntând ispitele de tot felul, să urmăm neabătut chemarea: „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este.”

Elena Solunca Moise

Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir

Mirul vindecător

De ce i se spune Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir?

Moaştele lui şi mirajul minunilor pe care le-a făcut, precum şi mirul care curgea din moaştele lui şi era strâns în nişte căzi de sub altar au adus cultului închinat sfântului o strălucire deosebită. La sărbătorile lui, dar şi în alte împrejurări era trecut peste moaştele sfântului uleiul care se scurgea în câteva vane de marmură aflate sub altar şi care căpăta un miros bun, frumos, în acelaşi timp devenind vindecător. Oamenii mergeau ca să ia acest mir în vase mai mici de lut sau de sticlă pentru vindecări.

Prestigiul acestui mare sfânt a făcut ca împăratul Justinian să trimită o delegaţie acolo şi să ceară o parte din moaşte. Se relatează că delegaţia respectivă a făcut un tunel subteran pentru a ajunge la trupul lui şi în momentul în care s-au apropiat de acesta, o flacără puternică s-a ridicat de acolo, iar cei trimişi să ia din trupul sfântului s-au înspăimântat, oprindu-se din lucrarea lor. Au luat numai pământul care era ars de această flacără şi l-au dus împăratului spunând că nu este posibilă luarea moaştelor. Acest lucru se întâmpla în secolul al VI-lea. Mai târziu, în timpul lui Mauriciu (582-602) a dorit şi el să aibă ceva din moaştele Sfântului Dimitrie, cunoştea tradiţia potrivit căreia sfântul era un apărător împotriva barbarilor, iar Mauriciu s-a luptat mult cu barbarii de la Dunăre, ţinând piept slavilor şi avarilor care nu au mai putut pătrunde mai departe în Peninsula Balcanică.

Această uzură a armatei şi lipsa de hrană a trupelor au făcut ca Focas, un tribun ofiţer, să meargă la Constantinopol şi să-l omoare pe împărat. Mauriciu a cerut şi el fragmente din moaştele sfântului. I s-a răspuns că acest lucru este imposibil, aducându-se aminte de istoria cu trimişii împăratului Justinian. Această relatare arată puterea pe care o avea Sfântul Dimitrie în conştiinţa locuitorilor sud-estului european.

Moaştele Sfântului Dimitrie au fost luate de la Tesalonic în timpul cruciaţilor şi duse în Italia. Au stat acolo sute de ani, până acum 30-40 de ani, când papa Paul al VI-lea, care prin anii '60 s-a împăcat cu patriarhul ecumenic Atenagora al Constantinopolului, venind la Constantinopol şi retrăgând anatema pe care o dăduse în 1054. Atunci au avut loc nişte restituiri, între care şi moaştele Sfântului Dimitrie care au fost readuse la biserica închinată mucenicului. Mormântul exista acolo şi oamenii se rugau la el, neştiind dacă trupul sfântului era acolo sau nu. Dar se rugau pentru că era un loc sfinţit.