Omul smerit trece sub tăcere virtuţile sale și permite altora să le descopere. Există oameni atât de săraci, încât nu au nimic altceva decât bani și o mândrie pe seama lor.
Nimeni nu este mai gol la suflet, decât cel care este plin de sine însuşi.
Să fim ca ploaia liniştită şi blândă, care pătrunde în tăcere pînă la adâncimea rădăcinilor , hrănindu-le.
A existat odată un om atât de sfânt încât până şi îngerii se bucurau văzându-l. Cu toate acestea, el nu avea nici cea mai mică idee de faptul că este un sfânt. Îşi vedea liniştit de treburile zilnice, împărţind în jur bunătatea la fel de inconştient cum îşi răspândesc florile parfumul lor şi becurile de pe stradă lumina lor.
Sfinţenia lui consta în faptul că el uita instantaneu trecutul persoanei pe care o avea în faţă, privind-o ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima oară. De aceea, el vedea dincolo de aparenţele exterioare, în însăşi esenţa fiinţei, acolo unde oamenii erau inocenţi şi nevinovaţi, şi mult prea ignoranţi pentru a şti că greşesc. De aceea, el îi ierta şi îi iubea pe toţi deopotrivă, fără să i se pară însă nimic ieşit din comun în atitudinea lui, căci ea nu era rezultatul unei decizii, ci al felului în care îi privea el pe oameni.
Într-o zi, un înger i-a spus:
– Dumnezeu m-a trimis la tine. Poţi să îmi ceri orice vei dori şi dorinţa îţi va fi îndeplinită. Vrei să primeşti darul vindecării?
– Nu, a răspuns omul. Aş prefera să-L las pe Dumnezeu să vindece el însuşi.
– Vrei să ai puterea de a-i aduce pe păcătoşi înapoi, pe drumul cel drept?
– Nu, a spus el, nu am eu dreptul să ating inima omului. Acest drept divin le este rezervat numai îngerilor.
– Vrei să fii un model de virtute, pentru ca oamenii să fie atraşi de tine şi să te imite?
– Nu, a răspuns sfântul, căci în acest fel aş deveni centrul atenţiei.
– Atunci ce doreşti?, a insistat îngerul.
– Graţia lui Dumnezeu, a răspuns omul. Dacă voi dispune de această graţie, voi avea tot ceea ce mi-am dorit vreodată.
– Nu, trebuie să-mi ceri ceva miraculos, i-a spus îngerul. În caz contrar, o asemenea însuşire îţi va fi distribuită în mod obligatoriu.
– Bine, în acest caz iată ce doresc: lasă binele să se facă prin mine, fără ca eu să devin conştient de acest lucru.
De aceea, Dumnezeu i-a dăruit următoarea calitate: umbra sa căpăta puteri vindecătoare, dar numai atunci când cădea în spatele lui. În acest fel, bolnavii care cădeau sub incidenţa umbrei sfântului – dar numai dacă acesta era cu spatele la ei – erau vindecaţi pe loc, pământul devenea fertil, izvoarele ţâşneau, iar feţele celor doborâţi de greutăţile vieţii se colorau din nou.
Sfântul nu ştia însă nimic din toate acestea, căci atenţia celor din jur era atât de centrată asupra umbrei încât ei au uitat de omul care o răspândea. În acest fel, dorinţa lui de a face bine fără să ştie nimic de acest lucru s-a împlinit cu prisosinţă.
Smerenia...cu cit o lucrezi mai mult , cu atit nu știi ca o ai!
Aceasta e smerenia adevărată