Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit".
citat din Sfântul Ioan Gură de Aur
M I N
C I U N Ă
CUVÂNT
CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
Motto: „Să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu
înşele nimeni pe aproapele său“ (Levitic 19:11).
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Oamenii nu pot trăi o viaţă adevărată decât în lumina lui Dumnezeu.
Orice planuri de fericire şi-ar făuri ei, de nu vor toarce pe fusul
poruncilor lui Dumnezeu, nu vor putea trăi cu adevărat. Dacă nu vor
aşeza Adevărul lui Dumnezeu ca temelie a vieţii lor, nu vor avea parte de
El în veac. „Păziţi toate poruncile mele şi toate hotărârile mele să le
ţineţi, căci omul care le plineşte va trăi prin ele: Eu sunt Domnul
Dumnezeul vostru“ (Levitic 18:5). Iată avertismentul lui Dumnezeu
pentru cei de atunci şi pentru mulţi din zilele noastre, care-şi petrec viaţa
lor în fărădelege şi o petrec departe de poruncile lui. Ce cumplită orbire
sufletească este în lumea de azi! Parcă s-au împlinit cuvintele Scripturii
ce zic: „Domnul veacului acestuia (diavolul) a orbit minţile
necredincioşilor, pentru ca ei să nu vadă lumina Evangheliei slavei
lui Hristos“ (2 Corinteni 4:4). O mare parte din oamenii zilelor noastre
trăiesc în cumplită orbire sufletească, pentru că n-au primit cu adevărat
lumina lui Hristos, care a venit în lume să-i lumineze pe cei care „şedeau
în întuneric şi în umbra morţii“ (Psalm 106:10). „Eu sunt Lumina
lumii - zicea Iisus - cel care Îmi urmează Mie nu va umbla în
întuneric, ci va avea lumina vieţii“ (Ioan 8:12). Lumina lui Hristos
luminează tuturor şi toţi care o primesc cu adevărat ies din întuneric şi se
fac fii ai luminii (Ioan 12:36). În zilele noastre, lumina s-a împreunat cu
întunericul şi de aceea spune Sfântul Ioan evanghelistul: „Iar aceasta
este judecata, că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit
întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele“ (Ioan
3:19). O parte din oameni urăsc lumina pentru că iubesc păcatele după
cuvântul Sfintei Scripturi: „Oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine
la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească“ (Ioan 3:20).
Rodul luminii stă în dreptate, în dragoste şi în adevăr (Efeseni 5:9). Însă
ce vedem noi azi în lume? Vedem rodul întunericului: ura, nedreptatea,
minciuna etc. Poate că întreaga istorie a omenirii ar fi luat altă înfăţişare
dacă s-ar fi grăit din toate părţile numai adevărul.
Ce este minciuna?
Minciuna este cuvânt sau faptă contrară adevărului. Pentru creştini
adevărul suprem este Dumnezeu. Minciuna este tăgăduirea adevărului şi
vine de la diavol. În „Dicţionarul explicativ al limbii române“ minciuna
este definită ca fiind denaturarea intenţionată a adevărului având de
obicei ca scop înşelarea cuiva. Amintim două expresii cu privire la
minciună:
A da sau a face (pe cineva) de minciună sau a prinde (pe cineva) cu
minciuna = a dovedi că cineva a spus un neadevăr.
A purta sau a duce, a ţine (pe cineva) cu minciuni = a promite
(ceva, cuiva) fără a se ţine de cuvânt.
Ce se spune în Sfânta Scriptură despre minciună
► „Spun adevărul în Hristos, nu mint, fiindu-mi conştiinţa mea în
Duhul Sfânt“ (Romani 9:1).
► „Nu minţiţi împotriva adevărului“ (Iacov 3:14).
► „Lepădând minciuna, grăiţi adevărul“ (Efeseni 4:25).
► „Nu vă minţiţi unii pe alţii“ (Coloseni 3:9).
► „Căci ce este dacă unii n-au crezut? Oare necredinţa lor va
nimici credincioşia lui Dumnezeu? Nicidecum! Ci Dumnezeu se
vădeşte întru adevărul Său, pe când tot omul întru minciună,
precum este scris: Drept eşti Tu întru cuvintele Tale şi biruitor când
vei judeca Tu“ (Romani 3:3-4).
► „Pentru că sunt mulţi răzvrătiţi, grăitori în deşert şi înşelători,
mai ales cei din tăierea împrejur“ (Tit 1:10).
► „Unul dintre ei, chiar un prooroc al lor a rostit: „Cretanii sunt
pururea mincinoşi“ (Tit 1:12).
► „Dacă zicem că n-am păcătuit Îl facem mincinos şi cuvântul Lui
nu este întru noi“ (1 Ioan 1:10).
► „Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este
Hristosul?“ (1 Ioan 2:22).
► „Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos, pentru că n-a
crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul
Său“ (1 Ioan 5:10).
► „Pierde-voi pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaşi şi pe
vicleni îi urăşte Domnul“ (Psalm 5:6).
► „Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene şi limba cea plină
de mândrie“ (Psalm 11:3).
► „Auzi, Doamne, dreptatea mea, ia aminte la cererea mea,
ascultă rugăciunea mea, din buze fără viclenie“ (Psalm 16:1).
► „Fii oamenilor până când grei la inimă? Pentru ce iubiţi
deşertăciunea şi căutaţi minciuna?“ (Psalm 4:2).
► „Ca un arc îşi încordează limbile lor pentru minciună şi se
întăresc pe pământ prin nedreptate, că trec de la rău la mai rău şi pe
Mine nu Mă cunosc, zice Domnul“ (Ieremia 9:3).
► „Limba lor este săgeată ucigătoare şi grăieşte viclenii; cu buzele
lor grăiesc prietenos către aproapele lor, iar în inimă ei făuresc
cătuşe“ (Ieremia 9:8).
► „Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul, fiecare cu
aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare“ (Efeseni 4:25).
► „V-am scris vouă, nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl
ştiţi şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr“ (1 Ioan 2:21).
► „Omul se face plăcut prin mărinimia lui; mai de preţ este un
sărac bun decât un om mincinos“ (Pilde 19:22).
► „Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi umblăm în întuneric,
minţim şi nu săvârşim adevărul“ (1 Ioan 1:6).
Filosofii şi savanţii despre minciună
Socrate a spus: „Din cauza minciunii permanente, nici adevărul
nu va fi crezut“.
Platon: „Cine spune ceva despre ceea ce nu ştie bine, va fi
considerat un suspect de cel care va şti“.
Aristotel: „Minciuna este când ascunzi adevărul cu vreun
colorit al cuvântului cu intenţia ca să înşeli pe altul“.
La Rouchefoucauld: „Suntem atât de obişnuiţi să ne ascundem
de alţii încât, în cele din urmă, ne ascundem de noi înşine“.
Martin Luther: „Minciuna este ca un bulgăr de zăpadă, cu cât
îl rostogoleşti mai mult, cu atât se face mai mare“.
Nicolae Iorga: „Şarpele nu este odios pentru că muşcă, ci
pentru că se ascunde ca să muşte“.
Prinţesa minciună
Minciuna este o prinţesă ce poartă scumpe rochii de aur,
Dar aurul ce-o poleieşte, e cel mai pieritor tezaur,
Căci dacă adevăru-n zdrenţe îşi spune-n faţa ei cuvântul,
Cum soarele topeşte ceaţa, - minciunii, el îi ia veşmântul;
Şi adevărul, deşi-n zdrenţe, îşi poartă zdrenţele cu fală,
Pe când minciuna se ascunde, căci ea se ruşinează, goală!
(Vasile Militaru)
Trei lucruri sunt plăcute lui Dumnezeu şi trei urâte
Iată ce spune Biblia despre lucrurile plăcute şi neplăcute lui
Dumnezeu: «Cu trei lucruri m-am împodobit şi m-am sculat
frumoasă înaintea Domnului şi înaintea oamenilor: Unirea fraţilor,
dragostea între prieteni şi bărbatul cu femeia care se înţeleg bine
unul cu altul. Iar trei lucruri a urât sufletul meu şi foarte m-am
scârbit de viaţa lor: Săracul trufaş, bogatul mincinos şi bătrânul
desfrânat şi lipsit de înţelepciune» (Înţelepciunea lui Sirah 25:1-4).
Copiii şi minciuna
Minciuna sminteşte trei suflete deodată: mai întâi sufletul
mincinosului, apoi sufletul celui căruia i se spune minciuna şi mai
ales sufletul celui despre care se minte. Copiii trebuie învăţaţi de mici
să nu mintă şi să-i ducem în Sfânta Şcoală care se numeşte Biserica
Ortodoxă. Aici, educaţia se desfăşoară după toate legile adevărate ale
dezvoltării omeneşti. În Biserică este educat simţământul religios,
principalul motor al vieţii duhovniceşti. Pentru copil pierderea acestui
mijloc de dezvoltare a inimii este o pierdere ireparabilă. După cum spune
Patriarhul Alexie al II-lea: „Dacă în suflet nu există conştiinţa
sfinţeniei, în el se întăreşte urâciunea pustiirii“.
Sfântul Ioan Scărarul despre minciună
Focul se naşte din piatră şi fier. Minciuna, din vorbă multă şi din
gluma prostească. Minciuna înseamnă pieirea dragostei, iar jurământul
mincinos, tăgăduirea lui Dumnezeu.
Nimenea dintre cei sănătoşi la minte să nu-şi închipuie că păcatul
minciunii este mic. Duhul Sfânt a rostit o judecată înfricoşătoare
împotriva minciunii. Dacă David zice: „Vei pierde pe toţi cei ce grăiesc
minciună“ (Psalm 5:6), ce vor pătimi cei ce întăresc minciuna cu
jurăminte?
Am văzut pe unii fălindu-se cu minciuna şi ţesând prin glume şi
vorbe deşarte pricini de râs şi alungând în chip jalnic plânsul
ascultătorilor.
Maica şi pricina minciunii este, de multe ori, făţărnicia. Căci unii
spun că făţărnicia nu este altceva decât plănuirea şi născocirea de
minciuni, având împreunat şi împletit cu ea jurământul. Cel ce are frica
Domnului este străin de minciună, avându-şi conştiinţa ca judecător
nemitarnic.
Precum în toate patimile cunoaştem deosebiri de vătămări, aşa şi în
minciună. Căci alta este judecata celui ce minte de frica pedepsei şi alta
este a celui ce minte neameninţat de vreo primejdie. Unul a minţit pentru
desfătări, altul pentru plăceri, unul ca să dea celor de faţă prilej de râs,
altul ca să întindă o cursă fratelui şi să-i facă rău. Minciuna din frica de
chinurile stăpânitorilor se şterge, dar e desfiinţată cu totul de mulţimea
lacrimilor. Mincinosul care întinde curse socoteşte adeseori chiar
pierderea sufletului ca dreptate. Bărbatul născocitor de minciuni se dă pe
sine ca urmând pilda lui Rahav şi spune că prin pierderea sa urmăreşte
scăparea altora.
Nu cunoaşte pruncul minciuna şi nici sufletul izbăvit de viclenie.
Cel veselit de vin spune, fără să vrea, adevărul în toate. Şi cel beat de
străpungerea inimii nu poate minţi.
Felurile minciunii
După diversitatea scopului urmărit, minciuna este de mai multe
feluri.
Distractivă sau din glumă, servind spre înveselire.
De interes, urmărind un avantaj pentru cel ce o spune sau pentru
alţii.
De nevoie, cea care urmăreşte înlăturarea unei pagube pentru
persoana proprie sau pentru alţii, sau salvarea dintr-o situaţie grea.
De răutate, minciuna care urmăreşte cu intenţia directă să producă
pagubă altora în bunurile lor materiale, în onoarea sau chiar în privinţa
mântuirii. Acesta este pragul cel mai de sus al minciunii.
Din limbuţie, adică din dorinţa de a se afirma mereu sau pur şi
simplu din plăcerea de a minţi.
Linguşirea este şi ea minciună, fiindcă urmăreşte un câştig pe care
linguşitorul nu-l merită prin valoarea personală a lui.
Ipocrizia prin care cineva se prezintă în exterior altfel decât este în
interiorul său (Matei 6:1-6). Exemplu de ipocrizie este sărutarea lui Iuda:
„Şi el s-a apropiat de Iisus, ca să-L sărute“ (Luca 22:47).
Cea mai uşoară formă a minciunii este atunci când, auzind unele
vorbe nepotrivite, rele, clevetiri, le transmitem cu toată sârguinţa şi
nerăbdarea mai departe şi astfel suntem purtători de minciuni.
Avva Dorotei ne spune: «Este nevoie de multă trezvie, ca să nu fim
furaţi de minciună. Căci nici unul nu s-a unit cu Dumnezeu, minţind.
Pentru că minciuna este străină lui Dumnezeu. Căci s-a scris: „Minciuna
este de la cel viclean“; şi iarăşi „acela e mincinos şi tatăl minciunii“
(Ioan 8:44). Iată că numeşte tată al minciunii pe diavol. Iar Adevărul este
Dumnezeu. Căci El însuşi zice: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“
(Ioan 14:6). Dar sunt trei feluri de minciuni. Este cel ce minte în cuget,
este cel ce minte în cuvânt şi mai este cel ce minte cu viaţa lui.
1. Cel ce minte în cuget este cel ce primeşte bănuielile. De vede
acesta pe cineva grăind cu fratele lui, bănuieşte şi zice: „De mine
vorbesc“. Şi dacă aceia întrerup convorbirea, bănuieşte că iarăşi pentru
el au întrerupt-o.
2. Cel ce minte în cuvânt este, de pildă, cel ce se leneveşte să se
scoale la priveghere şi, în loc să zică: „Iartă-mă, că m-am lenevit să
mă scol“, zice: „Aveam fierbinţeli, aveam ameţeli şi n-am putut să
mă scol, n-am avut putere“. Şi spune zece cuvinte mincinoase, ca să nu
pună metanie şi să se smerească.
3. Cu viaţa sa minte, de pildă, cineva când, neînfrânat fiind,
făţăreşte înfrânarea, sau lacom fiind, vorbeşte despre milostenie şi laudă
mila, sau mândru fiind, laudă smerita cugetare, sau neiubind virtutea, o
laudă şi o admiră».
Este inevitabilă alternativa
Sunt situaţii care pun creştinul în faţa inevitabilei alternative: să
păcătuiască faţă de adevăr sau faţă de un bun de egală sau superioară
valoare. De pildă, medicul care spune celui grav bolnav adevărul asupra
situaţiei sale, păcătuieşte faţă de datoria profesiunii sale, iar dacă minte,
se face vinovat faţă de datoria iubirii de adevăr. Sunt deci cazuri în care
conflictul de conştiinţă apare destul de grav. De aici se poate deduce un
drept general pentru aprobarea minciunii de nevoie. Cazurile individuale,
speciale, nu trebuie generalizate în sensul admiterii minciunii de nevoie.
Clement Alexandrinul, Origen, Sfântul Ioan Gură de Aur, Ieronim
ş.a. admit minciuna de nevoie, pentru a evita un rău mai mare. Dacă
urmărim anumite scopuri binefăcătoare, folositoare şi bine intenţionate,
fără a pricinui cuiva nedreptate ori suferinţă, credem că Dumnezeu ne va
fi milostiv şi iertător, deşi porunca dumnezeiască în această privinţă este
fără echivoc. Moraliştii ortodocşi ca: E. Volutschi, A. Mironescu, S.
Ionescu condamnă minciuna de nevoie. Chiar dacă unii o numesc
„minciună constructivă“, „minciună de complezenţă“, minciuna
rămâne tot minciună în orice împrejurare şi pentru orice motiv şi scop.
Acela care crede că ştie pe Dumnezeu şi nu păzeşte poruncile lui,
mincinos este.
Credincioşia
Iubirea de adevăr cere armonie între cuvânt şi gând; credincioşia
cere armonie între faptă şi cuvânt. Credincioşia este deci virtutea care
cere ţinerea cuvântului dat, împlinirea făgăduinţei făcute fie în mod
expres, fie tacit, ca şi împlinirea celor la care suntem obligaţi.
Credincioşia este înrudită cu iubirea de adevăr şi asemenea acesteia, ea
este în primul rând o virtute individuală şi contribuie la înnobilarea
persoanei umane. Dar ea are şi un caracter social, căci încrederea
reciprocă, necesară pentru dezvoltarea normală a relaţiilor sociale, se
întemeiază pe iubirea de adevăr şi pe credincioşie. În paginile Sfintei
Scripturi credincioşia este mult preţuită: „Bine slugă bună şi
credinciosă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi
pune; intră în bucuria domnului tău“ (Matei 25:21).
Opusele credincioşiei sunt: neîmplinirea cuvântului dat, călcarea jurământului,
trădarea, delapidarea, mituirea, perfidia, dezertarea.
Făţărnicia
Sfinţii Părinţi spun că făţărnicia se amestecă în toată fapta cea bună,
aşa cum iedera sau rugul dacă le pui lângă un copac, se agaţă de el, aşa şi
făţărnicia, viclenia, zavistia şi slava deşartă se prind de sufletul nostru şi
ne trebuie mare trezvie ca să deosebim când lucrăm fapta cea bună cu
smerenie şi când o lucrăm cu slavă deşartă şi cu făţărnicie. Făţărnicia are
ca rădăcină vicleşugul, iar ca odrasle şi roade: zavistia, răutatea, râvnirea,
prefăcătoria, minciuna, vătămarea cinstei altuia şi cele asemenea. Toate
acestea şi multe altele sunt roadele făţărniciei. Dorinţa de câştig, slava
deşartă, sunt de asemenea roadele făţărniciei. De aceea, în
dumnezeiasca Evanghelie, Mântuitorul lumii mustră acest blestemat
păcat când zice: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici (Matei
23:13). Iisus Hristos Dumnezeu fiind, vedea câtă răutate aduce omului
făţărnicia. Omul făţarnic una are în inimă şi alta pe limbă, una are în
minte şi alta la arătare. Omul făţarnic nu are nici mintea sănătoasă, nici
inima, nici arătarea, toate îi sunt stricate ca aluatul acesta care creşte în
vicleşugul inimii lui. Una spune, alta gândeşte, una te sfătuieşte, alta
plănuieşte, una îţi arată că este şi alta este. Hristos ne cere: dacă inima
zice da, da să zică şi limba mea; dacă limba mea zice nu, nu voi zice şi
cu mintea. Iar dacă inima mea zice da şi limba zice nu, sunt făţarnic şi
pestriţ, sunt un cameleon, sunt un diavol făţarnic, fiindcă prefăcătoria
este meşteşugul diavolilor.
Dacă vreţi să ştiţi un făţarnic mai mare decât toţi făţarnicii lumii,
gândiţi-vă la Iuda. Venind la Hristos în Grădina Ghetsimani cu slujitorii
arhiereilor, se apropie ca un prieten, dar plin de făţărnicie şi zice:
„Învăţătorule! Şi L-a sărutat“ (Marcu 14:45). Din afară se arată
prieten. Îl îmbrăţişează pe Hristos, pe Învăţătorul său, şi-L sărută în faţa
tuturor, iar în inima sa are planul de vânzare. Luase arginţii şi le-a zis
slujitorilor arhiereilor: „Pe care-L voi săruta, Acela este. Prindeţi-L şi
duceţi-L cu pază“ (Marcu 14:44). La arătare era prieten, în inimă
vânzător, la arătare era râvnitor, în inimă avea mare dorinţă de a face
bani din vânzarea lui Hristos. În toate purtările se vedea că era una la faţă
şi alta în inimă. De aceea s-a numit fiul pierzării. Căci s-a pierdut pentru
veşnicie fiindcă era unul dintre cei mai mari făţarnici, în care lucra
satana cel mai mare vicleşug, făcându-se pentru veşnicie fiul pierzării.
„Haina minciunii“ - adăpost înşelător
A se adăposti cineva sub „haina minciunii“ este tot una cu a te
adăposti în zăduful verii sub umbra aripilor unei păsări zburătoare. Iată
numai câteva exemple din Vechiul şi Noul Testament:
Un astfel de adăpost înşelător (minciuna) l-a folosit Avraam. După
ce a cutreierat ţara Canaanului şi şi-a aşezat cortul pe muntele ce se afla
la răsărit de Betel, iscându-se o foamete în ţinutul acela, s-a pogorât
Avraam în Egipt şi a zis către femeia sa: «Ştiu că eşti femeie frumoasă
la chip. De aceea, când te vor vedea egiptenii, vor zice: „Aceasta-i
femeia lui!“ Şi mă vor ucide pe mine iar pe tine te vor lăsa în viaţă.
Zi, dar, că îmi eşti soră, că să-mi fie şi mie bine pentru trecerea ta şi
să trăiesc şi eu» (Facerea 12:11-13). Iar după ce a sosit Avraam în
Egipt, au văzut egiptenii că femeia lui e frumoasă. Apoi au dus-o în casa
lui Faraon. Dumnezeu însă l-a lovit cu bătăi mari pe Faraon şi casa lui
pentru Sarra, femeia lui Avraam. «Şi chemându-l Faraon pe Avraam
i-a zis: „Ce mi-ai făcut? De ce nu mi-ai spus că aceasta e soţia ta?
Pentru ce ai zis: Mi-e soră? Şi eu am luat-o de femeie. Acum iată dar
iată-ţi femeia! Ia-ţi-o şi te du!» (Facerea 12: 18-19). Fapta lui Avraam
nu a fost după voia lui Dumnezeu. Punându-se pe sine la adăpost, a
abătut urgia asupra lui Faraon, lucru ce nu trebuie să aibă loc în
învăţătura creştinului adevărat.
Păcatul minciunii pe care l-a săvârşit Avraam în Egipt faţă de
Faraon, îl repetă cu alt prilej pe vremea când trăia în Gherara. Acolo,
iarăşi a zis Avraam despre Sarra: „Mi-e soră căci se temea să spună E
femeia mea ca nu cumva să-l ucidă locuitorii cetăţii aceleia din
pricina ei“ (Facerea 20:2). Regele Gherarei a luat-o pe Sarra: «Dar
noaptea în vis a venit Dumnezeu la Abimelec şi i-a zis: „Iată, tu ai să
mori pentru femeia pe care ai luat-o, căci ea are bărbat“. Şi i-a zis
Abimelec lui Dumnezeu: „Oare n-a zis el singur: Mi-e soră? Ba şi ea
mi-a zis: Mi-e frate! Eu cu inimă nevinovată şi cu mâini curate am
făcut aceasta“ (Facerea 20:5).
Copilul lui Avraam, Isaac, după moartea tatălui său, căsătorit fiind
cu Rebeca, în timp de foamete în ţară, după porunca Domnului, s-a mutat
în Gherara. «Iar locuitorii ţinutului aceluia l-au întrebat despre
Rebeca, femeia sa, cine-i e şi el a zis: „Aceasta-i sora mea!“
(Facerea 26:7). Într-o zi regele filistenilor uitându-se pe fereastră l-a
văzut pe Isaac jucându-se cu Rebeca. «Atunci l--a chemat pe Isaac şi
i-a zis: „Adevărat e că-i femeia ta? De ce ai zis: Aceasta-i sora mea?
Pentru ce ne-ai făcut aceasta? Puţin a lipsit ca cineva din neamul
meu să se fi culcat cu femeia ta şi ne-ai fi făcut să săvârşim păcat“»
(Facerea 26: 8-9).
Sub haina minciunii s-a ascuns şi David pe când căuta scăpare de
regele Saul. În fuga sa, David ajunge la Nobe, la preotul Ahimelec, care,
mirat îl întreabă de ce e singur. David, minţind, a răspuns preotului
Ahimelec: «Regele mi-a încredinţat mie o taină şi mi-a zis: „Să nu
ştie nimeni pentru ce te-am trimis şi ce însărcinare ţi-am dat. De
aceea mi-am lăsat oamenii într-un loc anumit“» (1 Regi 21:2). Regele
Saul a aflat că David a fost pe la preotul Ahimelec şi, cu toate că preotul
fiind minţit nu purta nici o vină, totuşi Saul, în mânia lui, a ordonat să fie
ucis preotul Ahimelec, împreună cu alţi 84 de preoţi, pentru motivul că
ar sprijini pe David: „iar cetatea preoţească Nobe a trecut-o prin
ascuţişul sabiei“ (1Regi 22: 18-19). Iată unde duce minciuna. Te
adăposteşte sub mantia ei, pentru ca, salvându-te, să pricinuieşti moarte
atâtor oameni nevinovaţi.
Pe vremea răzvrătirii lui Abesalom împotriva tatălui său, David,
între cei porniţi se afla şi unul cu numele Ahitofel, mare sfătuitor. Acesta
încerca, pe calea minciunii şi a vicleniei, să-l ridice pe Abesalom
împotriva tatălui său, David, pentru ca el să fie la adăpost de orice
primejdie. Dar, precum e vorba, cine caută minciuna are parte de ea. Aşa
se întâmplă că un oarecare Huşi pune la cale cu Abesalom un alt sfat
mincinos faţă de David. Sfatul lor fiind descoperit, nu le reuşeşte.
„Ahitofel, văzând că planul său nu se împlineşte, s-a spânzurat şi a
murit“ (2 Regi 17:23). La aşa faptă, aşa răsplată. Nici nu se putea un
sfârşit mai nenorocit celui ce urzeşte planuri mincinoase, prin care să-şi
fericească viaţa. Plata păcatului este moartea.
Proorocul Elisei a curăţit de lepră pe Neeman Sirianul, care, drept
răsplată, a voit să ofere proorocului un dar, însă acesta nu a voit să
primească nimic. Ghehazi slujitorul, a văzut darul pe care voia să-l dea
Neeman lui Elisei. După plecarea lui Neeman, Ghehazi aleargă după el
şi-i spune că proorocul Elisei l-a trimis că să-i dea darul pe care i-l
oferise. Neeman îi dă slujitorului dublu decât îi ceruse acesta. Atunci
proorocul Elisei, ştiind că Ghehazi a minţit şi şi-a însuşit acele daruri i-a
zis: „Să se lipească lepra lui Neeman de tine şi de urmaşii tăi în veci.
Şi a ieşit Ghehazi de la Elisei alb de lepră ca zăpada“ (4 Regi 5:27).
În Noul Testament, în Faptele Apostolilor ni se istoriseşte cum la
începuturile creştinismului, toate averile şi bunurile credincioşilor se
împărţeau frăţeşte între ei, încât fiecărui membru al colectivităţii creştine
îi era asigurată hrana, îmbrăcămintea şi locuinţa, prin bunătatea şi
milostenia celor mai înstăriţi. Ei erau încredinţaţi că, ajutând pe cel sărac,
împrumută pe Dumnezeu şi vor avea comoară în cer. Între aceştia se
aflau Anania şi Safira, care vânzându-şi averea lor, au depus o parte din
preţul ei la picioarele Apostolilor, reţinând pentru ei o sumă din vânzare.
După aceasta ei au declarat că întreg preţul ţarinii vândute l-au dăruit
Apostolilor, pentru săraci. Sfântul Apostol Petru, fiind luminat de
Dumnezeu, a cunoscut cuvintele mincinoase ale celor doi şi i-a pedepsit
zicând: „Anania, de ce a umplut satana inima ta, ca să minţi tu
Duhului Sfânt şi să doseşti din preţul ţarinii. Oare, păstrând-o, nu-ţi
rămânea ţie şi vândută nu era în stăpânirea ta? Pentru ce ai pus în
inima ta aceste lucru? N-ai minţit oamenilor, ci lui Dumnezeu. Iar
Anania, auzind aceste cuvinte, a căzut şi a murit. La fel s-a
întâmplat şi cu soţia lui, Safira“ (Faptele Apostolilor 5:3-5; 7-10).
Pedeapsa martorilor mincinoşi
În privinţa martorilor mincinoşi iată ce ne spune Dumnezeu: „Să nu
iei aminte la zvon deşert; să nu te uneşti cu cel nedrept, ca să fii
martor mincinos“ (Ieşirea 23:1); „Dacă un suflet va păcătui prin
aceea că, fiind pus să jure ca martor, nu va spune ceea ce a auzit sau
ce ştie, acela va lua asupra sa păcat“ (Levitic 5:1); „S-au sculat
martori nedrepţi şi de cele ce nu ştiam m-au întrebat“ (Psalm 34:10);
Cel ce crede curând, este uşor de inimă (Înţelepciunea lui Sirah 19:5);
„Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă
împotriva lui Iisus, ca să-l omoare. Şi n-au găsit, deşi veniseră mulţi
martori mincinoşi“ (Matei 26:59).
Iubiţi credincioşi,
„Afară (din Împărăţia cerurilor) sunt câinii şi vrăjitorii şi
desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi
iubesc minciuna” (Apocalipsa 22:15).
Trebuie să cunoaştem cât de mare este păcatul minciunii, fiindcă:
Cel ce cunoaşte este ca lumânarea aprinsă, de la care pot lua lumină
mii de alte lumânări (Sfântul Ioan Gură de Aur). Minciuna este
sămânţa diavolească care creşte uşor şi dă roade rele în „ogorul
sufletului“.
„Vă spun că pentru orice cuvânt deşert pe care-l vor rosti oamenii, vor
da socoteală în ziua judecăţii“ (Matei 12:36). Aceste cuvinte au fost
rostite direct de Mântuitorul şi deci sunt un adevăr divin de necontestat.
Proorocul David din dorinţa de a nu spune vorbe deşarte sau minciuni se
ruga la Dumnezeu, spunând: „Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă
de îngrădire, împrejurul buzelor mele“ (Psalm 140:3). Tot proorocul
David ne arată o cale fericită: „Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care
iubeşte să vadă zile bune? Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să
nu grăiască vicleşug“ (Psalm 33:12). De aceea gândindu-ne la toate
cuvintele noastre rele, la glumele necuviincioase, la minciuni, la
clevetiri, hule, înjurături, drăcuituri, blesteme şi alte vorbe pline de păcat
şi sminteală, suntem nevoiţi să recunoaştem că pentru multe dintre ele va
trebui să dăm socoteală înaintea lui Dumnezeu. Este îngrozitor să ne
gândim câţi oameni au pierit din cauza minciunii. Câtă ură s-a stârnit
între neamurile pământului şi câte dureri mai sunt şi astăzi netămăduite,
din cauza lanţului de minciuni, cu care diavolul a împresurat mintea şi
inima oamenilor. În viaţa fiecărui om sunt momente de strâmtorare,
momente pe care crede că nu le poate trece decât învăluit în aripile
minciunii. Şi minciuna se poate asemăna cu cârtiţa care nu are ochi şi
trăieşte totdeauna sub pământ, iar dacă iese la aer, îndată moare. Tot aşa
face şi minciuna căreia îi convine întotdeauna să se învăluiască într-un
fel de vopsea a cuvântului şi cum o vede lumina adevărului, îndată
moare ca şi cârtiţa.
După cum ne spune Sfânta Scriptură: „Batjocură rea este la om
minciuna, în gura celor neînvăţaţi pururea va fi. Mai bun este furul
decât cel care pururea minte; amândoi vor fi moştenitorii pieirii.
Năravul omului mincinos este ocară şi ruşinea lui este cu el pururea“
(Înţelepciunea lui Sirah 20:25-27). Gura care minte ucide sufletul.
Putem spune că există două feluri de oameni: unii care se hrănesc cu
adevărul şi alţii care se hrănesc cu minciuna. Omul din fire este
mincinos, după cuvântul psalmistului: «Eu am zis întru uimirea mea:
„Tot omul este mincinos!“» (Psalm 115:2). Minciuna este în stare să
schimbe faţa lumii, precum şi pe a oamenilor. Când talpa ei, invidia, stă
alături, nu poate să lase în urmă decât amărăciune şi dezbinare. Minciuna
este ca şi zăpada, cu cât o rostogoleşti, cu atât creşte mai mult, dintr-un
bulgăraş se face un bulgăre uriaş. Asemănător se întâmplă şi cu
minciuna, cu cât se răspândeşte din gură în gură, cu atât ia proporţii mai
exagerate, precum spune înţelepciunea din popor: a făcut din ţânţar
armăsar. „Foc este şi limba, lume a fărădelegii! Limba îşi are locul ei
între mădularele noastre, dar spurcă tot trupul şi aruncă în foc
drumul vieţii, după ce aprinsă a fost ea de flăcările gheenei (iadului)“
(Iacov 3:6). În ceea ce priveşte minciuna, iată ce sugestiv este textul unui
cântec din Ardeal:
Lume, lume, fii mai bună / Nu trăi tot în minciună /
Lume, lume, fii mai bună / Nu trăi mereu în hulă.
Mincinoşi sunt şi cei care susţin cu îndârjire că nu au absolut nici un
păcat: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi
adevărul nu este întru noi“ (1 Ioan 1:8).
În predica de pe Muntele Fericirilor, Mântuitorul a spus: „Fericiţi
cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“ (Matei 5:8).
Creştinul este dator să mărturisească adevărul. Iisus Hristos a zis: „Eu
sunt Calea, Adevărul şi Viaţa“ (Ioan 14:6). Dacă voim cu adevărat să
ne mântuim sufletele, trebuie să iubim adevărul cu toată silinţa şi cu
toată puterea noastră, păzindu-ne de toată minciuna, să nu ne depărtăm
de Adevăr şi de Viaţă. Să ne amintim numai de Sfinţii Mucenici şi
Mărturisitori, care, întrebaţi dacă sunt creştini răspundeau cu toată
hotărârea şi curajul lor: „Da, suntem creştini!“ Printr-o singură negare a
credinţei, ar fi scăpat cu viaţă, dar decât să-L mintă şi să-L tăgăduiască
pe Dumnezeu, au preferat chinurile şi moartea. Un exemplu grăitor şi
dumnezeiesc ni-l oferă dreptul Iov, când spune: „Câtă vreme duhul
meu va fi întreg în mine şi suflarea lui Dumnezeu în pieptul meu,
buzele mele nu vor rosti nici un neadevăr şi limba mea nu va grăi
nici o minciună“ (Iov 27:3-4). Ştiind cuvântul Sfântului Ioan Gură de
Aur care spune că: „Pe pământ, nu există pentru om decât un singur
pericol: PĂCATUL“ şi amintindu-ne cuvântul biblic: „Buzele cele
grăitoare de minciună sunt urâciune înaintea Domnului, iar cele ce
se făptuiesc după adevăr sunt plăcerea Lui“ (Pilde 12:22), să ne ferim
de minciună. Minciuna ne lipseşte de mântuire: „În cetate nu va intra
nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu
minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului“ (Apocalipsa
21:27). De aceea să ne rugăm lui Dumnezeu şi Maicii Domnului să ne
ajute, să fim curaţi cu inima. Ceea ce este în inima noastră, să fie şi
pe limba noastră. Amin!
Sărăcia este mai bună decât minciuna
După cum rezultă din cuvintele proorocului Osea minciuna este
adesea însoţită de crime mari: „Căci nu mai este credinţă, nici iubire,
nici cunoaştere de Dumnezeu în ţară. Toţi jură strâmb, mint, ucid,
fură şi sunt desfrânaţi; săvârşesc fapte silnice, iar sângele vărsat
curge peste sânge“ (Osea 4:2-3).
Diavolul împinge pe oameni la minciună: «Atunci a ieşit un duh şi
a stat înaintea feţei Domnului şi a zis: „Eu îl voi ademeni“. Domnul a
zis: „Cum?“ Iar acela a zis: „Mă duc şi mă fac duh mincinos în gura
tuturor proorocilor lui (a lui Ahab)“. Domnul a zis: „Tu îl vei ademeni
şi vei face aceasta; du-te şi fă cum ai zis!“» (3 Regi 21-22).
Venirea lui Antihrist pe pământ va fi prin minciună: „Iar venirea
aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi
de semne şi de minuni mincinoase“ (2 Tesaloniceni 2:9). Nu trebuie
să-i credem pe mincinoşi: „Cu buzele sale se preface cel ce urăşte, iar
înăuntrul lui nutreşte înşelăciune. Când îşi schimbă glasul, să nu-l
crezi, căci 7 urâciuni sunt în inima lui“ (Pilde 26:24-25).
„Cine sapă groapa (altuia) cade singur în ea şi cel ce rostogoleşte
o piatră se prăvăleşte (tot) peste el“ (Pilde 26:27).
Credincioşii urăsc minciuna după cum ne spune şi psalmistul: „Din
poruncile Tale m-am făcut priceput; pentru aceasta am urât toată
calea nedreptăţii“ (Psalm 108:104). Credincioşii fug de cei ce umblă cu
minciuni: „Fericit bărbatul , a cărui nădejde este numele Domnului
şi n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase“ (Psalm 39:6). A
minţi şi a înşela înseamnă să-l dispreţuieşti pe Dumnezeu şi să nu te temi
de oameni.
Dumnezeu nu minte ca omul: „Întru nădejdea vieţii veşnice, pe
care a făgăduit-o mai înainte de anii veacurilor Dumnezeu, Care nu
minte“ (Tit 1:2).
În grădinile minciunii, pururi e de aur mărul,
Dar în zgură se preface, când îl taie adevărul!
Rari sunt oamenii cu Suflet şi porniri adânc creştine
Ce se simt plutind în slavă, când pot face câte-un bine!
Cei mai mulţi făcând un bine, îţi întind în taină plasa,
Precum fac toţi cămătarii: te-mprumută să-ţi ia casa!
„Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului, Dumnezeului vostru“
(Psalm 75:11).
„Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a
făcut-o” (Psalm 7:15).
Minciuna e dispreţuită, dar, printre noi, întotdeauna,
Sunt oameni cărora le place să bată-n uşa lor minciuna,
Şi-i dau cinstită găzduire, deşi ei ştiu că n-au spus drept,
Spunând urâtei că-i frumoasă şi prostului că-i înţelept.
(Vasile Militaru)
Referitor la ispitirea şi căderea în păcat a primilor oameni, un părinte
scrie: «„Şarpele a minţit pe Eva şi i-a spus: Nu, nu veţi muri, veţi fi
asemenea lui Dumnezeu“ (Facerea 3:5). Dar de vreme ce Eva nu ştia
nimic despre faptul de a minţi, l-a crezut pe şarpe. Nu s-a îndoit de
adevărul cuvintelor lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială». În
realitate, Eva tocmai a primit un exemplu concret de minciună:
contradicţia dintre cuvintele şarpelui şi cuvintele lui Dumnezeu.
Dumnezeu a spus: „În ziua în care veţi mânca din el veţi muri
negreşit!“ (Facerea 2:17). Eva cunoştea bine ce a spus Dumnezeu. Ea
însă îi spune şarpelui: „Roade din toţi pomii putem să mâncăm, numai
din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu
mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi“ (Facerea 3: 2-
3). Atunci şarpele i-a zis: „Nu, nu veţi muri!“ Iată contradicţia cu
cuvintele Domnului! Iată minciuna! Ar fi fost normal ca îndată ce a
văzut că se contrazic cuvintele, să întoarcă spatele şarpelui.
Tot acel părinte spunea că Eva: „Nu s-a îndoit de adevărul
cuvintelor lui, pentru că nu ştia nimic despre îndoială“. Şi această
afirmaţie este greşită. Eva tocmai s-a îndoit de cuvintele lui Dumnezeu şi
a avut încredere în cuvintele şarpelui. De ce s-a îndoit de cuvintele lui
Dumnezeu şi nu s-a îndoit de cuvintele şarpelui.
Minciuna e tot minciună, fie că stă tăcută în inimă, fie că e strigată
în piaţă.
Când ai de-a face cu oamenii trebuie să rămâi tăcut sau să spui
adevărul. Părintele Isidor, stareţul schitului Ghetsimani spunea că
„rostirea minciunii şi ascunderea adevărului sunt la fel de rele“.
Fiica mea când adevărul
Fiţi-va-n inimă şi-n gură
Nu te teme de întreaga lumii ură
Căci oricât întâi tu fi-vei
Pe nedrept târâtă-n tină
Pân-la urmă adevărul
Tot ieşi-va la lumină
Şi precum de mândră-i ziua
Dup-o noapte de furtună
Tot aşa şi adevărul
Apărut după minciună
Adevăru-i bogăţia
Pururi cea mai minunată
Când vorbeşte mincinosul
N-asculta la vorba lui
Vorba rea s-asculţi de-ţi place
N-o mai spune nimănui.
Moneda falsă
Cel ce minte, poartă în suflet chipul diavolului, carele dintru început
a fost „mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Cel ce ia ca model pe
diavol, este ca o monedă falsă. Când acea monedă falsă va fi adusă în
ziua judecăţii în faţa judecătorului, şi va întreba: „Al cui chip este pe
monedă?“, va răspunde: „al diavolului“. Fără îndoială că judecătorul va
zice: „Daţi-o diavolului, căci ale diavolului sunt“.
Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Iosif Trifa, Tâlcuirea evangheliilor
duminicilor de peste an, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000; Arhimandrit Serafim Man,
Livada duhovnicească, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi
Clujului, Cluj-Napoca, 1990; Vasile Militaru, Şoaptele îngerilor şi Poemele nemuririi, Editura
Lumină din lumină, Bucureşti, 1995; Acad. Ion Coteanu, Dr. Luiza Seche, Dr. Mircea Seche,
Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998; Prof.
Univ. dr. doc. Pandele Olteanu, Floarea Darurilor, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara,
1992; Dr. Dmitri Avdeev, Nervozitatea la copii şi adolescenţi, Editura Cartea Ortodoxă,
Bucureşti, 2005; Sfântul Ioan Scărarul, Scara, E.I.B.M., Bucureşti, 1992; Pr. Prof. dr. Constantin
Coman, Din învăţătura Sfinţilor Părinţi, Editura Bizantină, Bucureşti,2004; Leon Magdan,
Andreea Magdan, Dumnezeu şi Omul, antologie de cugetări, Editura Sfântul Alexandru,
Bucureşti, 2001; Leon Magdan, Pilde ortodoxe şi povestiri cu tâlc, Editura Sfântul Alexandru,
Bucureşti, 2002.