Mila; fundamentul milei este voinţa lui Dumnezeu; mila cere abnegaţie şi efort; rugăciunea omului care iubeşte
Doamne, fie voia Ta! Iar voia Ta este o iubire reciprocă şi până la abnegaţie: Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 15,17). Dăruieşte-mi să fiu o jertfă pe altarul iubirii, cu toată fiinţa mea, cu toate puterile sufletului şi ale trupului! Invaţă-mă să dispreţuiesc trupul şi tot ce este trecător, crescând în iubire.
Dumnezeule Cel darnic, învaţă-mă să fiu darnic!
***
lisus Hristos nu S-a cruţat pe Sine pentru mântuirea noastră, oare mie îmi va părea rău de „praful pământului" pentru aproapele? Oare îmi va părea rău de hrană, de dulciuri, de băutură, de haine sau de locuinţă? Oare voi cruţa chiar şi liniştea, puterea şi capacităţile mele?
[Omule], ia aminte şi păzeşte cu tărie aceasta: să-l respecţi pe oricare om până în adâncul sufletului tău şi să fii mereu respectuos şi amabil cu el - acest chip viu al lui Dumnezeu.
***
In ce constă iubirea creştină? In a-i dori sincer binele aproapelui, mai ales atunci când acesta se află în boală, nevoie şi necazuri. De este bolnav, să-i doreşti din tot sufletul sănătate şi să-i recomanzi vreun mijloc cuvenit de vindecare pe care-l cunoşti. Ajută-l dacă poţi, străduieşte-te să faci rost de medicamentul de care are nevoie şi să îngrijeşti de aproapele bolnav. Dacă aproapele este în necaz, străduieşte-te să-l scoţi din necaz, dacă poţi.
De vreme ce firea noastră este leneşă atunci când vine vorba de făptuirea binelui, trebuie permanent să o forţăm să lucreze binele. Dacă trupului tău îi va părea rău pentru aproapele de ostenelile sale, îndreaptă-te chiar în momentul acesta, arătând disponibilitatea de a jertfi cu inimă bună pentru acesta puterile şi liniştea ta.
***
Precum copiii cei buni, văzându-i pe fraţii şi pe surorile lor că greşesc împotriva voinţei tatălui lor, îi opresc şi îi înţelepţesc - la fel şi creştinii, copiii Tatălui ceresc în Hristos, văzându-i pe fraţii lor că trăiesc în fărădelegi, nu după poruncile lui Hristos, trebuie să-i oprească şi să-i certe.
Aceasta nu este doar obligaţia păstorilor, chiar dacă păstorii ar trebui să o facă cu precădere. De aceea şi citim cu toţii: Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău; vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ (Matei 6, 9-10).
***
Nu trebuie să cruţăm nimic de dragul aproapelui, deoarece tot ceea ce avem nu ne aparţine, ci este a lui Dumnezeu. Darurile lumii sunt destinate tuturor oamenilor în general, nu unui singur om.
De fapt, avem nevoie de foarte puţine, ba chiar şi de acelea nu suntem vrednici, din pricina păcatelor noastre şi pentru că multora dintre noi bunurile lumeşti le prisosesc.
Iată înfrumuseţarea şi viaţa adevărată a sufletului: iubirea neprefăcută şi gingăşia în relaţia cu aproapele, oricum ar fi el. Mai ales, iubirea şi mângâierea arătată orfanilor, săracilor, celor cu inima suferindă şi bolnavilor.
Aceasta este înfrumuseţarea adevărată a sufletului! Aceste fapte coboară asupra noastră binecuvântarea Tatălui ceresc, aducându-ne o linişte sufletească specială şi profundă!
Dumnezeu şi aproapele să fie întotdeauna obiectul preocupărilor inimii tale. Iubirea ta de Dumnezeu şi de fratele să nu se răcească niciodată în inima ta!
***
Pentru a-L iubi neîncetat pe Dumnezeu şi pe aproapele, trebuie să cunoaştem şi să ţinem minte mereu care sunt vrăjmaşii acestei iubiri: mândria, îngâmfarea, dispreţuirea, trufia, împietrirea inimii, îndoielile, necredinţa, furia, iritarea, invidia, zgârcenia, iubirea de agoniseală, iubirea de plăceri şi de desfătări şi alte patimi cu care trebuie să luptăm din toate puterile.
***
Trăsăturile distincte ale iubirii adevărate sunt caracterul general şi atotcuprinzător, lipsa vicleniei, lipsa interesului şi a făţărniciei, precum şi statornicia. Iar trăsăturile specifice iubirii false, neadevărate şi trupeşti sunt: exclusivitatea, izolarea şi limitarea la un cerc restrâns de persoane apropiate, folositoare, frumoase sau bogate.
Viclenia şi lipsa statorniciei sunt rădăcina şi scopul final al iubirii pământeşti: în om, de la om şi de dragul omului sau, mai corect spus, de dragul nostru, în favoarea noastră şi a egoismului nostru.
Seamănă şi întăreşte, Dumnezeule, în inimile noastre iubirea adevărată şi scoate rădăcina poftei lumeşti, trupeşti, iubirii de dragul lumii şi a egoismului nostru. Căci aceasta nu este de la Tine şi nu vom primi pentru ea răsplată, ci pedeapsă - ca pentru slujirea de idoli!
***
Putem judeca despre iubirea noastră de aproapele după modul cum ne rugăm pentru ei în timpul rugăciunilor comune sau de acasă: Ne rugăm cu răceală sau cu râvnă, superficial numai sau şi lăuntric?
Dacă îl iubim pe aproapele, ne rugăm pentru el fierbinte, aşa cum ne rugăm pentru noi înşine atunci când ne aflăm în vreun necaz, fiindcă noi toţi suntem un singur trup duhovnicesc.
Rugăciunea rece este semnul răcirii inimii faţă de Dumnezeu şi aproapele.
***
Trebuie să păstrăm statornicia iubirii faţă de cei pentru care ne rugăm şi să-i pomenim cu toată inima, alungând departe de noi indiferenţa şi răceala. Trebuie să le dorim întotdeauna tot binele, aşa cum ni-l dorim nouă înşine, să nu lenevim, cu duhul să fim arzători şi să lucrăm pentru Domnul.
Doamne, caută la dorinţa şi intenţia mea! Luminează-mă şi întăreşte-mă la orice faptă bună!
***
Toţi apropiaţii tăi pentru care te rogi pomenindu-i pe nume şi, în general, [toţi oamenii] sunt copii ai lui Dumnezeu în Hristos Iisus şi mădulare ale noastre, căci cu toţii constituim un singur trup.
Tatălui ceresc îi este foarte plăcută rugăciunea sinceră, simplă şi sârguincioasă pentru oamenii care sunt moştenirea Lui, lucrarea iubită a mâinilor Lui dumnezeieşti.
Aşadar, roagă-te pentru aceştia, fără să slăbeşti, roagă-te sincer şi din adâncul sufletului, în simplitatea inimii, aşa cum te rogi pentru tine însuţi în necazuri şi nevoi.
Rugăciunea pentru oameni este lucrarea iubirii, o mare jertfă a iubirii.
Sfantul Ioan de Kronstadt
Fragment din cartea "Calea mantuitoare", Editura Sophia