Minunat lucrează Domnul! Face sfânt din păcătos,
Despre-așa minune mare vă voi povesti mai jos.
A trăit în vechea Romă o femeie patriciană...
Aglaida...cunoscută și ca mare curtezană .
Avea multă bogăție însă patimi și mai multe
Le hrănea din plin pe toate, fără a vrea să le înfrunte.
N-avea soț, deci nici stăpân... era liberă la fapte,
Nu se abținea defel, de la pofte desfrânate.
Însă mai avea ceva, pe lângă averi și casă,
Un bărbat ce-i era slugă, vrednică și credincioasă.
Era tânăr și frumos, el se ocupa de toate
Aglaida-l îndrăgise și-l trăgea către păcate.
Bonifatie al nostru era vrednic cât o mie,
Dar avea și două patimi....desfrânare și beție...
Altfel era om de treabă, miluia pe cei sărmani,
Ajuta pe toată lumea, se-ngrijea de cei orfani.
Și-l ardea în piept dorința să-și îndrepte și el viața,
Până nu ( cum zice-o vorbă)s-o găta pe mosor ața!
Avea-n suflet remușcare pentru viața lui stricată,
Suspina ades spre Domnul cu o lacrimă curată!
Dumnezeu știindu-i gândul și dorința de-ndreptare,
Pentru faptele lui bune, pentru sufletul lui mare,
Hotărî să îl trimită pe o cale grea, dar sfântă,
Precum ne grăieste cartea și Părinții ne cuvântă.
Era vreme de prigoană...vreme de mucenicie,
Într-o lume de păgâni și de grea idolatrie,
Când erau uciși creștinii... secerați de cel viclean,
Precum spicele de grâu cad sub seceră în lan.
Aglaida, într-o zi, parcă își veni în fire
Și cătând adânc în suflet se gândi la mântuire.
Și-o dorinta i se-aprinse...stând și cugetând un pic,
Să aducă-n casă, grabnic, trupul unui mucenic.
Se gândi că potrivit pentru-ai împlini dorința,
Bonifatie ar fi ....fiindcă-n toate-și da silința.
Iată că-l cheamă degrabă și luându-l deoparte
Îi vorbi de-a ei dorință încolțită peste noapte :
,, - Frate, vreau să mă opresc...destul am păcătuit,
Și tu știi că împreună multe rele-am săvârșit!
Cum vom sta la Judecată? Ce răsplată vom primi?
Cât mai stăm în grele patimi? Până moartea va veni?
Am aflat de mucenici și de-a lor putere mare!
Iar pe cei ce îi cinstesc, îi ajută spre-ndreptare..
Daca mă iubești și vrei, ai să mergi într-o cetate
Unde mulți creștini sunt duși la osândă și la moarte!
Acolo să cauți bine...să-ți învingi temeri și frici...
Fiindcă uneori păgânii, pe bani grei, vând mucenici!
Să-mi aduci aici și mie sfinte moaște de martir,
Să îi țes veșmânt din lacrimi și din flori de trandafir,
Să îi fac din a mea casă o biserica frumoasă,
Și să-l rog să mijlocească pentru-o mare păcătoasă! "
Bonifatie-o ascultă ...parcă nu-i vine a crede
( Și de-atâta bucurie, mai că-i vine să se-mbete!)
Dar având spre-ndeplinire o poruncă așa mare
Hotărî și el că-i timpul ca să facă o schimbare.
Pregăti călătoria luând cu el mai multe slugi,
Puse în desagi de toate. Bani și aur multe pungi,
Ca să miluie săracii ce-i va întâlni pe cale
Și să cumpere, stăpânei, prețioasele odoare.
Însă când ieși din casă, pregătit fiind de drum,
Se-ndreptă spre Aglaida să-și ia omul rămas bun :
,, - Iată, plec! Dar ce voi face daca nu găsesc nimic?
Nici un trup sfințit cu sânge, nici un os de mucenic?
Dacă-n loc de sfinte moaște ...(și-aici râde copios)
Ți-or aduce trupul meu chinuit pentru Hristos ?
Îl primești cu mare cinste si cu flori de trandafir,
Dacă sluga ta cea dragă, va muri ca un martir?"
Aglaida-i râde-n față: ,, - Tu? Să mori pentru Hristos?
Bețivan și desfrânat! Fă-te, frate, serios!
Ia aminte și nu râde, curățește-te de patimi
Și pe drumul ce pornești, roagă-te cu sârg și lacrimi!
Câte rele-ai săvârșit, rana lor deloc nu frige ?
Iar de-acele sfinte moaște, fă-te vrednic a le-atinge!"
Bonifatie primește vorba ei, precum o palmă
Își dă seama de-a lui stare și de-a sufletului rană.
Și pe drumul ce-l străbate miluiește tot săracii
Tine post, se roagă-n taină de se sperie toți dracii!
Și ajungând într-o cetate, cea cu numele de Tars,
O dorință arzătoare ca un jar în piept i-a ars
Auzise că acolo e prigoana cea mai mare
Cad creștinii morți în chinuri ...și li-i moartea sărbătoare.
Își lăsă atunci toți robii să-l aștepte la un han.
Și plecă spre locul unde, moartea secera ca-n lan.
Ce văzu! O, Doamne, Sfinte! Multe trupuri de martiri
Prinși în lanțuri și în cuie, răbdând chin și biciuiri!
Spânzurați cu capu-n jos, puși în foc și în cuptoare
Și slăvind în chin pe Domnul, fac din moarte sărbătoare.
Bonifatie, uimit, fu cuprins de o sfântă râvnă
Și se duse lângă dânșii, înfruntând păgâna turmă.
Le mai ostoia durerea, îi îmbrățișa pe unii
Fără teama și slăvindu-L pe Hristos în văzul lumii.
Și mulțimea se-ntreba cine e? De unde vine?
Fremăta strigând la el și întreaga soldățime.
Și atunci judecătorul porunci să fie-adus!
A fost luat și dus la dânsul mai cu voie, mai pe sus.
,, - Cine ești, de-ai îndrăzneala să le ostoiești din chin ? "
,, - Bonifatie mă cheamă! Și sunt tot ca ei, creștin!"
,, - De nu vrei să dau poruncă să te bată ca pe ei,
Leapădă-te de Hristos, și-adu jertfă pentru zei!
Te voi pune-atunci în cinste și-ți voi da dregătorie
Și tot ceea ce-ți dorești, după pofta ta să fie!"
,, - Nu vreau să jertfesc la idoli căci destul am fost păgân,
Și pun trupul meu drept jertfa pentru singuru-mi Stăpân!
Zeii voștri sunt minciună, pietre îmbrăcate-n aur,
Eu mă-nchin lui Dumnezeu, Cel ce e al lumii Faur! "
Mâniindu-se păgânul, pe plăcutul lui Hristos,
La osândă îl trimise și-l legă cu capu-n jos.
Bicele cu plumb loviră pân' la os mușcând din el,
Trupul lui doar răni și sânge rupt cu ghiare de oțel!
Însă se-ntărea cu ruga și în tot calvarul său,
Se ruga pentru călăi și slăvea pe Dumnezeu.
Mult l-au chinuit călăii adâncindu-i suferința,
Însă mulți dintre păgâni, pe loc, și-au schimbat credința.
Și văzând judecătorul că nicicum nu-i vin de hac,
Poruncește la călăi să îi taie sfântu-i cap.
Și atunci minune mare, când aceștia l-au răpus,
Sânge-amestecat cu lapte in șuvoi din trup i-a curs!
Trupul lui sfințit în sânge și în chinurile morții,
A fost dus și aruncat lângă porțile cetății!
Și-n tot timpu-n care sfântul jertfă Domnului s-a dat
Robii lui rămași la han îl credeau prin crâșme beat.
Dar văzând că nu mai vine, sfinte moaște ca să cate ,
L-au tot căutat o vreme prin a Tarsului cetate.
Până unul din aceia, ce-au văzut cumplitu-i chin,
Le-a spus toată întâmplarea și cum a murit creștin.
Parca nu voiau a crede...însă omul i-a condus,
Până-n locul unde sfântul mort, sub pază, era pus!
Cu multi bani l-au cumpărat, cu greu l-au vândut păgânii,
L-au spălat, l-au pus în raclă și-au pornit să-l dea stăpânii.
Și în vremea-n care robii se-ntorceau cu el spre casă,
Aglaidei se vestește despre jertfa lui frumoasa.
Îngerul lui Dumnezeu i se-arată și-i vorbește :
, - Pregătește-te că iată, Bonifatie sosește!
Vine acela ce-a fost slugă, însă vine ca stăpân,
Să-l primești cu mare cinste că ni-i frate-n cer, acum..
Vei avea și tu la Domnul, rugător cum ți-ai dorit,
Călăuză-n viața asta și în clipa de sfârșit. "
Aglaida se trezește, strânge preoți...un sobor,
Și cu mare evlavie...cu cel mai fierbinte dor,
Îl întâmpină plângând cu cereasca bucurie,
Parcă nu-i vine a crede...dragul ei! Chiar el să fie?
Mucenic în acea raclă, cum i-a spus râzând atunci.
,, - Gata! își zise Aglaida! Ca o proasta stai și plângi.
De acum voi lăsa toate, voi da totul la sărmani,
Voi trăi în post și-n lacrimi, fară case, fără bani,
Pentru sfântul meu prieten voi zidi în satul meu
O biserică frumoasă...și cu el voi fi și eu.
Și voi cere lui Hristos, la sfârșitul vieții mele,
Să-mi fii călăuzitor printre vămi și locuri rele! "
Aglaida a trăit, încă paișpe ani si-un pic,
Doar în post și-n rugăciune...nu i-a trebuit nimic!
O biserică frumoasă pentru sfânt a ridicat,
Lângă racla lui, cu lacrimi, a vegheat și s-a rugat.
Iar în ceasul adormirii a primit și ea cunună
Și slăvesc în rai pe Domnul, tot ținându-se de mână!
