de Eliana Popa
Undeva, pe-un colț de codru, într-un loc ca de poveste,
Solitară, stă ascunsă în al nopții labirint,
O căsuță mititică cu mușcate în ferestre,
Numai luna o îmbracă într-o aură de-argint!
Parcă spune o poveste...parcă astăzi pare tristă,
Parcă noaptea asta rece va aduce rele vești,
Nimeni n-a ajuns acasă ...chiar și candela stă stinsă,
Nici un râs nu se aude, niciun murmur de povești!
Seara asta pare sumbră... cu tăcerea se desfată,
Nici căluțul nu nechează, nici în lanț nu e Grivei,
Vântul smulge cu furie balamaua de la poartă,
Care scârțâie a jale...ca un bocet de femei!
Au plecat de dimineață, doi copii și-a lor măicuță
Ca să-l ducă pe-al lor tată, la un doctor în oraș,
Au pus lacătul pe ușă...au pus calul la căruță
Și alături și cățelul și-au pornit-o mintenaș!
Bietul om își ducea chinul, măcinat de-o boala cruntă,
Însă astăzi nu mai poate...ce dureri ...ce chin cumplit!
Copilașii plâng alături și soția se frământă,
Iar Fecioara lăcrimează în icoana de argint!
Patru suflete sărmane se unesc în rugăciune,
Să ajungă mai degrabă la vreun doctor, la oraș,
Poate Dumnezeu și Maica o să facă o minune,
,, - Vindecă-l pe tata, Doamne! Căci de moare , cui ne lași?
Cui rămânem, noi, copiii? Și măicuța cum ne-o crește?
Căci de-atâta suferință, trupul ei a obosit,
Lacrima ce-i curge-ntruna chipul ei îl vestejește
De o săptămână-ntreagă, n-a mâncat și n-a dormit!
Sărăcia ne e soră...soră bună de o vreme,
Însă împreună suntem fericiți cum alții nu-s,
Fiindcă, Doamne, Tu știi bine ....că de foame nu ne-om teme ..
Căci puțină pâine neagră și-un cartof ne e de-ajuns !
Lasă-ni-l pe tata, Doamne!" ...așa se ruga micuța,
Tot privind îngrijorată la sărmanul ei părinte,
Iar mămuca dădea bice, calul greu trăgea căruța
Și băiatul șoptea-ntruna : ,, Cui ne lași,Tu, Doamne Sfinte ?"
Parcă cerul nu-i aude ...parcă în zadar se roagă,
Chiar și lacrima îngheață ca și fruntea celui drag,
Moartea se arată hâdă ....lângă trupul fără vlagă
Și îl trece fără milă peste-al veșniciei prag!
Făr-un muc de lumânare...chiar în clipa-n care astrul,
Răsăritul și-l revarsă-n curcubee de culori
Și în fața lor apare, de niciunde, un Sihastru,
Luminos, cu barba albă și-un ceaslov la subțiori!
Îi privește cu blândețe...ochii lui păreau că poartă,
Lacrima ce-a zămislită din durerea-ntregii lumi,
Fruntea lui era lumină? Sau părea încununată
De toți crini înfloriți în Grădina cu minuni!
,, - Fericiți aceia care își duc crucea în durere,
Fiindcă raiul și tot cerul stă deschis deasupra lor!
Lacrima și suferința îi înalță spre-nviere
Și-i așează-n veșnicie unde-i raiul sfinților ...
Tatăl vostru e-n lumină...are-o casă-n cer, la Domnul!
Între îngeri se desfată ca în sânul lui Avraam,
Doar aici își duce crucea, prin necaz și lacrimi, omul
Căci așa e Legea dată de când a căzut Adam!
Eu voi fi cu voi tot timpul!Nu veți fi orfani de tată!
Grija Mea va fi mai mare...îngeri vă vor sta-mprejur,
Și de astăzi, niciodată, pâinea voastră nu se gată! "
Așa le-a grăit Sihastrul cel cu ochii de azur.
A plecat pe nevăzute învelit de-al zilei astru,
A șters lacrima măicuței iar durerii i-a rupt spinii!
Au rămas uimiți cu totii și-au simțit c-acel Sihastru,
L-a-nsoțit pe al lor tată către zările Luminii!
Au cioplit cu mare trudă, patru blăni din lemn de nuc,
Chiar acolo-n luminișul unde-au întâlnit sihastru' ,
Toată ziua, fiu și mamă au lucrat la un coșciug,
Până luna s-a ivit ca un disc de alabastru!
S-au întors apoi acasă...doi copii și-o biată mamă,
Fata învelind cu grijă pe tăicuțul în sicriu,
Parc-acel frumos Sihastru le-ar fi pus balsam pe rană,
O, cât chin le-a luat din suflet...de nu pot nici să descriu!
Undeva, pe-un colț de codru, într-un loc ca de poveste,
Solitară, stă ascunsă în al nopții labirint,
O căsuță mititică cu mușcate în ferestre,
Numai luna o îmbracă într-o aură de-argint!
Parcă spune o poveste...parcă astăzi pare tristă,
Parcă noaptea asta rece va aduce rele vești,
Nimeni n-a ajuns acasă ...chiar și candela stă stinsă,
Nici un râs nu se aude, niciun murmur de povești!
Seara asta pare sumbră... cu tăcerea se desfată,
Nici căluțul nu nechează, nici în lanț nu e Grivei,
Vântul smulge cu furie balamaua de la poartă,
Care scârțâie a jale...ca un bocet de femei!
Au plecat de dimineață, doi copii și-a lor măicuță
Ca să-l ducă pe-al lor tată, la un doctor în oraș,
Au pus lacătul pe ușă...au pus calul la căruță
Și alături și cățelul și-au pornit-o mintenaș!
Bietul om își ducea chinul, măcinat de-o boala cruntă,
Însă astăzi nu mai poate...ce dureri ...ce chin cumplit!
Copilașii plâng alături și soția se frământă,
Iar Fecioara lăcrimează în icoana de argint!
Patru suflete sărmane se unesc în rugăciune,
Să ajungă mai degrabă la vreun doctor, la oraș,
Poate Dumnezeu și Maica o să facă o minune,
,, - Vindecă-l pe tata, Doamne! Căci de moare , cui ne lași?
Cui rămânem, noi, copiii? Și măicuța cum ne-o crește?
Căci de-atâta suferință, trupul ei a obosit,
Lacrima ce-i curge-ntruna chipul ei îl vestejește
De o săptămână-ntreagă, n-a mâncat și n-a dormit!
Sărăcia ne e soră...soră bună de o vreme,
Însă împreună suntem fericiți cum alții nu-s,
Fiindcă, Doamne, Tu știi bine ....că de foame nu ne-om teme ..
Căci puțină pâine neagră și-un cartof ne e de-ajuns !
Lasă-ni-l pe tata, Doamne!" ...așa se ruga micuța,
Tot privind îngrijorată la sărmanul ei părinte,
Iar mămuca dădea bice, calul greu trăgea căruța
Și băiatul șoptea-ntruna : ,, Cui ne lași,Tu, Doamne Sfinte ?"
Parcă cerul nu-i aude ...parcă în zadar se roagă,
Chiar și lacrima îngheață ca și fruntea celui drag,
Moartea se arată hâdă ....lângă trupul fără vlagă
Și îl trece fără milă peste-al veșniciei prag!
Făr-un muc de lumânare...chiar în clipa-n care astrul,
Răsăritul și-l revarsă-n curcubee de culori
Și în fața lor apare, de niciunde, un Sihastru,
Luminos, cu barba albă și-un ceaslov la subțiori!
Îi privește cu blândețe...ochii lui păreau că poartă,
Lacrima ce-a zămislită din durerea-ntregii lumi,
Fruntea lui era lumină? Sau părea încununată
De toți crini înfloriți în Grădina cu minuni!
,, - Fericiți aceia care își duc crucea în durere,
Fiindcă raiul și tot cerul stă deschis deasupra lor!
Lacrima și suferința îi înalță spre-nviere
Și-i așează-n veșnicie unde-i raiul sfinților ...
Tatăl vostru e-n lumină...are-o casă-n cer, la Domnul!
Între îngeri se desfată ca în sânul lui Avraam,
Doar aici își duce crucea, prin necaz și lacrimi, omul
Căci așa e Legea dată de când a căzut Adam!
Eu voi fi cu voi tot timpul!Nu veți fi orfani de tată!
Grija Mea va fi mai mare...îngeri vă vor sta-mprejur,
Și de astăzi, niciodată, pâinea voastră nu se gată! "
Așa le-a grăit Sihastrul cel cu ochii de azur.
A plecat pe nevăzute învelit de-al zilei astru,
A șters lacrima măicuței iar durerii i-a rupt spinii!
Au rămas uimiți cu totii și-au simțit c-acel Sihastru,
L-a-nsoțit pe al lor tată către zările Luminii!
Au cioplit cu mare trudă, patru blăni din lemn de nuc,
Chiar acolo-n luminișul unde-au întâlnit sihastru' ,
Toată ziua, fiu și mamă au lucrat la un coșciug,
Până luna s-a ivit ca un disc de alabastru!
S-au întors apoi acasă...doi copii și-o biată mamă,
Fata învelind cu grijă pe tăicuțul în sicriu,
Parc-acel frumos Sihastru le-ar fi pus balsam pe rană,
O, cât chin le-a luat din suflet...de nu pot nici să descriu!