Ajung într-o bună zi doi oameni căsătoriți la preot și îi spun: “Părinte, vă rugăm, dați-ne binecuvântarea pentru a ne proteja de o sarcină nedorită. Avem deja trei copii și nu ne mai dorim.”
Sensul spovedaniei este altul: în spovedanie vii și spui ce ai făcut greșit, nu iei binecuvântare pentru păcate! Doi oameni maturi hotărăsc lucruri ce țin de viața lor și, dacă sunt greșite, se spovedesc. Dar este un comun acord asumat. Una este să spui: “Părinte, am făcut asta și asta, pentru că puterile noastre psihice, sufletești, fizice, contextuale, de viață sunt acestea. Cerem iertare!”
Biserica a dat binecuvântare în slujba cununiei pentru facerea de prunci, aceea este direcția. Dacă însă nu poți ajunge în direcția aceea, dacă nu poți trăi total astfel din “n” motive, este altă problemă. Importantă este onestitatea și asumarea între cei doi, spovedania și nu învinovățirea.
Duhovnicul nu este paznicul oamenilor! E absurd ca oamenii să facă prunci pentru Biserică sau pentru societate. În lumea spirituală nu există obligativitate. Există devoțiune față de Dumnezeu, există asumare, înțelegere, responsabilitate și, bineînțeles, măsură. Chiar dacă unul dintre cei doi poate mai mult din punct de vedere spiritual, rânduiala bisericii spune că cel mai puternic se coboară la cel mai slab.
Credința nu este un mod de a controla umanitatea, credința nu numără copiii și nici păcatele oamenilor. Credința învață omul să se responsabilizeze, să-și cunoască limitele și să spună: “Doamne, știu, Tu ne-ai arătat Calea și Înălțimile la care putem urca. Eu însă atâta pot acum, dar mă străduiesc să pot mai mult!”
Cea mai absurdă frază venită către un mirean de la un cleric este:
“Dumnezeu e supărat pe tine pentru ce-ai făcut!” Cum oare poate evolua spiritual un om care este terorizat de spaima și de frica de Dumnezeu?!
Există patimi care trec odată cu înaintarea în vârstă, când omul devine mai slab din punct de vedere fizic. Dar ce ne facem cu acelea care pot însoți omul până în ceasul morții și dincolo de ea? Ce ne facem cu mândria omului, ce facem cu :
“Totul mi se cuvine, eu sunt cel mai important, cel mai bun, cel mai corect și toți ceilalți au ceva cu mine și o să vă arăt asta cât de des pot”?!
E foarte important să înțelegem creștinismul. Un creștin care nu se roagă zilnic (nu cu scârbă, ci cu drag, după măsura lui), se numește creștin secular, formal, nepracticant. În rest...nu vă pierdeți în amănunte de genul: “Părinte, am voie să dansez, să mă machiez, să mă epilez, să-mi iau casă, mașină, să beau un Prosecco?”
Eu cred că e o exagerare aici, pentru că un creștin de lume are alte ritmuri ale vieții. Același scop, dar alt ritm. Repet, creștinismul nu stă nici în barbă, nici în fusta lungă. Miza noastră este una lăuntrică, miza noastră este una de valori. Știm pe ce să punem accentul în viața noastră. În rest, putem face orice voim, atâta timp cât nu ne facem rău nouă sau celor din jur! Iar când greșim, când sufletul ne este apăsat, avem spovedania. Dacă trăim viața cu: “Am voie!/n-am voie!”, eșuăm lamentabil, pentru că nu ne-am înțeles chemarea, nu am înțeles Iubirea lui Dumnezeu.
Un creștinism de frică este un eșec. Noi suntem chemați să fim creștini în toate aspectele vieții noastre, nu doar “creștini-de-duminică”: îmbrăcați în haine cernite și lungi, stăm la slujbă și după aceea aruncăm hainele și ne întoarcem în lume nemaiavând nicio valoare.
Așa apar creștinii care susțin avortul, susțin homosexualitatea, afirmând că acestea nu sunt păcate. Tare aș vrea să înțelegeți că putem conviețui minunat unii lângă alții, toți oamenii, indiferent de culoare, religie, orientare sexuală, însă a fi de acord și a milita pentru păcate este o dovadă de neînțelegere profundă a creștinismului și a valorilor.
Atenție însă, niciun creștin nu este îndreptățit să aplice pedepse în lume sau să disprețuiască, să urască oameni pentru păcatele lor!