Învățătura Ortodoxă respinge predestinația, existența unui drum dinainte stabilit pentru fiecare dintre noi. Suntem liberi a ne construi viața așa cum ne dictează propria conștiință. Ce-i drept, Tatăl Ceresc ne previne că îndepărtarea de harul Său duce la haos și moarte. De aceea, cu dragoste părintească, ne înștiințează asupra pericolului ce ne paște atunci când refuzăm să-I urmăm sfaturile, complăcându-ne în însingurare și distanțare față de Dumnezeu. Cu toate acestea, ne naștem având de depășit anumite situații independente de voința noastră şi chiar pe parcursul vieții ne vedem nevoiți a înfrunta o serie de evenimente-limită ce nu țin de noi, de acțiunile sau inacțiunile noastre.
De multe ori am evidențiat însemnătatea vorbelor de duh, un tezaur inestimabil al gândirii și simţirii poporului credincios. În neasemuita şi originala sa bogăție s-au strecurat însă expresii nu întotdeauna ortodoxe. Adesea am auzit vorba din bătrâni: „ce ți-e scris în frunte ți-e pus” sau „așa i-a fost crucea” ori „asta i-a fost soarta”. Potrivit acestor ziceri, fiecare dintre noi avem „scrise” o soartă, un destin, un parcurs implacabil al vieții, față de care s-ar părea că nu putem face nimic, mărginindu-ne doar la urmarea drumului rânduit. Cine oare se ocupă cu împărțirea destinelor? Cel mai ușor răspuns ar fi: „Dumnezeu”. Bineînţeles că nu este așa! Dacă Cerescul Tată ar hotărî astfel, iar noi ne-am angaja pe o cale independentă de propriile decizii, atunci ne-am pierde libertatea şi nu am mai putea fi făcuți responsabili pentru nenumăratele neajunsuri ale viețuirii noastre, căci, în mod evident, ne vom disculpa foarte ușor: „Nu-i vina mea! Așa mi s-a dat de Sus!”. În plus, dacă ne-am supune unei căi existenţiale dinainte trasate, atunci ce rost ar avea Judecata de Apoi, de vreme ce noi am împlinit ceea ce au stabilit alții în ce ne privește? Problema pare limpede. Învățătura Ortodoxă respinge cu hotărâre predestinația, existența unui drum individual, personal gata jalonat. Suntem liberi să trăim după cum ne dictează propria conștiință. Ce-i drept, Tatăl Ceresc ne previne că îndepărtarea de harul Său duce la moarte, la haos. De aceea, cu dragoste părintească, ne avertizează asupra pericolului ce ne paște atunci când refuzăm să-I urmăm sfaturile, complăcându-ne în însingurare și distanţare faţă de Dumnezeu: „iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viața şi moartea, binele şi răul…, binecuvântare şi blestem. Alege viața ca să trăiești tu şi urmașii tăi” (Deuteronom 30, 15-19). Carevasăzică, Domnul ne arată binele, ne îndeamnă să-l săvârșim, promiţându-ne și răsplata conlucrării cu harul, cu sfatul Său preaînțelept, dar nu ne obligă nicidecum să urmăm calea indicată. Alegerea ne revine nouă.
Bine, bine, vor zice unii, dar cum rămâne cu îndemnul Mântuitorului Hristos, pe care-l vom auzi duminică la Evanghelia zilei, referitor la asumarea Crucii și la urmarea Sa: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea Sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34)? Se observă lesne că Hristos face din nou apel la voința noastră, la liberul arbitru, la decizia personală de a urma sau nu Domnului. La ce se referă Mântuitorul atunci când ne îndeamnă să ne asumăm Crucea proprie? Mulți tâlcuitori au deslușit posibila dilemă: crucea, în acest sens, înseamnă viață, soartă. Or tocmai am afirmat că învățătura Sfintei noastre Biserici nu acceptă existența predestinării, a unui destin implacabil. Dumnezeu pe toate le știe, dar nu le predestinează. Le cunoaşte deplin, fiindcă la El nu există trecut, prezent și viitor. Domnul trăiește într-un alt timp, „timpul lui Dumnezeu”, iar oamenii, în cel creat de El pentru noi. Cele trei dimensiuni temporale, trecut, prezent și viitor sunt valabile doar pentru noi. Veșnicia, spunea fericitul Augustin, este un prezent continuu. Cam așa am explica, omeneşte vorbind, cum Dumnezeu le știe pe toate fără să le predestineze. Lucrurile depind de noi, de capacitatea fiecăruia de a accepta și de a conlucra cu harul divin, de a urma calea arătată de dumnezeieștile scripturi, admițând totuși că ne naștem având de depășit anumite situații independente de voința noastră şi chiar pe parcursul vieții ne vedem nevoiți a înfrunta o serie de evenimente-limită ce nu țin de noi, de acțiunile sau inacțiunile noastre. Bunăoară, câți dintre noi nu ar fi râvnit să se spovedească și să primească sfat de la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, de la Părintele Paisie ori Cleopa? La fel, pe mulți i-ar fi încântat contemporaneitatea cu Eminescu, Enescu, Porumbescu ori Ion Creangă. Probabil majoritatea ne-am fi dorit să venim pe lume în familii de viță nobilă sau să ne pomenim înzestraţi cu felurite daruri ori deprinderi minunate. Pe cei născuţi cu anumite deficiențe fizice i-a întrebat cineva dacă acceptă acest lucru? Exemplele pot continua.
Referindu-se la această problemă, vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală afirma că asemenea situații ar forma un „destin brut”, o soartă. Tocmai la ea se referă Mântuitorul Hristos atunci când ne îndeamnă să ne purtăm crucea, adică să ne asumăm vremelnica noastră existență cu bune și cu rele, fără a cârti, fără a ne victimiza, ci nutrind necurmata nădejde că Bunul Mântuitor ne va ajuta să ne ducem crucea, adică să luptăm pentru a împlini sau remedia toate neajunsurile individuale. Câteodată povara crucii ni se pare deosebit de apăsătoare, astfel că adesea ne plângem: „Doamne, mi-ai pus pe umeri o sarcină grea. N-o pot purta!”
În atare situație, să ne amintim de o zicere frumoasă a unui cuvios părinte: „înainte de a-ți trimite Crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a cercetat-o cu dreptatea Sa necuprinsă, a încălzit-o cu inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale protectoare, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce. Deci să ai încredere că vei izbuti a o purta. Urcă cu ea de pe Golgota spre Înviere!”.
Isaia Berzunti
De multe ori am evidențiat însemnătatea vorbelor de duh, un tezaur inestimabil al gândirii și simţirii poporului credincios. În neasemuita şi originala sa bogăție s-au strecurat însă expresii nu întotdeauna ortodoxe. Adesea am auzit vorba din bătrâni: „ce ți-e scris în frunte ți-e pus” sau „așa i-a fost crucea” ori „asta i-a fost soarta”. Potrivit acestor ziceri, fiecare dintre noi avem „scrise” o soartă, un destin, un parcurs implacabil al vieții, față de care s-ar părea că nu putem face nimic, mărginindu-ne doar la urmarea drumului rânduit. Cine oare se ocupă cu împărțirea destinelor? Cel mai ușor răspuns ar fi: „Dumnezeu”. Bineînţeles că nu este așa! Dacă Cerescul Tată ar hotărî astfel, iar noi ne-am angaja pe o cale independentă de propriile decizii, atunci ne-am pierde libertatea şi nu am mai putea fi făcuți responsabili pentru nenumăratele neajunsuri ale viețuirii noastre, căci, în mod evident, ne vom disculpa foarte ușor: „Nu-i vina mea! Așa mi s-a dat de Sus!”. În plus, dacă ne-am supune unei căi existenţiale dinainte trasate, atunci ce rost ar avea Judecata de Apoi, de vreme ce noi am împlinit ceea ce au stabilit alții în ce ne privește? Problema pare limpede. Învățătura Ortodoxă respinge cu hotărâre predestinația, existența unui drum individual, personal gata jalonat. Suntem liberi să trăim după cum ne dictează propria conștiință. Ce-i drept, Tatăl Ceresc ne previne că îndepărtarea de harul Său duce la moarte, la haos. De aceea, cu dragoste părintească, ne avertizează asupra pericolului ce ne paște atunci când refuzăm să-I urmăm sfaturile, complăcându-ne în însingurare și distanţare faţă de Dumnezeu: „iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viața şi moartea, binele şi răul…, binecuvântare şi blestem. Alege viața ca să trăiești tu şi urmașii tăi” (Deuteronom 30, 15-19). Carevasăzică, Domnul ne arată binele, ne îndeamnă să-l săvârșim, promiţându-ne și răsplata conlucrării cu harul, cu sfatul Său preaînțelept, dar nu ne obligă nicidecum să urmăm calea indicată. Alegerea ne revine nouă.
Bine, bine, vor zice unii, dar cum rămâne cu îndemnul Mântuitorului Hristos, pe care-l vom auzi duminică la Evanghelia zilei, referitor la asumarea Crucii și la urmarea Sa: „Cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea Sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34)? Se observă lesne că Hristos face din nou apel la voința noastră, la liberul arbitru, la decizia personală de a urma sau nu Domnului. La ce se referă Mântuitorul atunci când ne îndeamnă să ne asumăm Crucea proprie? Mulți tâlcuitori au deslușit posibila dilemă: crucea, în acest sens, înseamnă viață, soartă. Or tocmai am afirmat că învățătura Sfintei noastre Biserici nu acceptă existența predestinării, a unui destin implacabil. Dumnezeu pe toate le știe, dar nu le predestinează. Le cunoaşte deplin, fiindcă la El nu există trecut, prezent și viitor. Domnul trăiește într-un alt timp, „timpul lui Dumnezeu”, iar oamenii, în cel creat de El pentru noi. Cele trei dimensiuni temporale, trecut, prezent și viitor sunt valabile doar pentru noi. Veșnicia, spunea fericitul Augustin, este un prezent continuu. Cam așa am explica, omeneşte vorbind, cum Dumnezeu le știe pe toate fără să le predestineze. Lucrurile depind de noi, de capacitatea fiecăruia de a accepta și de a conlucra cu harul divin, de a urma calea arătată de dumnezeieștile scripturi, admițând totuși că ne naștem având de depășit anumite situații independente de voința noastră şi chiar pe parcursul vieții ne vedem nevoiți a înfrunta o serie de evenimente-limită ce nu țin de noi, de acțiunile sau inacțiunile noastre. Bunăoară, câți dintre noi nu ar fi râvnit să se spovedească și să primească sfat de la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, de la Părintele Paisie ori Cleopa? La fel, pe mulți i-ar fi încântat contemporaneitatea cu Eminescu, Enescu, Porumbescu ori Ion Creangă. Probabil majoritatea ne-am fi dorit să venim pe lume în familii de viță nobilă sau să ne pomenim înzestraţi cu felurite daruri ori deprinderi minunate. Pe cei născuţi cu anumite deficiențe fizice i-a întrebat cineva dacă acceptă acest lucru? Exemplele pot continua.
Referindu-se la această problemă, vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală afirma că asemenea situații ar forma un „destin brut”, o soartă. Tocmai la ea se referă Mântuitorul Hristos atunci când ne îndeamnă să ne purtăm crucea, adică să ne asumăm vremelnica noastră existență cu bune și cu rele, fără a cârti, fără a ne victimiza, ci nutrind necurmata nădejde că Bunul Mântuitor ne va ajuta să ne ducem crucea, adică să luptăm pentru a împlini sau remedia toate neajunsurile individuale. Câteodată povara crucii ni se pare deosebit de apăsătoare, astfel că adesea ne plângem: „Doamne, mi-ai pus pe umeri o sarcină grea. N-o pot purta!”
În atare situație, să ne amintim de o zicere frumoasă a unui cuvios părinte: „înainte de a-ți trimite Crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoși, a examinat-o cu rațiunea Sa dumnezeiască, a cercetat-o cu dreptatea Sa necuprinsă, a încălzit-o cu inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale protectoare, ca nu cumva să fie mai grea decât o poți duce. Deci să ai încredere că vei izbuti a o purta. Urcă cu ea de pe Golgota spre Înviere!”.
Isaia Berzunti