Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
Eu n-am știut ce-i pocăința,
Căci la-'nceput nu Te iubeam;
În suflet nu aveam credința,
Nici dor de Tine nu aveam.
Abia când Ți-am primit lumina
În sufletul întunecat,
Am înțeles ce mare-i vina
Pentru căderea în păcat,
Căci Tu, iubindu-mă pe mine,
Ai fost atât de-ascultător,
Iar eu, neascultând de Tine,
Din nou pe Cruce Te omor!
Doar în genunchi, la rugăciune,
Eu am putut să înțeleg
Că pofta este urâciune
Și-am vrut de ea să mă dezleg.
Poftind a lumii frumusețe,
Eu am văzut, și văd și-acum,
Cum Tu, cu jale și tristețe,
Mă părăsești pe-al vieții drum..
Dorind să fiu slăvit de lume,
(Un drept ce este doar al Tău),
Și neslăvind Preasfântu'-Ți Nume,
M-ai dat pe mâna celui rău.
Și m-ai golit de fericire,
Lăsându-mă orfan și trist,
Căci fără calda Ta iubire,
Ce rost mai are să exist?..
Aceasta-mi este pocăința:
Durerea mea că am căzut,
Amestecată cu dorința
De-a regăsi ce am pierdut..
Suspinuri inima îmi naște
Și lacrimi ochii-mi izvorăsc;
Încep păcatul a-mi cunoaște
Și cunoscându-l, îl urăsc!
Nimic n-aș vrea să mă despartă
De Tine, Dumnezeul meu,
Dar necăderea e o artă
Și cere rugăciuni mereu..
Târziu Te-am cunoscut pe Tine,
Devreme am făcut ce-i rău;
Cu greu sfințenia se ține,
Ușor se-alunecă în hău!
În clipa asta, ce-mi rămâne?
Să-mi curgă lacrimi pe obraz
Și-'nlăcrimat, să-Ți cer, Stăpâne,
Să-mi vindeci viața de necaz!
Nu mai trăim la începuturi,
Când oamenii cădeau cu greu,
Făcându-și din credință scuturi
Și-'n lupte biruind mereu..
Acum rămâne doar căința
Pentru acei ce Te iubesc,
Căci Tu îi speli cu pocăința
Pe cei ce dragostea-Ți rănesc.
Și eu Îți cer, Iisuse Sfinte,
Cuvântul Tatălui Cel Viu:
Dă-mi lacrimi multe mai 'nainte
De-a fi cu-adevărat târziu!
amin
Eu n-am știut ce-i pocăința,
Căci la-'nceput nu Te iubeam;
În suflet nu aveam credința,
Nici dor de Tine nu aveam.
Abia când Ți-am primit lumina
În sufletul întunecat,
Am înțeles ce mare-i vina
Pentru căderea în păcat,
Căci Tu, iubindu-mă pe mine,
Ai fost atât de-ascultător,
Iar eu, neascultând de Tine,
Din nou pe Cruce Te omor!
Doar în genunchi, la rugăciune,
Eu am putut să înțeleg
Că pofta este urâciune
Și-am vrut de ea să mă dezleg.
Poftind a lumii frumusețe,
Eu am văzut, și văd și-acum,
Cum Tu, cu jale și tristețe,
Mă părăsești pe-al vieții drum..
Dorind să fiu slăvit de lume,
(Un drept ce este doar al Tău),
Și neslăvind Preasfântu'-Ți Nume,
M-ai dat pe mâna celui rău.
Și m-ai golit de fericire,
Lăsându-mă orfan și trist,
Căci fără calda Ta iubire,
Ce rost mai are să exist?..
Aceasta-mi este pocăința:
Durerea mea că am căzut,
Amestecată cu dorința
De-a regăsi ce am pierdut..
Suspinuri inima îmi naște
Și lacrimi ochii-mi izvorăsc;
Încep păcatul a-mi cunoaște
Și cunoscându-l, îl urăsc!
Nimic n-aș vrea să mă despartă
De Tine, Dumnezeul meu,
Dar necăderea e o artă
Și cere rugăciuni mereu..
Târziu Te-am cunoscut pe Tine,
Devreme am făcut ce-i rău;
Cu greu sfințenia se ține,
Ușor se-alunecă în hău!
În clipa asta, ce-mi rămâne?
Să-mi curgă lacrimi pe obraz
Și-'nlăcrimat, să-Ți cer, Stăpâne,
Să-mi vindeci viața de necaz!
Nu mai trăim la începuturi,
Când oamenii cădeau cu greu,
Făcându-și din credință scuturi
Și-'n lupte biruind mereu..
Acum rămâne doar căința
Pentru acei ce Te iubesc,
Căci Tu îi speli cu pocăința
Pe cei ce dragostea-Ți rănesc.
Și eu Îți cer, Iisuse Sfinte,
Cuvântul Tatălui Cel Viu:
Dă-mi lacrimi multe mai 'nainte
De-a fi cu-adevărat târziu!
amin