Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului, Cel ce pretutindenea esti si toate le plinesti, Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea, si mantuieste, Bunule, sufletele noastre. Amin
Iata rugaciunea catre Sfantul Duh cea mai raspandita in Biserica Ortodoxa. Nu se incepe nici o lucrare importanta, nici in biserica, nici in lume, inainte de a o spune.
In Biserica, ea este rugaciunea care introduce orice alta rugaciune, pentru ca orice rugaciune adevarata se face in suflarea Duhului. "Insusi Duhul vine in ajutorul slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite (Rom.
8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugaciunea noastra intr-o lume in care numai Duhul poate sa uneasca vazutul cu nevazutul care, spune Maxim Marturisitorul, trebuie sa se simbolizeze reciproc – imagine hristica [Mistagogia 2].
Hristos exista cu adevarat in Duhul Sfant, pe care ni-L impartaseste. Trupul sau eclezial este locul de unde izbucneste sau dimpotriva se prelinge in taina, picatura cu picatura, aceasta impartasire. Daca Hristos este uns prin Duhul, va fi si trupul sau, adica Biserica, ale carei madulare, "hristificate" vor deveni, in Hristos, un neam de profeti. Daca Cincizecimea incepe in ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se si sfarseste atunci, ci continua, se desfasoara sau se ascunde, intr-un elan de nestapanit catre ultim, uneori tainica, alteori vizibila, pregatind si anticipand in euharistie si in oamenii euharistici, intoarcerea tuturor la Hristos.
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului
Cuvantul "imparat" afirma dumnezeirea Duhului, asa cum a facut-o in anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonima, creata sau necreata, El este Dumnezeu, un "mod" unic de "subzistenta" a dumnezeirii, un tainic "ipostas" divin.
"Imparate ceresc": acest ultim cuvant desemneaza aici "Marea Dumnezeirii" din traditia siriaca. Imparatul este Cel care domneste. Duhul Tatalui, care se odihneste in Fiul, "Imparatie a Tatalui si Ungere a Fiului" spune, alaturi de multi altii, sfantul Grigorie de Nyssa [Despre rugaciunea duminicala, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s ] - domneste adica slujeste comuniunea ipostasurilor divine din care, dupa traditie si in conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Exista Tatal, Unul, Fiul este Celalalt si depasirea oricarei opozitii se face in al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt intr-Unul, cum se pare ca este cazul cel mai adesea in spiritualitatile asiatice si in gnoze, ci printr-o diferenta intreit sfanta, fara cea mai mica exterioritate.
In acelasi timp, acest Imparat vine la noi ca sa ne impartaseasca de ceresc, sa ne mangaie, sa ne daruiasca viata ca rezultat al Invierii. De aceea Hristos il numeste in Evanghelia lui Ioan, in cuvantarea de despartire, Paraclet, care se traduce "Mangaietorul", "Mijlocitorul", sau si mai bine comforter, din engleza, cel care intareste si da adevarata putere. "Celalalt Mangaietor”, spune Iisus, pentru ca sunt nedespartiti: imensa mangaiere, schimbarea vietii, forta interioara si tot ceea ce tine de Hristos, se descopera si se manifesta de-a lungul istoriei, in Duhul, in functie de cautarile, nelinistile, intentiile care o sfasie sau o inflacareaza.
Imparate ceresc, Mangaietorule: in Duhul, Dumnezeu isi transcede propria transcedenta, intr-o trans-descendenta iubitoare, daca acceptam acest termen, adica Dumnezeu se daruieste pe Sine Insusi, caci fiind cu totul inaccesibil prin natura, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky "Dumnezeu trece de zidul transcendentei Sale" in Duhul Sfant, prin care si in care Logosul, Cuvantul nu inceteaza sa se manifeste in diferitele formulari ale inteleptilor si profetilor, "lumina care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfantului Ioan], prin care si in care Cuvantul nu inceteaza sa se faca trup: intruparea Cuvantului se desavarseste in Duhul - si prin libertatea constienta si puternica a Fecioarei, caci Duhul si libertatea nu pot fi despartite.
De aceea, cand spunem "Duhul Adevarului", nu denumim o notiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare - sunt atatea! - ci pe Cineva, care ne-a spus ca El este "Calea, Adevarul si Viata", cuvintele "cale" si "viata", cuprinse in cel Adevarat, Credincios, Nemincinos, desemnand, se pare, indeosebi pe Sfantul Duh. Adevarul, revelatia, care uneste adevarul lui Dumnezeu si pe cel al omului, este Cuvantul intrupat, Dumnezeu facut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfant in sfintele taine ale Bisericii, in Biserica, taina a celui Inviat si a invierii, datorita si prin harul Duhului Sfant.
Hristos calatoreste cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totusi cuvantul Lui, care-i poarta Duhul, le inflacareaza inimile. Si cand frange painea deja euharistica, El se descopera si imediat se face nevazut caci nu mai poate fi prezent decat in Duhul Sfant.
Iata de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este si templu al Duhului Sfant. In Hristos, Biserica este Biserica a Sfantului Duh.
Care pretutindenea esti si pe toate le implinesti
Totul este patruns de har, totul freamata, vibreaza, se trezeste in aceasta uriasa Suflare de viata, ca si copacul in vantul invizibil, dar miscator, ca si marea "cu mii de surasuri", ca si elanul care impinge, unul catre celalalt, pe barbat si pe femeie. Limba franceza moderna e tentata sa opuna spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfant, Roua'h, este in limbile semitice, cand masculin cand feminin.
Nu pentru a saraci, a "naturaliza" Treimea intr-un fel de schema familiala: Tata, Mama, Fiu, ci pentru ca in termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul sau "la hotarul tacerii" [Romani 19, 12], ca o mama care-si leagana copilul, cantandu-i cu gura aproape inchisa. Aici presimtim poate acea tainica intelepciune care strabate ultimele carti ale Vechiului Testament si care ne aminteste ca Dumnezeu este "matriciant" (care da viata) (cum traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care inseamna matrice.
Sfantul Maxim Marturisitorul evoca prezenta Sfantului Duh in existenta insasi a lumii, in fiintele si lucrurile care sunt tot atatea logoi-ratiuni ai Logosului, tot atatea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adreseaza. Apostolul Pavel, in Epistola catre Efeseni (4, 6), Il evoca pe Dumnezeu, care este "peste toate si prin toate si intru toti". Tatal ramane cu adevarat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce exista. Cuvantul este Logosul care organizeaza lumea prin asa-numitele idei-vointe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu in toate, care da viata si duce toate la desavarsire, intru frumusete, Dumnezeu cel inaripat, reprezentat simbolic prin miscare, zbor, vant, pasare, foc, apa vie, nu pamantul, ci Cel care transforma pamantul intr-o taina.
Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata
Cuvantul "bine" ca si "bun", de la sfarsitul acestei rugaciuni, are un sens ontologic, care se refera la fiinta, adica la iubire, caci "Dumnezeu este iubire", repeta Sfantul Ioan, deci fiinta nu e altceva decat profunzimea, densitatea inepuizabila a acestei iubiri. S-ar putea spune ca fiinta e relationala, ceva ca un fel de inauntru (iradiere) al comuniunii. Astfel "bunatatile" Duhului, al caror "vistier" este, adica locul daruirii si al raspandirii, inseamna harul, viata de dupa inviere, "lumina vietii", spune tot sfantul Ioan. Sfantul Duh se face in noi ceea ce Scripturile spun despre Imparatia lui Dumnezeu - piatra pretioasa, graunte de mustar, dospitura, apa, foc, painea si bautura vietii, camara de nunta . [Sfantul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a ]
De aceea textul rugaciunii completeaza cuvantul "bunatate", care ar putea avea o conotatie de static, cu "viata". Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este "datator de viata". Se pare ca "viata" este cuvantul cheie atunci cand se vorbeste de Duhul. Sigur, in greceste, exista doi termeni distincti: bios, pentru viata biologica si zoi pentru viata spirituala, sau mai degraba viata ca temelie si desavarsire, rezultat al Invierii lui Hristos. Sigur ca aici nu e de facut nici o distinctie, decat poate intre diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este insufletit de Suflarea divina.
Asa se intampla cu aceste structuri invizibile, aflate in miscare, care fac ca tendinta generala spre dezagregare, spre haos, spre entropie sa se schimbe in reintegrare, in complexitate din ce in ce mai subtila, asa incat mereu viata sa nasca din moarte, reprezentare clasica a Crucii, a mortii ca premisa a invierii. Un mare fizician a putut sa afirme ca lumea musteste de inteligenta! Duhul este prezent si activ in tot ce este viu, de la celula la unirea mistica, trecand prin acea mare miscare a eros-ului care marcheaza, intensifica orice existenta si prin om, o duce spre har, spre agapi.
Totusi, daca se poate spune ca tot ce e viata, in lume, este in Duhul, in energia Sa, mult timp si de multe ori inca anonima - ceea ce sfantul Irineu de Lyon, in secolul al II-lea, numea Afflatus [Impotriva ereziilor IV, 2,1] - aceasta viata este intotdeauna legata de moarte. Insa de la Invierea lui Hristos incoace, sursa personala a lui Afflatus, sau Spiritus (ca sa reluam vocabularul sfantului Irineu) este descoperita. Sau mai degraba descoperita-ascunsa, sintagma care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie.
Ori Spiritus comunica, incepand din potirul euharistic, o viata curata, o viata care asuma si care deturneaza moartea: astfel incat atatea morti partiale, stigmate de neevitat ale existentei noastre, si in final chiar moartea noastra biologica, sunt de acum incolo pasti, adica treceri initiatice. Moartea, in sens global, fizica si spirituala, in acelasi timp, este oarecum in spatele nostru, ingropata in apele botezului (al vointei, al lacrimilor sau al sangelui - ce stim noi?). Fundamentul existentei noastre nu mai este moartea, ci Duhul. Si daca acordam atentie acestei prezente, daca scormonim pana la ea, pana la intinsele ei panze de tacere, de pace si lumina, teama din noi se schimba in incredere, lacrimile, in haina de nunta, haina sarmanului, – buna, proasta, nu conteaza, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la ospat numai si numai prin har.
Duhul este si Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, aceasta depasire pe care o identificam cu radacinile fiintei noastre, intr-un preaplin al inimii care se transforma in marturisire si care ne invata sa vedem in Hristos pe Domnul si sa murmuram intru El, cu El, Avva Tata, un cuvant de tandrete, de incredere si respect. Duhul aprinde inima si deschide in noi "ochiul inimii", "ochiul de foc", care descopera in tot omul chipul lui Dumnezeu, iar in lucruri, "rugul aprins" al lui Hristos care vine. "Ochiul prin care Il vad pe Dumnezeu si cel prin care El ma vede pe mine este unul singur, acelasi", spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], si acest ochi unic este Duhul cel in Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat.
Nu mai suntem prizonieri in timp si spatiu, ci se deschide in noi o respiratie mai profunda, aducand cu sine o bucurie sfasietoare, caci "respiram Duhul", dupa admirabila formula a Sfantului Grigorie Sinaitul [Mica filocalie a rugaciunii inimii, prima editie, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind incetul cu incetul "despartiti de toti si uniti cu toti” [Evagrie Ponticul, in I. Hausherr, Lectiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], incepem sa iubim cu adevarat, cu o dragoste care nu mai tine nici de infrangere, nici de biruinta.
Ochiul inimii, ochiul deschis de catre Duhul, Il ghiceste, ca sa vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde in misterul religiilor si as adauga eu, in misterul umanismelor si ateismelor providential revoltate de atatea caricaturizari ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica in lume, forma sociologica si adesea derizorie, ci lumea in Biserica, o Biserica fara granite, in care comuniunea sfintilor s-ar largi intr-o comuniune a tuturor marilor traitori, creatori de viata, de dreptate si frumusete si chiar a tuturor marilor nefericiti, care au vrut "sa sfarseasca odata cu judecata lui Dumnezeu", cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, si ne-a facut sa intuim si noi “crucea ca pe o judecata a judecatii" [Sf. Maxim Marturisitorul, Intrebari catre Thalassius, 43].
In inima acestei Biserici fara hotar, a acestei "iubiri nesfarsite", cum isi intitula cea mai frumoasa carte “un calugar al Bisericii din Orient”, o presimtim, o marim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da nastere Cuvantului, a dezlegat tragedia libertatii umane. Caci Duhul, daca este primit de libertatea noastra, o elibereaza si o face sa rodeasca, ii ofera un spatiu infinit de creatie, o impregneaza cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxa foloseste aceeasi expresie pentru a caracteriza si Duhul si pe Fecioara: Duhul panaghion, preasfant si Fecioara panaghia.
Vino si Te salasluieste intru noi
Vino, mai spune rugaciunea noastra. Dupa ce ne-a asigurat ca Duhul este pretutindeni si le implineste pe toate, ea ne face totusi sa imploram: vino. Daca trebuie sa-L chemam astfel pe Cel care ne cheama, este pentru ca, in mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple si pe noi.
Dupa ce creeaza lumea, Dumnezeu se da oarecum la o parte, pentru a le da consistenta proprie creaturilor Sale. Si acest spatiu, loc liber, spun Parintii, se inscrie in libertatea omului - si a ingerului: el confera refuzului omului, exilului voluntar al "fiului risipitor", o dimensiune cosmica, astfel incat frumusetea lumii, care vine la inceput din marirea lui Dumnezeu, devine magica, nostalgica, grea de tristete, lunecand spre o impietrire disperata. Astfel incat pana si splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care actioneaza ignorandu-l si distrugandu-l pe celalalt. Duhul care ne poarta in El, Care ne da viata si ne inconjoara ca o atmosfera gata sa ne patrunda sufletul pana in cel mai mic cotlon, nu poate face asta fara incuviintarea noastra, fara chemarea noastra. Trebuie sa ne rugam: “Vino”.
"Vino, Persoana, ce nu poate fi cunoscuta. Vino, bucurie nesfarsita, vino lumina care nu apune. Vino, inviere a mortilor. Vino, Tu Cel care esti de-a pururi si Care, in orice moment, Te indrepti spre noi, cei tavaliti in poftele iadului. Vino, suflarea si viata mea" [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefata la Imnele iubirii dumnezeiesti ]. Aceasta este partea omului si cererea devine foarte precisa.
Lumea locuieste in Duhul. Pe acest univers, pe care astazi il putem cerceta pana la miliarde de ani-lumina, sfantul Benoit de Nursie l-a vazut intr-o clipa ca pe un fir de praf intr-o raza din lumina dumnezeiasca. Sfantul papa Grigorie cel Mare amintea aceasta viziune in Dialoguri-le sale, iar sfantul Grigorie Palama intelegea raza ca pe energiile divine care se revarsa prin Duhul Sfant. Creatia nu exista decat pentru ca Dumnezeu o vrea, o iubeste, o apara, dar in acelasi timp El este alungat de om din inima acestei creatii, caci inima ei este omul insusi. Se poate deci merge pana la a se afirma ca, daca lumea locuieste in Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui in ea, caci omul detine, ca pe o putere, un fel de cheie inversa, luciferica si cu ea Ii poate inchide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifesta fortele neantului, concretizat in mod paradoxal.
Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fara de tara [Sf. Nicolae Cabasila, in Omilii mariologice, p. 52], o casa. Ea a consimtit ca El sa se intrupeze in chiar sanul creatiei Sale, ca pentru a o recrea. "Dumnezeu a creat lumea Sa sa-si gaseasca o mama", spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Il primeste pe Dumnezeu in mod liber in pantecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde sa-si plece capul, in afara iubirii "mariale" a celor care il primesc. Duhul, care este din veac locasul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuinta Fiului intrupat. Cu o conditie fundamentala, aceea ca omul sa se roage: “vino si te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinaciunea”.
Si ne curateste de toata intinaciunea
O, fara indoiala ca e de ajuns o scanteie de bucurie amestecata cu recunostinta, e de ajuns, in fata zidului lui Hippolite [In Idiotul lui Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de neliniste in care sa se topeasca autosuficienta, un pas inapoi in fata ororii – nu, nu vreau sa fiu complice –, o privire de copil a carei inocenta uimita ma da pe fata, un moment de pace interioara, in care inima se trezeste: numai chipuri, si fata ascunsa a pamantului, pamantul-inger [Cf. Henry Corbin, “Pamantul este un inger”, in Pamant ceresc si trup de inviere, Paris, 1960, p. 23 s ], pamantul ceresc, pamantul-taina pe care il evocam mai sus in legatura cu extazul, in acelasi timp ceresc si pamantesc, al unui Aliosa Karamazov.
Daca exista o fericire indeosebi iubita de oamenii induhovniciti ai Orientului crestin, aceasta este: "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu". Aceasta fericire nu este una de ordin moral, asa cum este prea des interpretata. Este vorba mai ales de deschiderea si de limpezimea "ochiului inimii": oglinda acoperita de necuratie, care trebuie curatata si lustruita, izvor ingropat intr-o viata decazuta, care trebuie scos la lumina pentru ca sa se transforme in apa vie.
Inima, centrul centrului, unde omul intreg, cu tot ce are el – inteligenta, ardoare, dorinta – este chemat sa se adune pentru a se depasi pe sine in Dumnezeu; inima trebuie curatita nu numai de "gandurile spurcate", obsesie culpabilizanta, ci de orice gand. Numai atunci, cufundata in propria lumina, care nu poate fi decat o transparenta, constiinta constiintei devine "punct zero", simplu loc de primire, cupa oferita, potirul smerit unde poate cobori, pentru a ne renaste, Cincizecime interiorizata, focul Duhului.
Aceasta tema a intinaciunii - a degradarii, spun ascetii - ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revolutia evanghelica, aceea care elibereaza omul de dualismul infinit de complex si de codificat al sacrului si al profanului, al purului si al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea ca uita de spalatul ritual al mainilor, nu este ceea ce-i intra in gura, conform unei dietetici a permisului si a interzisului: Sfantul Augustin, maniheu, vreme de mai multi ani, a luat cunostinta de o intreaga gnoza, menita sa faca distinctie intre luminos si tenebros - tenebre ale jambonului, de exemplu si lumina a melonului (pepenele galben). Si in zilele noastre, cu cat suntem mai ghiftuiti, cu atat mai mult cautam distinctii analoage, sacrul constand in zveltetea corpului, pe care ni l-am dori vesnic tanar.
Dar, spune Iisus, ceea ce murdareste este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: asa-numitele dialogis-moď, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava desarta, dorinta, nebunia. Aceste ispite ajung in inima, venind din adancimile inconstientului - personal, dar si colectiv, prin hipnozele politicii -, si trebuie sa stim a le arunca in focul Duhului, pentru ca acolo sa arda sau sa se transfigureze . In felul acesta necuratia si pervertirea pot fi smulse cu tot cu radacina, care nu este alta decat moartea si nenumaratele masti care o disimuleaza.
Intinaciunea apare atunci ca tot ceea ce izoleaza sau tulbura, blocheaza si deviaza fortele vietii, il impiedica pe om sa inteleaga ca are nevoie sa fie mantuit, pentru ca altfel va muri si nu va avea parte decat de neant si de cosmarurile neantului. Este tot ceea ce-i impiedica pe oameni sa inteleaga ca formeaza cu totii un singur Adam, madulare ale aceluiasi trup, madulare unii altora. Si cum noi nu ne putem curati singuri de toata aceasta murdarie, atunci nu avem decat sa imploram Duhul: Vino si ne curateste pe noi de toata intinaciunea.
Cea mai buna psihanaliza nu poate – si e deja mult – decat sa ne deschida ochii asupra jocurilor si mizelor dorintei si mortii din noi, ea permite posibile deplasari care ne usureaza, asa cum se intampla cand mutam o greutate de pe un umar pe celalalt, dar fara o adevarata eliberare. Freud il considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul sau, pentru ca descoperise legea conservarii energiei. Pe aceasta energie - aici vitala, psihica - mutata de colo-colo, mereu conservata, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica si transfigura in bucurie pascala. Puterea mortii e zdrobita. Sau: de data aceasta nu ne mai multumim sa schimbam locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vantul de aiurea sa intre si sa purifice atmosfera.
Da, sa-L imploram pe Duhul, de profondis, din maruntaiele pamantului, printr-o asceza a renuntarii, o asceza de incredere si smerenie.
. si mantuieste sufletele noastre
A mantui, a salva - adica a face pe cineva teafar, a-l face sanatos (sfant) -, inseamna a-l elibera de sub jugul mortii si al iadului, de aceasta "viata moarta" pe care o confundam atat de adesea cu viata, de uciderea celuilalt si de sinucidere si fara indoiala, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic si daca se lasa stapanit de teama si de fuga de ea, disperata sau paroxistica, el se refugiaza in iluzie, in vise, sau intr-o luciditate fara iesire, care da la iveala iubirea ranita.
Hristos "coboara" in iad si in moarte, in vagaunile intunecate unde se chinuieste omenirea, pentru a-l smulge intunericului pe fiecare in parte si omenirea intreaga. Hristos face din toate ranile noastre sufletesti, pe care le identifica propriilor Sale rani, tot atatea izvoare de lumina –"lumina vietii", lumina Sfantului Duh. La Cana, Hristos transforma in vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El daruieste pamantul celor vii, acelora care nu isi ingroapa "talantii", ci ii inmultesc. Mantuirea nu este numai salvatoare, ci si insufletitoare, datatoare de viata.
De aceea, atunci cand rugaciunea zice: Mantuieste sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mantuire care ar consta in eliberarea sufletelor de temnita trupului. Sufletul, aici, desemneaza persoana care transcede si care face posibila existenta intregii noastre fiinte, pe care o face opaca sau luminoasa; chiar sclavia ororii se poate transforma in blasfemie sau in strigat de credinta, asa cum arata exemplul contrastant al talharilor rastigniti de-a dreapta si de-a stanga lui Hristos. S-ar mai putea spune si ca sufletul este viata in unitatea ei, in care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observa bine in anumite texte evanghelice, unde nu se stie exact daca trebuie tradus prin "suflet" sau "viata".
Sufletul mantuit, impregnat de suflarea Duhului, invadeaza incepand cu inima - acest "trup din cele mai adanci profunzimi ale trupului", spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere in studiul Sfantului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultatile noastre, toate simturile, mergand pana la universul care ne inconjoara, cel omenesc si cel cosmic. Astfel se pregateste, se anticipeaza printr-o saturare de viata – "trupul meu moare, dar eu nu m-am simtit niciodata atat de viu" – invierea mortilor in unitatea unui Adam total si transfigurarea Cosmosului, cand Duhul Sfant, Duh de inviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pamantului, "chip al chipului" din care sufletele isi vor lua trupurile, in acelasi timp credincioase tainei originare si innoite la Parusie.
Reluarea adresarii directe: "vino", "Te salasluieste", "mantuieste", aminteste ca Duhul este o "persoana, ascunsa, dar absolut reala, pe care o auzim graind si pe care o vedem lucrand in Faptele Apostolilor. O persoana, trebuie specificat, nu in sensul psihologic si social pe care l-a capatat acest cuvant, ci un "ipostas", adica Dumnezeu insusi facandu-se suflarea noastra, adancimea noastra de taina, viata noastra. Intre apartenenta noastra strivitoare la lucruri, la materie si certitudinea de neinlaturat ca suntem altceva, exista aceasta panza de foc, indestructibila, Duhul.
Si, in fine:
Bunule
Trebuie sa ne intoarcem la conotatia ontologica si din ebraica si din greaca a cuvantului "bun". In cartea facerii, la sfarsitul fiecarei zile simbolice a creatiei, citim: "Si a vazut Dumnezeu ca este tob”, termen care se traduce si prin frumos si prin bun.
Iata de ce in versiunea greaca a Septuagintei realizata la Alexandria intre secolele al V-lea si al II-lea i.Hr., tob este tradus prin kalon, care inseamna frumos, si nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea fiintei care, creata si recreata prin Cuvantul, insufletita si desavarsita prin Duhul, reflecta viata divina si, prin om, redevenit in Hristos creator creat, este chemata sa se uneasca cu ea. Vocabular de artizan, sau de taran, pentru care bunul, daca este cu adevarat bun, nu poate fi decat frumos. Lasand la o parte distinctiile noastre care tin de estetica: vechile unelte erau frumoase pentru ca erau de folos.
Bunatatea - frumusete a Duhului, desemneaza acest extaz al lui Dumnezeu in creatia Sa, extaz care face in acelasi timp unitatea si diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, consta tocmai in aceasta expansiune a Uni-Diversitatii trinitare, intr-o lume in care diferenta poate fi sursa de razboaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare in nediferentiat, ci la o armonie cu atat mai vibranta cu cat se naste din extrema tensiune a contrariilor. In Duhul, cu adevarat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezulta cea mai frumoasa armonie. [Fragment 8] Caci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism imbacsit, ci si diferenta vine de la Dumnezeu si Il defineste. Duhul de bunatate si frumusete fixeaza pe veci, in unitatea lui Hristos, chipul unic al fiecarei creaturi. “Intreaga lor fiinta va fi salvata si va trai din plin si de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeiesti), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumusetii, o frumusete care radiaza de forta bunatatii.
Aici trebuie discutata tema indumnezeirii: "Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se poata indumnezei", spun Parintii, nu lepadandu-se de umanitatea Sa, ci desavarsind-o in Hristos, sub flacarile Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: "Dumnezeu s-a facut sarcofor (purtator de trup), pentru ca omul sa poata deveni pnevmatofor (purtator de Duhul) [Despre intrupare si impotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Intr-adevar, la omul induhovnicit, sufletul patruns de Duhul nu mai este in trup, ci trupul este in suflet si prin el, in Duhul. Lutul originar s-a transformat in trup duhovnicesc, vas al suflarii Duhului.
Bunatatea Duhului nu se manifesta numai in transfigurarea uneori evidenta a sfintilor, ci in atatea gesturi umile care refac neobosit tesatura fiintei, pe care o sfasie ura si cruzimea. Duhul este Cel prin care se implineste zilnic aceasta tesatura: ca si acele batrane cu fata ca un lut crapat, crisalida ce se deschide incetul cu incetul, pentru a elibera, in momentul mortii, trupul cel din Duh.
Frumusetea Duhului se exprima in calitatea unei priviri care nu judeca, ci primeste si face posibila existenta celuilalt. In expresia gurii, leagan al surasului.
Tu, care esti bunatate, Tu, frumusete, Tu, implinire in taina unei clipe, vino! Tu, care esti suflarea suflarii mele si "viata vietii mele", cum spunea Sfantul Augustin.
In centrul oricarei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se afla fara doar si poate Epicleza, aceasta rugaciune catre Tatal, sursa a dumnezeirii, pentru ca sa trimita Duhul sau cel Sfant "peste noi si peste darurile ce s-au pus inainte", painea si vinul, cand e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenti ca jertfa si jertfa acestora.
Rugaciunea pe care tocmai am comentat-o cu stangacie este o imensa epicleza, o epicleza a omenirii si a universului, pentru venireahtml">Imparatiei, despre care o varianta foarte veche a rugaciunii Tatal nostru ne spune ca nu este altceva decat Duhul Sfant.
Olivier Clement
.
Iata rugaciunea catre Sfantul Duh cea mai raspandita in Biserica Ortodoxa. Nu se incepe nici o lucrare importanta, nici in biserica, nici in lume, inainte de a o spune.
In Biserica, ea este rugaciunea care introduce orice alta rugaciune, pentru ca orice rugaciune adevarata se face in suflarea Duhului. "Insusi Duhul vine in ajutorul slabiciunii noastre, caci noi nu stim sa ne rugam cum trebuie, ci insusi Duhul se roaga pentru noi cu suspine negraite (Rom.
8, 26). Sunt cuvinte importante pentru rugaciunea noastra intr-o lume in care numai Duhul poate sa uneasca vazutul cu nevazutul care, spune Maxim Marturisitorul, trebuie sa se simbolizeze reciproc – imagine hristica [Mistagogia 2].
Hristos exista cu adevarat in Duhul Sfant, pe care ni-L impartaseste. Trupul sau eclezial este locul de unde izbucneste sau dimpotriva se prelinge in taina, picatura cu picatura, aceasta impartasire. Daca Hristos este uns prin Duhul, va fi si trupul sau, adica Biserica, ale carei madulare, "hristificate" vor deveni, in Hristos, un neam de profeti. Daca Cincizecimea incepe in ziua pe care o descriu simbolic Faptele Apostolilor, ea nu se si sfarseste atunci, ci continua, se desfasoara sau se ascunde, intr-un elan de nestapanit catre ultim, uneori tainica, alteori vizibila, pregatind si anticipand in euharistie si in oamenii euharistici, intoarcerea tuturor la Hristos.
Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului
Cuvantul "imparat" afirma dumnezeirea Duhului, asa cum a facut-o in anul 381 cel de-al doilea Sinod ecumenic. Duhul nu este o putere anonima, creata sau necreata, El este Dumnezeu, un "mod" unic de "subzistenta" a dumnezeirii, un tainic "ipostas" divin.
"Imparate ceresc": acest ultim cuvant desemneaza aici "Marea Dumnezeirii" din traditia siriaca. Imparatul este Cel care domneste. Duhul Tatalui, care se odihneste in Fiul, "Imparatie a Tatalui si Ungere a Fiului" spune, alaturi de multi altii, sfantul Grigorie de Nyssa [Despre rugaciunea duminicala, 3 Cf. Paul Florensky, La Colonne et le Fondement de la verité, tr. Lousanne, 1975, p. 94s ] - domneste adica slujeste comuniunea ipostasurilor divine din care, dupa traditie si in conformitate cu Scripturile, El este Cel de-al treilea. Exista Tatal, Unul, Fiul este Celalalt si depasirea oricarei opozitii se face in al Treilea, nu prin dizolvarea Celuilalt intr-Unul, cum se pare ca este cazul cel mai adesea in spiritualitatile asiatice si in gnoze, ci printr-o diferenta intreit sfanta, fara cea mai mica exterioritate.
In acelasi timp, acest Imparat vine la noi ca sa ne impartaseasca de ceresc, sa ne mangaie, sa ne daruiasca viata ca rezultat al Invierii. De aceea Hristos il numeste in Evanghelia lui Ioan, in cuvantarea de despartire, Paraclet, care se traduce "Mangaietorul", "Mijlocitorul", sau si mai bine comforter, din engleza, cel care intareste si da adevarata putere. "Celalalt Mangaietor”, spune Iisus, pentru ca sunt nedespartiti: imensa mangaiere, schimbarea vietii, forta interioara si tot ceea ce tine de Hristos, se descopera si se manifesta de-a lungul istoriei, in Duhul, in functie de cautarile, nelinistile, intentiile care o sfasie sau o inflacareaza.
Imparate ceresc, Mangaietorule: in Duhul, Dumnezeu isi transcede propria transcedenta, intr-o trans-descendenta iubitoare, daca acceptam acest termen, adica Dumnezeu se daruieste pe Sine Insusi, caci fiind cu totul inaccesibil prin natura, se face accesibil prin participare. Cum spunea Vladimir Lossky "Dumnezeu trece de zidul transcendentei Sale" in Duhul Sfant, prin care si in care Logosul, Cuvantul nu inceteaza sa se manifeste in diferitele formulari ale inteleptilor si profetilor, "lumina care lumineaza pe tot omul ce vine in lume" [Astfel se poate traduce versetul 9 din prologul Sfantului Ioan], prin care si in care Cuvantul nu inceteaza sa se faca trup: intruparea Cuvantului se desavarseste in Duhul - si prin libertatea constienta si puternica a Fecioarei, caci Duhul si libertatea nu pot fi despartite.
De aceea, cand spunem "Duhul Adevarului", nu denumim o notiune, un ansamblu de concepte, un sistem oarecare - sunt atatea! - ci pe Cineva, care ne-a spus ca El este "Calea, Adevarul si Viata", cuvintele "cale" si "viata", cuprinse in cel Adevarat, Credincios, Nemincinos, desemnand, se pare, indeosebi pe Sfantul Duh. Adevarul, revelatia, care uneste adevarul lui Dumnezeu si pe cel al omului, este Cuvantul intrupat, Dumnezeu facut om. Pe El ni-l aduce Duhul Sfant in sfintele taine ale Bisericii, in Biserica, taina a celui Inviat si a invierii, datorita si prin harul Duhului Sfant.
Hristos calatoreste cu pelerinii la Emaus, dar ei nu-L cunosc: totusi cuvantul Lui, care-i poarta Duhul, le inflacareaza inimile. Si cand frange painea deja euharistica, El se descopera si imediat se face nevazut caci nu mai poate fi prezent decat in Duhul Sfant.
Iata de ce Biserica, Trup al lui Hristos, este si templu al Duhului Sfant. In Hristos, Biserica este Biserica a Sfantului Duh.
Care pretutindenea esti si pe toate le implinesti
Totul este patruns de har, totul freamata, vibreaza, se trezeste in aceasta uriasa Suflare de viata, ca si copacul in vantul invizibil, dar miscator, ca si marea "cu mii de surasuri", ca si elanul care impinge, unul catre celalalt, pe barbat si pe femeie. Limba franceza moderna e tentata sa opuna spiritul materiei, sau mai mult, printr-un platonism degenerat, inteligibilul sensibilului. Dar, Duhul Sfant, Roua'h, este in limbile semitice, cand masculin cand feminin.
Nu pentru a saraci, a "naturaliza" Treimea intr-un fel de schema familiala: Tata, Mama, Fiu, ci pentru ca in termenii neclari ai limbajului nostru, viril este focul Duhului, iar feminin, murmurul sau "la hotarul tacerii" [Romani 19, 12], ca o mama care-si leagana copilul, cantandu-i cu gura aproape inchisa. Aici presimtim poate acea tainica intelepciune care strabate ultimele carti ale Vechiului Testament si care ne aminteste ca Dumnezeu este "matriciant" (care da viata) (cum traduce André Chouraqui), rahamim, plural emfatic al lui rehem, care inseamna matrice.
Sfantul Maxim Marturisitorul evoca prezenta Sfantului Duh in existenta insasi a lumii, in fiintele si lucrurile care sunt tot atatea logoi-ratiuni ai Logosului, tot atatea Cuvinte pe care Dumnezeu ni le adreseaza. Apostolul Pavel, in Epistola catre Efeseni (4, 6), Il evoca pe Dumnezeu, care este "peste toate si prin toate si intru toti". Tatal ramane cu adevarat Dumnezeu cel de dincolo, principiul a tot ceea ce exista. Cuvantul este Logosul care organizeaza lumea prin asa-numitele idei-vointe creatoare. Iar Duhul este chiar Dumnezeu in toate, care da viata si duce toate la desavarsire, intru frumusete, Dumnezeu cel inaripat, reprezentat simbolic prin miscare, zbor, vant, pasare, foc, apa vie, nu pamantul, ci Cel care transforma pamantul intr-o taina.
Vistierul bunatatilor si Datatorule de viata
Cuvantul "bine" ca si "bun", de la sfarsitul acestei rugaciuni, are un sens ontologic, care se refera la fiinta, adica la iubire, caci "Dumnezeu este iubire", repeta Sfantul Ioan, deci fiinta nu e altceva decat profunzimea, densitatea inepuizabila a acestei iubiri. S-ar putea spune ca fiinta e relationala, ceva ca un fel de inauntru (iradiere) al comuniunii. Astfel "bunatatile" Duhului, al caror "vistier" este, adica locul daruirii si al raspandirii, inseamna harul, viata de dupa inviere, "lumina vietii", spune tot sfantul Ioan. Sfantul Duh se face in noi ceea ce Scripturile spun despre Imparatia lui Dumnezeu - piatra pretioasa, graunte de mustar, dospitura, apa, foc, painea si bautura vietii, camara de nunta . [Sfantul Simeon Neoul Teolog, Predica a 90-a ]
De aceea textul rugaciunii completeaza cuvantul "bunatate", care ar putea avea o conotatie de static, cu "viata". Duhul, cum spune Crezul de la Niceea-Constantinopol, este "datator de viata". Se pare ca "viata" este cuvantul cheie atunci cand se vorbeste de Duhul. Sigur, in greceste, exista doi termeni distincti: bios, pentru viata biologica si zoi pentru viata spirituala, sau mai degraba viata ca temelie si desavarsire, rezultat al Invierii lui Hristos. Sigur ca aici nu e de facut nici o distinctie, decat poate intre diferitele grade de intensitate. Tot ce e viu este insufletit de Suflarea divina.
Asa se intampla cu aceste structuri invizibile, aflate in miscare, care fac ca tendinta generala spre dezagregare, spre haos, spre entropie sa se schimbe in reintegrare, in complexitate din ce in ce mai subtila, asa incat mereu viata sa nasca din moarte, reprezentare clasica a Crucii, a mortii ca premisa a invierii. Un mare fizician a putut sa afirme ca lumea musteste de inteligenta! Duhul este prezent si activ in tot ce este viu, de la celula la unirea mistica, trecand prin acea mare miscare a eros-ului care marcheaza, intensifica orice existenta si prin om, o duce spre har, spre agapi.
Totusi, daca se poate spune ca tot ce e viata, in lume, este in Duhul, in energia Sa, mult timp si de multe ori inca anonima - ceea ce sfantul Irineu de Lyon, in secolul al II-lea, numea Afflatus [Impotriva ereziilor IV, 2,1] - aceasta viata este intotdeauna legata de moarte. Insa de la Invierea lui Hristos incoace, sursa personala a lui Afflatus, sau Spiritus (ca sa reluam vocabularul sfantului Irineu) este descoperita. Sau mai degraba descoperita-ascunsa, sintagma care ar putea defini taina, altfel ar fi deja vorba de Parusie.
Ori Spiritus comunica, incepand din potirul euharistic, o viata curata, o viata care asuma si care deturneaza moartea: astfel incat atatea morti partiale, stigmate de neevitat ale existentei noastre, si in final chiar moartea noastra biologica, sunt de acum incolo pasti, adica treceri initiatice. Moartea, in sens global, fizica si spirituala, in acelasi timp, este oarecum in spatele nostru, ingropata in apele botezului (al vointei, al lacrimilor sau al sangelui - ce stim noi?). Fundamentul existentei noastre nu mai este moartea, ci Duhul. Si daca acordam atentie acestei prezente, daca scormonim pana la ea, pana la intinsele ei panze de tacere, de pace si lumina, teama din noi se schimba in incredere, lacrimile, in haina de nunta, haina sarmanului, – buna, proasta, nu conteaza, spune Evanghelia lui Matei –, chemat la ospat numai si numai prin har.
Duhul este si Dumnezeu cel ascuns, cel tainic, interior, aceasta depasire pe care o identificam cu radacinile fiintei noastre, intr-un preaplin al inimii care se transforma in marturisire si care ne invata sa vedem in Hristos pe Domnul si sa murmuram intru El, cu El, Avva Tata, un cuvant de tandrete, de incredere si respect. Duhul aprinde inima si deschide in noi "ochiul inimii", "ochiul de foc", care descopera in tot omul chipul lui Dumnezeu, iar in lucruri, "rugul aprins" al lui Hristos care vine. "Ochiul prin care Il vad pe Dumnezeu si cel prin care El ma vede pe mine este unul singur, acelasi", spunea Meister Eckhart [Predica nr. 12], si acest ochi unic este Duhul cel in Hristos, Dumnezeu adevarat si om adevarat.
Nu mai suntem prizonieri in timp si spatiu, ci se deschide in noi o respiratie mai profunda, aducand cu sine o bucurie sfasietoare, caci "respiram Duhul", dupa admirabila formula a Sfantului Grigorie Sinaitul [Mica filocalie a rugaciunii inimii, prima editie, Paris, 1953, p.250]. Atunci devenind incetul cu incetul "despartiti de toti si uniti cu toti” [Evagrie Ponticul, in I. Hausherr, Lectiile unui contemplativ, Paris, 1960, p.187], incepem sa iubim cu adevarat, cu o dragoste care nu mai tine nici de infrangere, nici de biruinta.
Ochiul inimii, ochiul deschis de catre Duhul, Il ghiceste, ca sa vorbim ca mitropolitul Georges Khodr, pe Hristos care se ascunde in misterul religiilor si as adauga eu, in misterul umanismelor si ateismelor providential revoltate de atatea caricaturizari ale lui Dumnezeu. Ochiul inimii vede nu numai Biserica in lume, forma sociologica si adesea derizorie, ci lumea in Biserica, o Biserica fara granite, in care comuniunea sfintilor s-ar largi intr-o comuniune a tuturor marilor traitori, creatori de viata, de dreptate si frumusete si chiar a tuturor marilor nefericiti, care au vrut "sa sfarseasca odata cu judecata lui Dumnezeu", cum ar fi un Antonin Artaud, care a intuit, poate, si ne-a facut sa intuim si noi “crucea ca pe o judecata a judecatii" [Sf. Maxim Marturisitorul, Intrebari catre Thalassius, 43].
In inima acestei Biserici fara hotar, a acestei "iubiri nesfarsite", cum isi intitula cea mai frumoasa carte “un calugar al Bisericii din Orient”, o presimtim, o marim pe Maria, Maica lui Dumnezeu, cea care, primind Duhul pentru a da nastere Cuvantului, a dezlegat tragedia libertatii umane. Caci Duhul, daca este primit de libertatea noastra, o elibereaza si o face sa rodeasca, ii ofera un spatiu infinit de creatie, o impregneaza cu eternitate. De aceea Biserica Ortodoxa foloseste aceeasi expresie pentru a caracteriza si Duhul si pe Fecioara: Duhul panaghion, preasfant si Fecioara panaghia.
Vino si Te salasluieste intru noi
Vino, mai spune rugaciunea noastra. Dupa ce ne-a asigurat ca Duhul este pretutindeni si le implineste pe toate, ea ne face totusi sa imploram: vino. Daca trebuie sa-L chemam astfel pe Cel care ne cheama, este pentru ca, in mod evident, El, care le umple pe toate, nu ne umple si pe noi.
Dupa ce creeaza lumea, Dumnezeu se da oarecum la o parte, pentru a le da consistenta proprie creaturilor Sale. Si acest spatiu, loc liber, spun Parintii, se inscrie in libertatea omului - si a ingerului: el confera refuzului omului, exilului voluntar al "fiului risipitor", o dimensiune cosmica, astfel incat frumusetea lumii, care vine la inceput din marirea lui Dumnezeu, devine magica, nostalgica, grea de tristete, lunecand spre o impietrire disperata. Astfel incat pana si splendoarea eros-ului poate deveni o furie a posesiei, un drog care actioneaza ignorandu-l si distrugandu-l pe celalalt. Duhul care ne poarta in El, Care ne da viata si ne inconjoara ca o atmosfera gata sa ne patrunda sufletul pana in cel mai mic cotlon, nu poate face asta fara incuviintarea noastra, fara chemarea noastra. Trebuie sa ne rugam: “Vino”.
"Vino, Persoana, ce nu poate fi cunoscuta. Vino, bucurie nesfarsita, vino lumina care nu apune. Vino, inviere a mortilor. Vino, Tu Cel care esti de-a pururi si Care, in orice moment, Te indrepti spre noi, cei tavaliti in poftele iadului. Vino, suflarea si viata mea" [Sf. Simeon Noul Teolog, Prefata la Imnele iubirii dumnezeiesti ]. Aceasta este partea omului si cererea devine foarte precisa.
Lumea locuieste in Duhul. Pe acest univers, pe care astazi il putem cerceta pana la miliarde de ani-lumina, sfantul Benoit de Nursie l-a vazut intr-o clipa ca pe un fir de praf intr-o raza din lumina dumnezeiasca. Sfantul papa Grigorie cel Mare amintea aceasta viziune in Dialoguri-le sale, iar sfantul Grigorie Palama intelegea raza ca pe energiile divine care se revarsa prin Duhul Sfant. Creatia nu exista decat pentru ca Dumnezeu o vrea, o iubeste, o apara, dar in acelasi timp El este alungat de om din inima acestei creatii, caci inima ei este omul insusi. Se poate deci merge pana la a se afirma ca, daca lumea locuieste in Dumnezeu, Dumnezeu nu poate locui in ea, caci omul detine, ca pe o putere, un fel de cheie inversa, luciferica si cu ea Ii poate inchide lui Dumnezeu universul. Astfel se manifesta fortele neantului, concretizat in mod paradoxal.
Maria i-a redat lui Dumnezeu, acestui rege fara de tara [Sf. Nicolae Cabasila, in Omilii mariologice, p. 52], o casa. Ea a consimtit ca El sa se intrupeze in chiar sanul creatiei Sale, ca pentru a o recrea. "Dumnezeu a creat lumea Sa sa-si gaseasca o mama", spunea Nicolae Cabasila. Omenirea Il primeste pe Dumnezeu in mod liber in pantecele Mariei. Iisus nu are alt loc unde sa-si plece capul, in afara iubirii "mariale" a celor care il primesc. Duhul, care este din veac locasul Fiului, poate face din fiecare dintre noi locuinta Fiului intrupat. Cu o conditie fundamentala, aceea ca omul sa se roage: “vino si te salasluieste intru noi si ne curateste de toata intinaciunea”.
Si ne curateste de toata intinaciunea
O, fara indoiala ca e de ajuns o scanteie de bucurie amestecata cu recunostinta, e de ajuns, in fata zidului lui Hippolite [In Idiotul lui Dostoievski ] sau al lui Sartre, un suspin de neliniste in care sa se topeasca autosuficienta, un pas inapoi in fata ororii – nu, nu vreau sa fiu complice –, o privire de copil a carei inocenta uimita ma da pe fata, un moment de pace interioara, in care inima se trezeste: numai chipuri, si fata ascunsa a pamantului, pamantul-inger [Cf. Henry Corbin, “Pamantul este un inger”, in Pamant ceresc si trup de inviere, Paris, 1960, p. 23 s ], pamantul ceresc, pamantul-taina pe care il evocam mai sus in legatura cu extazul, in acelasi timp ceresc si pamantesc, al unui Aliosa Karamazov.
Daca exista o fericire indeosebi iubita de oamenii induhovniciti ai Orientului crestin, aceasta este: "Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu". Aceasta fericire nu este una de ordin moral, asa cum este prea des interpretata. Este vorba mai ales de deschiderea si de limpezimea "ochiului inimii": oglinda acoperita de necuratie, care trebuie curatata si lustruita, izvor ingropat intr-o viata decazuta, care trebuie scos la lumina pentru ca sa se transforme in apa vie.
Inima, centrul centrului, unde omul intreg, cu tot ce are el – inteligenta, ardoare, dorinta – este chemat sa se adune pentru a se depasi pe sine in Dumnezeu; inima trebuie curatita nu numai de "gandurile spurcate", obsesie culpabilizanta, ci de orice gand. Numai atunci, cufundata in propria lumina, care nu poate fi decat o transparenta, constiinta constiintei devine "punct zero", simplu loc de primire, cupa oferita, potirul smerit unde poate cobori, pentru a ne renaste, Cincizecime interiorizata, focul Duhului.
Aceasta tema a intinaciunii - a degradarii, spun ascetii - ne trimite la texte fundamentale ale Evangheliei, la revolutia evanghelica, aceea care elibereaza omul de dualismul infinit de complex si de codificat al sacrului si al profanului, al purului si al impurului. Ceea ce-l face pe om necurat, spune Iisus, nu este aceea ca uita de spalatul ritual al mainilor, nu este ceea ce-i intra in gura, conform unei dietetici a permisului si a interzisului: Sfantul Augustin, maniheu, vreme de mai multi ani, a luat cunostinta de o intreaga gnoza, menita sa faca distinctie intre luminos si tenebros - tenebre ale jambonului, de exemplu si lumina a melonului (pepenele galben). Si in zilele noastre, cu cat suntem mai ghiftuiti, cu atat mai mult cautam distinctii analoage, sacrul constand in zveltetea corpului, pe care ni l-am dori vesnic tanar.
Dar, spune Iisus, ceea ce murdareste este ceea ce iese din gura omului, venind din inima lui: asa-numitele dialogis-moď, jocul orb al fricii, al urii, al libido-ului narcisic, slava desarta, dorinta, nebunia. Aceste ispite ajung in inima, venind din adancimile inconstientului - personal, dar si colectiv, prin hipnozele politicii -, si trebuie sa stim a le arunca in focul Duhului, pentru ca acolo sa arda sau sa se transfigureze . In felul acesta necuratia si pervertirea pot fi smulse cu tot cu radacina, care nu este alta decat moartea si nenumaratele masti care o disimuleaza.
Intinaciunea apare atunci ca tot ceea ce izoleaza sau tulbura, blocheaza si deviaza fortele vietii, il impiedica pe om sa inteleaga ca are nevoie sa fie mantuit, pentru ca altfel va muri si nu va avea parte decat de neant si de cosmarurile neantului. Este tot ceea ce-i impiedica pe oameni sa inteleaga ca formeaza cu totii un singur Adam, madulare ale aceluiasi trup, madulare unii altora. Si cum noi nu ne putem curati singuri de toata aceasta murdarie, atunci nu avem decat sa imploram Duhul: Vino si ne curateste pe noi de toata intinaciunea.
Cea mai buna psihanaliza nu poate – si e deja mult – decat sa ne deschida ochii asupra jocurilor si mizelor dorintei si mortii din noi, ea permite posibile deplasari care ne usureaza, asa cum se intampla cand mutam o greutate de pe un umar pe celalalt, dar fara o adevarata eliberare. Freud il considera pe Helmholtz ca pe dumnezeul sau, pentru ca descoperise legea conservarii energiei. Pe aceasta energie - aici vitala, psihica - mutata de colo-colo, mereu conservata, numai venirea harului, venirea Duhului o poate pacifica si transfigura in bucurie pascala. Puterea mortii e zdrobita. Sau: de data aceasta nu ne mai multumim sa schimbam locul mobilelor, ci deschidem ferestrele pentru ca vantul de aiurea sa intre si sa purifice atmosfera.
Da, sa-L imploram pe Duhul, de profondis, din maruntaiele pamantului, printr-o asceza a renuntarii, o asceza de incredere si smerenie.
. si mantuieste sufletele noastre
A mantui, a salva - adica a face pe cineva teafar, a-l face sanatos (sfant) -, inseamna a-l elibera de sub jugul mortii si al iadului, de aceasta "viata moarta" pe care o confundam atat de adesea cu viata, de uciderea celuilalt si de sinucidere si fara indoiala, de asasinarea lui Dumnezeu. Omul este creat din nimic si daca se lasa stapanit de teama si de fuga de ea, disperata sau paroxistica, el se refugiaza in iluzie, in vise, sau intr-o luciditate fara iesire, care da la iveala iubirea ranita.
Hristos "coboara" in iad si in moarte, in vagaunile intunecate unde se chinuieste omenirea, pentru a-l smulge intunericului pe fiecare in parte si omenirea intreaga. Hristos face din toate ranile noastre sufletesti, pe care le identifica propriilor Sale rani, tot atatea izvoare de lumina –"lumina vietii", lumina Sfantului Duh. La Cana, Hristos transforma in vin toate energiile noastre, pe care le aprinde cu focul Duhului. El daruieste pamantul celor vii, acelora care nu isi ingroapa "talantii", ci ii inmultesc. Mantuirea nu este numai salvatoare, ci si insufletitoare, datatoare de viata.
De aceea, atunci cand rugaciunea zice: Mantuieste sufletele noastre, nu este vorba de un spiritualism, de o mantuire care ar consta in eliberarea sufletelor de temnita trupului. Sufletul, aici, desemneaza persoana care transcede si care face posibila existenta intregii noastre fiinte, pe care o face opaca sau luminoasa; chiar sclavia ororii se poate transforma in blasfemie sau in strigat de credinta, asa cum arata exemplul contrastant al talharilor rastigniti de-a dreapta si de-a stanga lui Hristos. S-ar mai putea spune si ca sufletul este viata in unitatea ei, in care vizibilul devine simbolul invizibilului, iar invizibilul, sens al vizibilului. Aceasta se observa bine in anumite texte evanghelice, unde nu se stie exact daca trebuie tradus prin "suflet" sau "viata".
Sufletul mantuit, impregnat de suflarea Duhului, invadeaza incepand cu inima - acest "trup din cele mai adanci profunzimi ale trupului", spune Palama [cf. Jean Meyendorff, Introducere in studiul Sfantului Grigorie Palama, Paris, 1959, p.211] – toate facultatile noastre, toate simturile, mergand pana la universul care ne inconjoara, cel omenesc si cel cosmic. Astfel se pregateste, se anticipeaza printr-o saturare de viata – "trupul meu moare, dar eu nu m-am simtit niciodata atat de viu" – invierea mortilor in unitatea unui Adam total si transfigurarea Cosmosului, cand Duhul Sfant, Duh de inviere, cel Necunoscut se va revela deplin, prin comuniunea chipurilor, a trupurilor devenite chipuri, a pamantului, "chip al chipului" din care sufletele isi vor lua trupurile, in acelasi timp credincioase tainei originare si innoite la Parusie.
Reluarea adresarii directe: "vino", "Te salasluieste", "mantuieste", aminteste ca Duhul este o "persoana, ascunsa, dar absolut reala, pe care o auzim graind si pe care o vedem lucrand in Faptele Apostolilor. O persoana, trebuie specificat, nu in sensul psihologic si social pe care l-a capatat acest cuvant, ci un "ipostas", adica Dumnezeu insusi facandu-se suflarea noastra, adancimea noastra de taina, viata noastra. Intre apartenenta noastra strivitoare la lucruri, la materie si certitudinea de neinlaturat ca suntem altceva, exista aceasta panza de foc, indestructibila, Duhul.
Si, in fine:
Bunule
Trebuie sa ne intoarcem la conotatia ontologica si din ebraica si din greaca a cuvantului "bun". In cartea facerii, la sfarsitul fiecarei zile simbolice a creatiei, citim: "Si a vazut Dumnezeu ca este tob”, termen care se traduce si prin frumos si prin bun.
Iata de ce in versiunea greaca a Septuagintei realizata la Alexandria intre secolele al V-lea si al II-lea i.Hr., tob este tradus prin kalon, care inseamna frumos, si nu prin agathon, bun. Este vorba de plenitudinea fiintei care, creata si recreata prin Cuvantul, insufletita si desavarsita prin Duhul, reflecta viata divina si, prin om, redevenit in Hristos creator creat, este chemata sa se uneasca cu ea. Vocabular de artizan, sau de taran, pentru care bunul, daca este cu adevarat bun, nu poate fi decat frumos. Lasand la o parte distinctiile noastre care tin de estetica: vechile unelte erau frumoase pentru ca erau de folos.
Bunatatea - frumusete a Duhului, desemneaza acest extaz al lui Dumnezeu in creatia Sa, extaz care face in acelasi timp unitatea si diversitatea acesteia. Lucrarea Duhului, spune Dionisie Areopagitul, consta tocmai in aceasta expansiune a Uni-Diversitatii trinitare, intr-o lume in care diferenta poate fi sursa de razboaie, pentru a o conduce nu la o dizolvare in nediferentiat, ci la o armonie cu atat mai vibranta cu cat se naste din extrema tensiune a contrariilor. In Duhul, cu adevarat, cele ce se contrazic se potrivesc, spune Heraclit, iar din cele ce se deosebesc rezulta cea mai frumoasa armonie. [Fragment 8] Caci nu numai unitatea, cum ar crede un spiritualism imbacsit, ci si diferenta vine de la Dumnezeu si Il defineste. Duhul de bunatate si frumusete fixeaza pe veci, in unitatea lui Hristos, chipul unic al fiecarei creaturi. “Intreaga lor fiinta va fi salvata si va trai din plin si de-a pururi [Sf. Dionisie Areopagitul, Nume divine (dumnnezeiesti), VIII, 9].” Duhul, spunea Serghei Bulgakov, este Ipostasul Frumusetii, o frumusete care radiaza de forta bunatatii.
Aici trebuie discutata tema indumnezeirii: "Dumnezeu s-a facut om pentru ca omul sa se poata indumnezei", spun Parintii, nu lepadandu-se de umanitatea Sa, ci desavarsind-o in Hristos, sub flacarile Duhului. Atanasie din Alexandria preciza: "Dumnezeu s-a facut sarcofor (purtator de trup), pentru ca omul sa poata deveni pnevmatofor (purtator de Duhul) [Despre intrupare si impotriva arienilor, P.G. 26, 996]. Intr-adevar, la omul induhovnicit, sufletul patruns de Duhul nu mai este in trup, ci trupul este in suflet si prin el, in Duhul. Lutul originar s-a transformat in trup duhovnicesc, vas al suflarii Duhului.
Bunatatea Duhului nu se manifesta numai in transfigurarea uneori evidenta a sfintilor, ci in atatea gesturi umile care refac neobosit tesatura fiintei, pe care o sfasie ura si cruzimea. Duhul este Cel prin care se implineste zilnic aceasta tesatura: ca si acele batrane cu fata ca un lut crapat, crisalida ce se deschide incetul cu incetul, pentru a elibera, in momentul mortii, trupul cel din Duh.
Frumusetea Duhului se exprima in calitatea unei priviri care nu judeca, ci primeste si face posibila existenta celuilalt. In expresia gurii, leagan al surasului.
Tu, care esti bunatate, Tu, frumusete, Tu, implinire in taina unei clipe, vino! Tu, care esti suflarea suflarii mele si "viata vietii mele", cum spunea Sfantul Augustin.
In centrul oricarei sfinte taine, mai ales al Euharistiei, se afla fara doar si poate Epicleza, aceasta rugaciune catre Tatal, sursa a dumnezeirii, pentru ca sa trimita Duhul sau cel Sfant "peste noi si peste darurile ce s-au pus inainte", painea si vinul, cand e vorba de euharistie, pentru a integra Trupului lui Hristos pe cei prezenti ca jertfa si jertfa acestora.
Rugaciunea pe care tocmai am comentat-o cu stangacie este o imensa epicleza, o epicleza a omenirii si a universului, pentru venireahtml">Imparatiei, despre care o varianta foarte veche a rugaciunii Tatal nostru ne spune ca nu este altceva decat Duhul Sfant.
Olivier Clement
.