Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
Ioan Monahul
Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi întunecă feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură, ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică şi unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.(Mat.6, 14-21)
Postul Pastelui incepe, de fapt, de la vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre. Totusi nimic nu destainuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om. Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului “Doamne strigat-am catre Tine…” anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui!
“Vremea postului sa o incepem luminat, supunandu-ne pe noi nevointelor celor duhovnicesti. Sa ne lamurim sufletul, sa ne curatim trupul. Sa postim precum de bucate asa si de toata patima, desfatandu-ne cu bunatatile Duhului. Intru care petrecand cu dragoste, sa ne invrednicim toti a vedea preacinstita patima a lui Hristos, Dumnezeu si Sfintele Pasti, duhovniceste bucurandu-ne“.
Urmeaza, apoi, Vohodul cu cantarea: “Lumina lina a sfintei slave“. Preotul slujitor inainteaza catre “locul cel inalt” din spatele altarului pentru a vesti Prochimenul de seara, care intotdeauna anunta sfarsitul unei zile si inceputul alteia. Prochimenul cel Mare al acestei zile vesteste inceputul Postului:“Sa nu intorci fata Ta de la sluga Ta;Cand ma necajesc degrab ma auzi, Ia aminte spre sufletul meu, si-l mantuieste pre el”.
Asculta melodia unica a acestui stih – aceasta strigare care dintr-o data umple biserica: “cand ma necajesc degrab ma auzi” – si vei intelege acest moment de inceput al Postului Mare: tainica intrepatrundere dintre deznadejde si nadejde dintre intuneric si lumina. Toata pregatirea se apropie acum de sfarsit. Stau in fata lui Dumnezeu, in fata slavei si a frumusetii Imparatiei Sale. Realizez ca apartin acesteia, ca nu am alt camin, nicio alta bucurie, niciun tel; realizez, de asemenea, ca sunt exilat din acest camin in intunericul si tristetea pacatului, “cand ma necajesc!“. Iar in cele din urma imi dau seama ca numai Dumnezeu ma poate ajuta in aceasta durere, ca numai El poate “griji de sufletul meu“. Pocainta este, mai presus de orice, o chemare disperata catre acel ajutor divin.
Tema izgonirii lui Adam din Rai, legată de Duminica Lăsatului sec de brânză, reprezintă o transpunere a expulzării penitenţilor în afara bisericii care, odinioară, avea loc atunci. Aceştia trebuiau să rămână în afara uşilor bisericii, icoană a Raiului, şi să-şi plângă păcatele, pentru a fi reintroduşi în ea, împreună cu catehumenii, la sfârşitul Postului Mare.
De aceea, imnografia acestei duminici se întemeiază pe imaginea lui Adam plân¬gând înaintea porţilor Raiului: „Şezut-a Adam în preajma Raiului, şi de goliciunea sa plângând, se tânguia: Vai mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene, şi am fost furat de ea şi de mărire m-am de¬părtat. Vai mie, celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie. Ci, o Raiule, de acum nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta. Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumne¬zeul şi Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am şi fost luat. Milostive îndurate, strig către Tine: Miluieşte-mă pe mine cel ce am căzut” (Slava de la „Doamne strigat-am”). Dramatismul trăit de credincioşi în această duminică, dramatism insuflat de însuşi dramatismul lui Adam este „asemănător” cu dramatismul trăit începând cu Sâmbăta lui Lazăr până în Sâmbăta Mare, când urmărim zi de zi Patima lui Hristos pentru readucerea lui Adam în Raiul pierdut.
“Asa cum stim, primii oameni n-au tinut porunca lui Dumnezeu si au cazut, iar aceasta cadere i-a pus intr-o postura dificila. De aceea s-au grabit sa-si ascunda greseala si pe ei insisi de la fata lui Dumnezeu. Cand Dumnezeu a adus la lumina ceea ce ei se straduiau sa tina in ascuns, au alunecat intr-o alta greseala si mai mare.
Dar inainte sa trec mai departe, as dori sa adaug la acest aspect cateva lucruri pe care le consider foarte necesare. Atunci cand au cazut, primii oameni ar fi putut sa reactioneze in urma¬toarele trei moduri:
Sa consimta ca au pacatuit, sa se caiasca si sa-si ceara iertare de la Dumnezeu. Asa cum spun Sfintii Parinti, Dumnezeu i-ar fi iertat, si ar fi ramas in continuare in Rai. N-au facut insa acest lucru, cel mai bun pentru ei.
Al doilea mod de reactie este exact cel pe care l-au ales ei. Adica, si-au dat seama ce rau s-a intamplat si s-au ascuns, dar cand Dumnezeu i-a chemat, in loc sa se pocaiasca, au incercat sa se justifice. Asa cum citim in Sfanta Scriptura, Adam s-a indreptatit pe sine pentru pacatul savarsit, aruncand vina pe Eva, iar Eva, la randul ei, a dat vina pe sarpe.
Al treilea mod de reactie era sa ramana indiferenti, sa nu le pese cat de mult au cazut, de faptul ca nu mai asculta de Dumnezeu, ci de ei insisi, si sa inceapa o noua viata, adica intocmai cum se intampla cu omul de astazi. Dar ar fi fost, oarecum, cu neputinta pentru primii oameni sa reactioneze astfel, deoarece cunosteau pentru prima data starea de pacat.
Cel mandru cauta sa fie recunoscut, admirat, apreciat si slavit de oameni. Aceasta este patima slavei desarte, pe care Sfantul Ioan Scararul o caracteriza ca fiind 'risipirea ostenelilor, pierderea sudorilor, nepoata necredintei, inaintemergatoarea mandriei, inecarea corabiei in port'. Dupa Sfantul Ioan Casian, slava desarta este considerata ca inceput al mandriei, patima care ii razboieste mai ales pe cei desavarsiti, care au biruit patimile desfranarii si maniei.Omul smerit este doar o prezenta care transpare, devine vizibila numai prin gesturile sale materiale, dar discrete pana la diafan. El nu se compara decat cu el insusi si se considera pacatos si ca nu face nimic bun. Spre acest model duhovnicesc indemna si Cuviosul Petru Damaschin: 'Avand cineva toata virtutea trupeasca si sufleteasca, sa se socoteasca pe sine si mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind'. Iar Cuviosul Isaia Pustnicul adauga: 'Smerenia consta si in a nu se masura cineva ca sa constate pana unde a ajuns prin vreo fapta a sa; a privi la ea cat de importanta, cat de mare, a nu o lua in seama. Smerenia mai sta in: a nu se sfadi, in supunere, in a cauta mereu cu privirea in jos, a avea ochii morti; a te pazi de minciuna, a nu te lasa prins de vorbe desarte, a nu te impotrivi nimanui, a te sili pe tine la osteneala, a rabda defaimarea, a uri odihna si a nu supara pe nimeni'. Mai mult, una din calitatile smeritei cugetari, potrivit aceluiasi autor duhovnicesc, consta in renuntarea la voia proprie in favoarea aproapelui, dar 'intru cunostinta', cu discernamant.Tamaduirea mandriei Sfantul Vasile cel Mare aprecia ca cel mandru 'se vindeca daca crede in judecata celui care a spus: 'Domnul celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har' (Iac. 4, 6), altfel spus daca se teme de judecata la care va fi supusa mandria'. Domnul Hristos insusi atrage atentia asupra urmarilor nefericite ale mandriei: 'Oricine se inalta pe sine se va smeri' (Mt. 23, 12; Lc. 14, 11).
Omul de astazi nu tine seama ca paca¬tuieste si ca are nevoie de pocainta, pentru ca nu mai constientizeaza starea de pacat. Se depune un efort la nivel mondial ca sa dispara conotatia pacatului, s-au ridicat parlamentari care au afirmat ca trebuie sa schimbam putin Evanghelia, sa scoatem cuvantul pacat, notiunile de pocainta, izbavire, s. a. Adica, Sfanta Evanghelie sa devina, daca doriti, un text pedagogic, social, care, intr-un fel oarecare, ar putea sa ajute ome¬nirea. Nici un cuvant despre faptul ca omenirea se afla in pacat, ca nu este impacata cu Dumnezeu, ca trebuie sa constientizeze acest lucru, sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu.
Daca luam seama la viata noastra de zi cu zi, vom vedea ca in noi toti, mai mult sau mai putin, exista pornirea nu doar sa pacatuim, ci sa ne simtim nevinovati, sa nu simtim vina, sa nu avem mustrari de constiinta, si de multe ori pacatuind, sa credem ca savarsim o lucrare bineplacuta lui Dumnezeu.
Asadar, primii oameni s-au indreptatit si au alunecat intr-o greseala si mai mare. Dumnezeu a sosit, hotarat sa-i ierte, daca isi marturiseau pacatul cu pocainta sincera. Dar acestia s-au indreptatit. Şi poate ca au pierdut Raiul, nu pentru ca au gresit, ci pentru ca nu s-au pocait.
Noi ştim că omul a fost creat pentru Rai, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a fi în comuniune cu El. Păcatul său l-a lipsit de această viaţă fericită şi existenţa sa pe pământ este, totuşi, un exil. Hristos deschide uşa Raiului oricui îl urmează, iar Biserica, descoperindu-ne frumu¬seţea împărăţiei, face din viaţa noastră o călătorie spre patria cerească. Astfel, la începutul Postului Mare noi ne asemănăm cu Adam: „Scos a fost Adam din Rai pentru mâncare; pentru aceasta şi şezând în preajma lui, plângea tânguindu-se şi cu glas de umilinţă zicea: Vai mie, ce am pătimit eu ticălo¬sul! O poruncă am călcat a Stăpânului meu, şi de tot binele m-am lipsit. Raiule preasfinte, care ai fost sădit pentru mine şi prin Eva ai fost încuiat, roagă pe Cel ce te-a făcut pe tine şi pe mine m-a zidit, ca să mă satur de florile tale. La acestea Mântuitorul îi răspunde: Zidirea Mea nu vreau să piară, ci vreau să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. Că pe cel ce vine la Mine nu-l voi goni afară” (Slava de la stihoavnă).
“Adu-ti aminte de unde ai cazut!” Asa ii spune Domnul ingerului Bisericii din Efes in Apocalipsa lui Ioan Teologul. Adu-ti aminte, insa nu cu usuratate si cu nepasare, ci in asa chip incat sa afli in aceasta imbold spre pocainta si intoarcere la faptele bune de mai inainte. Adu-ti aminte de unde ai cazut si pocaieste-te si fa faptele cele dintai (Apoc. 2,5). Iata, aceasta porunca ar trebui insuflata neincetat fiecarui om si intregii omeniri cazute. Adu-ti aminte de fericirea dintru inceput a celor intai-ziditi, fericire mare si cu neputinta de povestit, care a fost pierduta prin cadere si prin aceasta sa starnesti in tine ravna si grija de a te ridica si a redobandi ceea ce ai pierdut. Bolnavul, de pilda, aducandu-si aminte de placuta stare a sanatatii, doreste mai cu osardie insanatosirea; cel robit, amintindu-si bucuria libertatii, cauta eliberarea; cel saracit, amintindu-si de tihna indestularii, foloseste toate mijloacele pentru a se imbogati din nou. Cred ca nimeni n-ar fi nepasator si lenevos de mantuirea sa daca nu i s-ar imputina aducerea aminte de acest fapt;ce bine era inainte de cadere si ce rau am ajuns dupa cadere!
Bineinteles, aceasta aducere aminte ne-ar putea arunca in deznadejde daca nu am avea la indemana mijloacele de a ne indrepta starea: dar iata, bunatatea cea grijulie a lui Dumnezeu a randuit pe pamant chip de ridicare si l-a apropiat de noi – chip de ridicare pe care ne putem bizui, pe care multi l-au incercat deja si care si-a aratat in privinta lor puterea sa cea minunata. In starea in care ne aflam, aducerea aminte de starea din care am cazut este acelasi lucru cu starnirea setei cand inaintea ochilor se afla un izvor de apa curata ori starnirea foamei cand inaintea ochilor se afla un ospat imbelsugat. Si iata scopul cu care ni se infatiseaza in fiecare an, inainte de inceputul Marelui Post, istoria caderii protoparintilor. Prin aceasta ni se spune :
“Amintiti-va cum erati inainte, cum v-ati facut acum si umpleti-va de ravna pentru ridicarea din aceasta stare! Iata, acum este vremea bineprimita; iata, acum este ziua mantuirii!”
Dar iata, parca in ciuda purtarii de grija a lui Dumnezeu pentru noi, din toate adevarurile mantuitoare, de care putin ne amintim, cel mai putin ne amintim de caderea cu care am cazut in persoana protoparintilor nostri – de parca totul ar fi fost asa cum trebuie sa fie. Uitare vrednica de plans – la fel de plans ca si atunci cand o fiica de imparat, fiind atrasa catre lucruri josnice, pierzand din aceasta pricina mila tatalui sau si cazand intr-o stare injosita, ar ajunge la o asemenea nesimtire incat ar uita ca nu se afla la locul sau: cu atat mai mult cu cat are si casa imparateasca inaintea ochilor si se stie ca imparatul este gata sa isi primeasca inapoi fiica si sa-i dea iarasi tot ce avea. In aceeasi stare se afla si sufletul nostru, care este zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci cand el nu pastreaza in gandul sau felul in care era la inceput si felul in care a ajuns acum, si nu vrea sa se foloseasca de mijloacele daruite lui pentru intoarcerea la vrednicia dintai.
El a fost pus intru lumina cunostintei, iar acum este impresurat de intunericul necunostintei, indoielii si ratacirii. A fost plin de pace a gandurilor, a dorintelor si a constiintei, iar acum in el se da o lupta a gandurilor cu dorintele, a gandurilor si dorintele cu constiinta – lupta din care el primeste rana dupa rana. A fost in el dulce tihna si deplina multuimire, iar acum o patima dupa alta lovesc inima, chiar in timp ce acestea se asteapta ca prin indestularea patimii sa capete placere. De la aceasta neoranduiala dinauntrul sufletului vin si amaraciunile, nevoile, suferintele, nereusitele, neoranduielile din afara. Oare acesta este raiul desfatarii, in care ti se cuvenea sa fii, suflete, dupa nasterea si menirea ta? Deci aminteste-ti de unde ai cazut si pocaieste-te! Cat de nefireasca e starea noastra de acum ar trebui sa simta, pare-se, fiecare, necajindu-se toata viata si incercand greutati si lipsuri de tot felul: si totusi, nu se intampla asa. Unii se obisnuiesc atat de mult cu starea lor de cadere, incat nici prin gand nu le trece ca n-ar fi trebuit sa fie asa, chiar incearca sa aduca dovezi cum ca nici nu trebuie sa fii altfel. Ce jalnic!
Jalnici sunt toti cei care nu-si simt caderea si nu cauta sa se ridice. Cu atat mai jalnici sunt crestinii si cei care traiesc avand in fata crestinismul.
In fata noastra este casa mantuirii si in ea ne-am impartasit deja de puterile tamaduitoare ce lucreaza in ea; este un lucru jalnic daca am iesit din ea, gustand mancarea ce ne-a adus pierzarea. Dar e un lucru si mai jalnic daca, stand afara, privim cu nepasare pierderea si in lenevia noastra nu nazuim sa intram inauntru iarasi si sa ne desfatam de bunatatile aflate acolo. Asadar treziti, fratilor, sufletele voastre, daca nu au adormit! Treziti-le zicand :
“Scoala-te, suflete adormit si istovit in pacate – scoala-te, si te va sfinti Hristos! Ai fost deja sfintit si stii ce mare este fericirtea celor sfintiti! Umple-te iar de ravna pentru acelasi lucru si scoala-te! Iata, acum este vremea bine primita, iata, acum este ziua mantuirii!”
Am cazut prin mancare, sa ne straduim a ne ridca prin post; am cazut prin parerea de sine, si ne ridicam prin defaimarea de sine; am cazut prin nepocainta, sa ne ridicam prin lacrimile strapungerii; am cazut prin lenevie si uitare de Dumnezeu, sa ne ridicam prin grija de mantuire si frica de Dumnezeu; am cazut dedandu-ne placerilor, sa ne ridicam prin vietuire aspra si indurare de buna voie a lipsurilor; am cazut prin instrainarea de Biserica, sa ne ridicam prin mersul in casa lui Dumnezeu; am cazut ascultand cantece rusinoase si ingaduindu-ne sa dansam, sa ne ridicam prin ascultarea cantecelor bisericesti si prin metanii dese; am cazut prin multa vorbire, sa ne ridicam prin tacere; am cazut prin imprastiere, sa ne ridicam prin insingurare si pazirea luarii aminte; am cazut prin ascultarea de vorbe desarte si citirea de carti desarte, sa ne ridicam prin ascultare Cuvantului lui Dumnezeu si citirea de carti mantuitoare.
Iata, inca putine ceasuri si va veni vremea mantuitoare a postului, ce cheama la trezire. Sa ne folosim de ea asa cum ne arata mama noastra cea inteleapta si grijulie, Sfanta Biserica. Sa ne folosim de ea, fiindca nu stim de ni se va mai da o vreme ca aceasta – si cine vrea sa ramana in cadere si sa se infatiseze in cealalta viata cazut? Acesta, poate, este cel din urma an cand mai suntem lasati intre cei vii, poate-poate vom aduce roadele pocaintei, poate-poate ne vom indrepta. Si daca nici acum nu ne vom indrepta, vom fi taiati si aruncati in foc. Avand acest lucru in gand, sa luam hotararea ca de acum, intrand in post, sa intram si in nevointele ridicarii din cadere. Asta cere de la noi Domnul; asta asteapta Sfanta Biserica, asta doresc toti sfintii lui Dumnezeu, ce se gandesc la noi cu grija si privesc cu impreuna-patimire la abaterile vietii noastre!
În Biserica, această Duminică poartă numele de „Duminica Iertării”. După Vecernie, are loc un ritual de iertare în timpul căruia fiecare creștin își cere iertare de la ceilalți prezenți, iar corul cântă irmoasele canonului Paştelui. Originea acestui rit al iertării se găseşte în Palestina, unde, după mărturiile Sfântului Sofronie al Ierusalimului, „în Duminica ce s-a obişnuit să se nu¬mească întâia din săptămânile Postului Mare, se săvârşea Sfânta Liturghie, ca de obicei şi fiecare se împărtăşea cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine şi mâncau puţin, după cum era obiceiul. După aceasta se strângeau toţi în biserică şi, făcându-se îndelungată rugăciune şi multe metanii, călugării se îmbrăţişau cu sărutare unii pe alţii, sărutau şi pe stareţ, făcându-i metanie, şi se rugau să le dea binecuvântarea, care să le fie de ajutor şi de sfătuire în nevoinţele ce le stăteau înainte. După ce se săvârşeau acestea, se deschi¬deau porţile mănăstirii şi ieşeau toţi din mănăstire cântând cu voce dulce: „Dom¬nul este luminarea mea şi Mântuitorul meu de cine mă voi teme? Domnul este Izbăvitorul vieţii mele, de cine mă voi înfrico¬şa?” şi celelalte stihuri ale psalmului”.
Acest obicei a lăsat numeroase urme în Triod. De aceea, cele două extremităţi ale Postului Mare, Duminica brânzei şi Duminica Floriilor, cuprind aluzii imnografice şi ritualuri extrem de limpezi la acest obicei.
Obiceiul slav, al iertării reciproce, poate fi privit şi ca o solemnizare a iertării prescrise în mănăstiri, în fiecare zi după Miezonoptică şi Pavecerniţă, dar faptul că fiecare se împacă aici în mod individual, cu preotul şi unul cu celălalt, îi dă uncaracter de profundă autenticitate, evidenţiind dispoziţia fiecăruia dintre credincioşi spre o adevărată pocăinţă şi o schim¬bare decisivă a conduitei în relaţiile cu aproapele său.
Sărutarea de la Vecernia Duminicii Lăsatului sec de brânză reprezintă o anticipare a împăcării universale a oamenilor, în Hristos Cel Înviat, ce va fi simbolizată de un alt rit al sărutării săvârşit la încheierea Utreniei Paştelui, în timpul căruia se cântă: „Ziua învierii, să ne luminămcu prăznuirea, şi unii pe alţii să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi. Să ier¬tăm toate pentru Înviere şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Prin primatul iubirii, afirmat în acest rit de iertare reciprocă, Triodul apare ca un ciclu, ale cărui două extremităţi se întâlnesc. Începutul corespunde cu sfârşitul, dar nu îndată, căci efortul depus în timpul Postului Mare, ce se deschide într-o atmosferă pascală şi de participare mistică la Patima lui Hristos, vor da celui de-al doilea rit al iertării profunzime duhovnicească şi hristologică, pe care cel dintâi nu o are.
Iata care este lucrul cel mai bineplacut lui Dumnezeu: pocainta. Ea este jertfa cea mai curata si mai frumoasa pe care omul poate sa o ofere lui Dumnezeu.
De multe ori cugetam la multe alte lucruri, dar daca aducem ca jertfa pocainta, Dumnezeu, Sfanta Treime, ingerii, se vor bucura si prin aceasta ofranda a noastra se va pune in valoare toata lucrarea pe care Domnul a savarsit-o pentru noi de la caderea primilor oameni, dar mai ales de cand Domnul a venit pe pamant.
Dumnezeu ne spune prin profetul Isaia ca orice virtute si indreptatire a omului este ca „o carpa lepadata” inaintea Lui. Adica, faptul ca omului nu-i sta in putere sa arate o astfel de vir¬tute, incat sa-L multumeasca deplin pe Dumnezeu. Prin pocainta, insa, pentru ca se pune in valoare intreaga lucrare a lui Hristos pe pamant, Dumnezeu este pe deplin multumit.
Asadar, o vietuire curata si o pocainta sincera nu au pret, acestea pun in valoare toate cate a facut Dumnezeu pentru noi. Tot ceea ce a facut, a savarsit ca sa ne pocaim.
Sa-mi ingaduiti aici sa fac referire la ceva despre care, cei mai multi dintre voi n-ati auzit, dar si daca ati auzit, nu este rau sa mai ascultati inca o data. Intr-o manastire din Sfantul Munte exista o pictura care reda Parusia, si prezinta sufletele la Judecata. Fiecare suflet trece pe rand si este cantarit in talerele lui Dumnezeu. Diavolii aduc pentru fiecare suflet greutati mari si le aseaza pe talerul dinspre partea lor. Tot pentru fiecare suflet si ingerul pazitor aduce greutati ceva mai mici, iar balanta inclina spre partea diavolilor, ingerul, foarte mahnit, cauta sa gaseasca o modalitate sa faca talerul sa se aplece spre partea lui si, astfel, sufletul sa se mantuiasca. Cautand, gaseste o batistuta udata de lacrimile de pocainta ale acelui suflet. O pune in balanta, si aceasta se inclina spre partea ingerului si sufletul se mantuieste.
Oare au atata greutate cele doua picaturi de lacrimi? Din punct de vedere material n-au nicio greutate, dar din punct de vedere spiritual cantaresc greu. Pocainta valoreaza atat de mult incat, oricat s-ar stradui diavolul, ea poate sa intoarca balanta spre partea ingerului si sufletul sa se mantuiasca.
Înviind astfel „înainte de înviere”, creștinul va putea scăpa de asprimea judecăţii pe care o comemorează Duminica Lăsatului de carne, pentru a fi iniţiat în mila şi comuniunea cu Dumnezeu în timpul celor cincizeci de zile de după înviere, icoana veacului viitor.
Sa ne folosim de aceasta vreme a Postului, fiindca nu stim de ni se va mai da o vreme ca aceasta – si cine vrea sa ramana in cadere si sa se infatiseze in cealalta viata cazut? Acesta, poate, este cel din urma an cand mai suntem lasati intre cei vii, poate-poate vom aduce roadele pocaintei, poate-poate ne vom indrepta. Si daca nici acum nu ne vom indrepta, vom fi taiati si aruncati in foc. Avand acest lucru in gand, sa luam hotararea ca de acum, intrand in post, sa intram si in nevointele ridicarii din cadere! Putem spune ca am trait ca sa apucam acest Post. Sa multumim Domnului pentru aceasta mila, dar sa ne si grabim a ne folosi de ea! Amin (postat pe fb de ioan monahul)
