Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
Vedeţi, numai acesta, care este de alt neam, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că II cunosc pe Dumnezeu mai mult decât toate neamurile. Dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din inima lor. Un păgân, un asirian, are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi iudei. Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă si inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini. Mulţi musulmani, budişti sau hinduşi îi fac de ruşine pe creştini cu ardoarea rugăciunilor si recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu. Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mantuit. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.
Dar la ce le-a folosit credinţa? Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!” Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale? Căci doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnu¬iesc să-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar dacă bol¬navul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării.
Aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am vindecat“, ci: Credinţa ta te-a mântuit. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură pentru noi toţi! Si ce mustrare mândriei omeneşti!
Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Adevărat, toţi comandanţii care acoperă partea soldaţilor la victo¬rie. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos; Domnul Cel Smerit, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu industria, trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei şi norocului propriu. Să se apropie, în sfârşit, si să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui Dumnezeu în toate. Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa, arătând-o pe cea a omului.
În faţa atâtor binefaceri mici şi mari să nu ne arătăm nerecunoscători ca cei nouă leproşi. Nerecunoscătorul este mai prejos şi decât animalele, care de mute ori îşi manifestă recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Arunci, de pildă, câinelui un os şi, pentru că nu are gură să-ţi spună „mulţumesc”, dă din coadă. Şi nu doar câinele, ci şi alte animale îşi manifestă recunoştinţa. Se spune despre un leu, care fusese rănit de un spin în care călcase, că s-a apropiat de un om cu răgete tânguitoare de durere şi i-a întins piciorul. Omul, cu toată teama lui, a scos cu atenţie spinul care intrase în piciorul fiarei şi aceea s-a liniştit. De atunci animalul nu a uitat binefacerea. Când după o vreme omul acela s-a aflat în primejdie, leul l-a salvat!
Cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu nu sunt acestea. Cea mai mare binefacere este că L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut şi S-a făcut Om în peştera din Bethleem, iar mai apoi, pe Golgota, a oferit înfricoşătoarea jertfă a Crucii, ca să ne elibereze de păcat, de stricăciune şi de moarte. Un oarecare misionar, vrând să facă mai lesne de înţeles celor ce-l ascultau marea binefacere, pe care ne-a dăruit-o Hristos, a făcut următoarele: S-a aplecat la pământ, a desenat un cerc şi l-a îngrădit de jur împrejur cu lemne mici. După aceea a dat foc lemnelor, iar când s-au aprins bine şi s-a alcătuit o coroană de foc, a luat un vierme şi l-a aruncat în mijlocul cercului. Viermele a simţit focul dimprejurul lui şi a început să se mişte în dreapta şi-n stânga. Nu putea însă să găsească o ieşire pe nicăieri, pentru că de pretutindeni îl înconjura focul. Aşadar, era condamnat să ardă. Atunci, întinzându-şi mâna, misionarul a scos viermele din cuşca de foc şi ţinându-l în palmă a spus oamenilor, care urmăreau cu interes scena: Aţi înţeles ce înseamnă lucrul acesta? Foc este păcatul, care ne ameninţă de pretutindeni, vierme suntem noi, care suntem condamnaţi să ardem în iad, iar Cel care S-a aplecat este Hristos; ne-a apucat şi ne-a mântuit. Unui astfel de Binefăcător ce fel de recunoştinţă ar trebui să-I arătăm!
Să fim deci recunoscători tuturor şi desigur mai întâi lui Dumnezeu. Dar poate veţi întreba: Şi cum poate să-şi arate cineva recunoştinţa sa Domnului? Sfântul Ioan Gură-de-Aur indică mai multe moduri. Iată câteva din acestea. Întâi şi întâi să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea noastră darurile pe care ni le-a făcut. Apoi, să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce pe cât putem binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce avem Binefăcătorului nostru; şi după ce Îi vom fi dat toate, să simţim că nu I-am dat nimic însemnat; apoi, să ne supunem voii Lui. Desigur, să-I rămânem credincioşi, chiar dacă vreodată va îngădui să ne găsească şi încercările. Mai mult, să-I mulţumim noi înşine, dar să-i sfătuim şi pe alţii să facă acelaşi lucru cu noi. Nu putem să facem nimic din acestea? Cel puţin să ne hotărâm să mergem regulat la biserică, să mergem la biserică în duminici şi în marile sărbători. 168 de ore are săptămâna. Ce cere de la noi Dumnezeu? O oră durează Dumnezeiască Liturghie. Să mergem atunci şi să-I spunem lui Dumnezeu un „Mulţumesc!”.
„Mulţumesc!” este un cuvânt mic, dar recunoştinţa, pe care o exprimă, aduce un mare bine. Împacă inima, face societatea umană. Puteţi să şi observaţi acest lucru de multe ori în viaţa cotidiană. Remarc – şi aţi remarcat şi voi – ce se întâmplă de pildă în comportamentul conducătorilor auto. Dorinţa de a ajunge mai repede la serviciul lor îi face adesea să se enerveze şi să aibă accese de furie. Când însă cineva se află în dificultate, ceilalţi îl facilitează, oprind şi oferindu-i cu politeţe prioritate. Primul îşi arată recunoştinţa printr-un simplu semn cu mâna. Atunci nervii sunt daţi la o parte, iar în sufletul tuturor se instalează o dispoziţie plăcută. Aceasta este o imagine şi un exemplu. Aşa cum suntem pe drumul rutier, aşa şi pe celălalt mare drum, drumul vieţii, să fim recunoscători şi gata să spunem „Mulţumesc!” binefăcătorului nostru.
Aşadar, recunoscători faţă de toţi. Dar mai ales recunoscători Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cel mai mare Binefăcător al nostru al tuturor.“ Recunoscători lui Dumnezeu, dar recunoscători şi oamenilor care ne-au făcut bine. Copiii – recunoscători faţă de părinţi; să le arate toată afecţiunea şi îngrijirea la bătrâneţile lor. Recunoscători – elevii faţă de învăţătorii şi profesorii, care i-au învăţat carte. Recunoscători – credincioşii faţă de părinţii lor duhovniceşti, preoţii şi arhiereii, care ostenesc la zidirea sufletelor. Recunoscători – toţi elinii faţă de binefăcătorii naţionali; cei care şi-au jertfit întreaga lor avere pentru binele patriei. Recunoscători să fim toţi oricărui binefăcător, tutore şi protector.
“Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oa¬menii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie. Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.
În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care pu¬trezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta? Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. La fel este şi astăzi în locurile unde sunt leproşi. Ca să împiedice pe oricine s-ar fi putut apropia de el, leprosul trebuia să strige de departe: „Necurat! Necurat!” Aşa se arată, cuvânt cu cuvânt, în Lege: Leprosul cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, si să strige mereu, necurat! Necurat! (Levitic 13, 45). Hainele sfâşiate – ca să se vadă lepra; capul descoperit – tot ca să se vadă că e lepros, pentru ca leproşilor le cădea părul; cu gura acoperită – de asemenea m semn de recunoaştere; şi mai presus de toate, strigătul: necurat! Necurat! Leproşii erau alungaţi din cetăţi si sate şi duceau o viaţă mai prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. Necurat este, scrie în Lege, şi să trăiască singuratic şi afară din tabăra să fie locuinţa lui (Levitic 13, 46). Erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea.
Iisus Domnul, Izvorul înfloririi, al frumuseţii şi al puterii, trecea într-o zi pe lângă aceste zece rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de departe au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Dar şi-or fi dat seama nefericiţii aceştia de puterea lui Iisus? Trebuie sa le fi ajuns si lor la urechi faima acestui lucru cu totul nou pe lume, care le-a trezit luarea-aminte. Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici pojarurile, nici cutremurele, învesmântaţi în putreziciune, n-aveau în minte decât a lor nefericire, si poate doar pe Cel ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. Auzind faima de mare tă¬măduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat si despre vindecările de lepră săvârşite de El (Luca 5,12-13).
Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Îl aşteptau undeva, la marginile câmpiei galileene, acolo unde drumul începe să urce spre colinele Samariei. Iisus trecea în drum spre Ierusalim. Iată, bătea ceasul fericit al întâlnirii, si nu din întâmplare, ci din iconomia lui Dumnezeu. Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei într-un glas, văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii. De ce I-au zis: învăţatorule? Pentru că acest cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. De ce atunci nu-L numesc: „Doamne“? Pentru că ei nu ştiu încă cine este Hristos.
Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei cu glas mare. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor. Dar ducându-¬se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra, Domnul Si-a întins mâ¬na si l-a atins pe lepros, spunând: Fii curăţat! Si îndată s-a dus lepra de pe el (Luca 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, stăteau departe. Domnul, aşadar, le-a vorbit de departe. De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria aces¬tora să-i declare pe leproşi necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănă¬toşi, si de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi, îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni (Levitic 13, 34-44). Domnul nu va schimba Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de faţă o înlesneşte, pen¬tru că preoţii vor vedea cu ochii lor si vor mărturisi că cei zece le¬proşi cu adevărat s-au curăţat. Auzind deci ce le spune Domnul si încotro îi trimite, cei zece leproşi au ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se iată că lepra dispăruse.
Se uitau unul la altul, şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cu¬vânt n-ar fi putut să vină de la un muritor; că trebuie să fi fost rostit de Dumnezeu prin gură omenească. Rostit de limbă omenească, acest cuvânt a venit din adâncimile de unde a venit si cuvântul de poruncă întru zidirea lumii: Şi a fost aşa.
Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt puter¬nice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Si sunt frânturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier. Gândiţi-vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor credem. Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ (Psalm 134, 6). El este Domnul vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală si Biruitor al morţii. Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de ce; dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească fie sufleteasca; dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului.
Să ne întoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseşte vindecarea leproşilor, şi să privim zugrăvirea cea limpede a recunoştinţei si nerecunostinţei. Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor.
Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi si primul său gând a fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Si precum, doar cu puţin mai înainte, stri¬gase cu buzele roase de lepră: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi, aşa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sănă¬toase si din rărunchi teferi, mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu nu¬mai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I mulţumească. Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în ge¬nunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu. Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei asiriani aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei după ce stră¬mutase mai întâi pe iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul că acest om recunoscător era de sânge curat asirian se vede din aceea că Domnul a spus: este de alt neam.
Lepra – Boala blestemată despre care găsim scris în Biblie – loveşte încă omenirea după 2000 de ani, omul n-a gasit înca mijlocul de a o trata. Pentru aceasta cumpită boala a trupului leproșii strigau „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luc.17,13). Strigau aceste cuvinte cu credinţă. Credeau că Hristos, aşa cum a vindecat mii de bolnavi, care pătimeau de diferite boli, doar El ar putea să-i facă şi pe ei bine. Şi Hristos i-a făcut bine doar prin cuvântul Său cel atotputernic. Într-o secundă, trupul lor s-a curăţat. N-a rămas asupra lor niciun semn al groaznicei boli. O, Hristoase, cât de mare este puterea Ta! Plini de bucurie aleargă la casele lor, ca să-i vadă pe ai lor. Dar, în braţele femeilor şi copiilor lor, Hristos a fost uitat. Doar unul singur, pe care-l dispreţuiau, pentru că nu-l considerau iudeu autentic, ci fals, un samarinean, acesta, înainte de a se duce acasă, a considerat de datoria lui să meargă mai întâi la Hristos şi să-I mulţumească. Fiindcă mai există un alt fel de lepra, lepra sufletească, care nu se vindeca dacât cu rugaciune, credință și îndepartarea de pacat. Aceasta este lepra omenirii de azi.
A venit, deci, un lepros vindecat la Hristos, a căzut la picioarele Lui şi cu lacrimi în ochi I-a mulţumit Binefăcătorului său. Şi atunci Hristos a spus: „Nu s-au curăţit de lepră toţi zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Doar unul a venit să-I mulţumească şi să-L slăvească pe Dumnezeu? Şi acesta nu este iudeu, ci samarinean”. ,,Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mântuit” Acesta a primit daruri îndoite de la Hristos: vindecarea de acea boala grea a leprei, dar mai ales mântuirea sufletului.
Din aceasta pericopa evanghelica, reiese ca avem datoria morala sa ne aratam recunoscatori, – înainte de toate – fata de Dumnezeu, Caruia îi datoram marele dar al vietii, sanatatea si mintea si Care Se îngrijeste de noi, ne ofera neîncetat darurile Sale cele bogate si revarsa peste noi atâtea daruri, dupa cum zice Psalmistul: ,,Ce oare Îi voi da Eu Domnului pentru toate câte El mi-a dat?” Recunostinta fata de Creatorul si Proniatorul nostru ne-o putem exprima, pe de-o parte, prin rugaciuni de multumire – si acest lucru se face prin participarea la la slujbele bisericii, la Sfânta Liturghie, care, în fond, este o slujba de recunostinta a Bisericii si a credinciosilor pentru marele dar al jertfei celei fara de sânge care se savârseste pentru noi. Toate zilele vietii noastre, victoriile, clipele de fericire, bucuriile duhovnicesti sa le însotim de câte o rugaciune de multumire catre Dumnezeu, deoarece aceasta este cea mai înalta slujba de multumire pe care noi o aducem lui Dumnezeu.
Taina pe care o putem folosi ca pe o cheie pentru a deschide uşa închisă şi păzită a Raiului este Sfânta Spovedanie. Numai Sfânta Spovedanie ne poate curăţi şi primeni pentru a intra în Rai. Cel ce se spovedeşte continuu în viaţă şi moare de asemenea spovedit acela nădăjduieşte să-şi mântuiască sufletul, dacă spovedania s-a săvârşit cu toată sinceritatea şi cu toată căinţa, acela posedă Cheia Raiului şi-şi poate permite a intra. A te spovedi înseamnă a te smeri – atât înaintea lui Dumnezeu, în chip tainic, precum şi înaintea preotului, în chip vizibil. A te spovedi înseamnă a-ţi alunga tot egoismul din tine, a nu-ţi mai aparţine ţie, a te dezveli de tot subiectivismul personal. Taina Sfintei Spovedanii impune cea mai mare smerenie, cea mai mare umilinţă, cea mai mare căinţă, cea mai puternică zdrobire de inimă şi părere de rău.
Dintre cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, Taina Mărturisirii și Taina Sfântului Maslu se evidențiază ca fiind, prin excelență, mijloace terapeutico-spirituale, fără a exclude celelalte Sfinte Taine sau ierurgii ale Bisericii. Trebuie să subliniem faptul că toate cele șapte Taine al Bisericii Ortodoxe sunt taine de vindecare, pentru că ele îl apropie pe om de Dumnezeu și chiar îl unesc tainic cu El, însă Taina Sfântului Maslu și Taina Spovedaniei unită cu Taina Sfintei Euharistii sunt în chip special taine ale vindecării. Întrucât prin Taina Sfântului Maslu se dobândește nu doar tămăduire de bolile trupului, ci și iertarea păcatelor, se poate face maslu, nu doar pentru cei bolnavi ci și pentru cei sănătoși și nu doar o singură dată, ci de mai multe ori.
Sa scoatem din sufletul nostru nemultumirea cea urâta, rusinoasa si egoista. Din nefericire omul cel egoist are din fire înclinare spre nerecunostinta si adesea se poarta cu oamenii ca acei copii nerecunoscatori si rau crescuti, care au tot ce le trebuie, dar se supara foarte tare când parintii lor le refuza un fleac oarecare. Omul egoist este atât de nerecunoscator, încât se codeste sa se arate crestin, sa-si îndeplineasca unele datorii cu evlavie, sa mearga la Biserica pentru a-I multumi Marelui Binefacator, Care Si-a jertfit viata pentru noi! Desi este crestin botezat, ajunge chiar sa ia în râs cuvintele si faptele Domnului si sa batjocoreasca Biserica Lui cea Sfânta. Sa alungam din sufletele noastre orice urma de necredinta si nerecunostinta fata de Dumnezeu si sa ne împodobim sufletele cu bunatate.
In unele boli trupesti dar mai ales în cele sufletești se baga de seama o dispozitie capricioasa inexplicabila. Adeseori, binefacerile seamana in cel ce le-a primit un simtamant de ura neimpacata, inversunata, fata de cel ce le-a savarsit, egoismul, mândria și pacatul îl fac să uite de Dumnezeu. Atat de des intalneste aceasta ciudatenie potrivnica firii incât de aici a luat nastere in popor o zicatoare: N-ai hranit, n-ai adapat, vrajmas nu ti-ai capatat. Puternica este otrava pacatului, cu care suntem otraviti, cei atinsi de ea sunt in stare sa urasca nu doar pe oamenii care le-au facut bine, ci si pe Dumnezeu, precum au si dovedit prin nenumarate fapte.
La români „lepra” înimii înseamnă şi un neajuns, un flagel moral care macină, subminează fiinţa omenească, un fel de plagă pe suflet, iar „lepros” este poreclit omul lipsit de conştiinţă şi de caracter, un tip nesimţit, fără de ruşine, oameni care domină și conduc țara. Savanţii încă n-au elucidat cauzele exacte pentru care o persoană cu părinţi sănătoşi face lepră. Iar noi doar ne facem a nu şti cum şi de unde astăzi ne afectează sufletul tot mai adânc acest morb al lepădării de tot ce am avut sănătos în trecut, de credință, de tradiție, de strabuni, de biserică, de ortodoxie, de tară, de parcă identitatea naţională şi limba maternă ar fi „bacilul lui Hansen”, provocător de lepră. Această boală începe să devină o adevărată epidemie în satele și orașele noastre româneşti, în toate sectoarele de activitate, în viața pubica, în familie, unde tineri cu bunici sănătoşi, părinţii le sunt deja o generaţie contaminată, cer, chipurile din proprie dorinţă, deschiderea, globalizarea, desprinderea de glie și de Dumnezeu, pentru a le asigura urmaşilor „un mare viitor”.
O, de ne-am da noi creştinii seama de mulţimea si felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă atunci ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi si I-am mulţumi din clipa aceasta si până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin” (postat pe fb de ioan monahul)Ioan Monahul
Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit ? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă si să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Vedeţi cu câtă blândeţe mustră Domnul nerecunoştinţa? Nu întreabă decât dacă s-au curăţit toţi, si de ce n-au venit si ceilalţi nouă să mulţumească. Si nu pentru că n-ar fi ştiut, căci El ştia încă mai înainte de a-i întâlni, că aceia se vor vindeca. A pus întrebarea ca pe cea mai uşoară dintre mustrări. Iar noi, cum ne ieşim din fire dacă, dând vreun bănuţ unui amărât, acesta nu mulţumeşte destul! Dar închipuiţi-vă numai ce-ar fi dacă, vindecând noi nouă bolnavi (să zicem că ne-ar sta în putinţă să facem acest lucru), aceştia n-ar veni să ne mulţumească!
Dumnezeu nu tună şi nu fulgeră împotriva nerecunoscătorilor, nici nu îi blestemă, ci doar îi dojeneşte cu blândeţe, întrebându-i pe cei ce I se închină: „Dar ceilalţi copii ai Mei unde sunt? Unde sunt ceilalţi? Unde sunt puternicii care cârmuiesc peste neamuri cu puterea Mea? Unde sunt bogaţii care s-au îm-bogăţit cu avuţiile Mele, unde biruitorii care au biruit prin mila Mea? Unde sunt cei ce se veselesc şi înfloresc din izvorul Meu? Unde părinţii ai căror fii cresc şi sporesc din a Mea putere? Unde învăţătorii cărora Eu le dau ştiinţă şi înţelepciune? Unde bolnavii pe care i-am vindecat? Unde păcătoşii ale căror suflete le-am curăţat de păcat ca de lepră? N-am dat Eu sănătate la mii şi mii, iar aici la rugăciune sunteţi numai zeci? N-am dat lumina soarelui la milioane, iar de mulţumit Îmi mulţumiţi numai o sută? N-am împodobit câmpiile cu roade şi n-am înmulţit turmele voastre, şi doar câţiva îngenuncheaţi slăvindu-Mă?Vedeţi, numai acesta, care este de alt neam, numai acest străin s-a întors să mulţumească. Dar e cineva străin de Hristos? N-a venit El să mântuiască pe toţi oamenii, nu numai pe iudei? Iudeii se fălesc cu faptul că sunt aleşii lui Dumnezeu, că II cunosc pe Dumnezeu mai mult decât toate neamurile. Dar iată aici dovada întunericului din mintea lor şi a învârtoşării din inima lor. Un păgân, un asirian, are mai multă minte şi inimă decât cei ce se fericesc a fi iudei. Din păcate, istoria se repetă astăzi, când unii necredincioşi au mintea mai deschisă si inima mai mulţumitoare faţă de Dumnezeu decât mulţi creştini. Mulţi musulmani, budişti sau hinduşi îi fac de ruşine pe creştini cu ardoarea rugăciunilor si recunoştinţei lor faţă de Dumnezeu. Pilda se încheie cu cuvântul spus de Domnul samarineanului mulţumitor: Şi i-a zis: Scoală-te si du-te; credinţa ta te-a mantuit. Vedeţi cât de mare este smerenia si blândeţea Mântuitorului. Cum se bucură să cheme pe oameni la împreună-lucrarea cu Sine, vrând prin aceasta să ridice neamul omenesc cel căzut şi înjosit. Mai presus de mândria şi deşertăciunea omenească, El vrea să-Şi împartă vrednicia cu alţii.
Dar la ce le-a folosit credinţa? Ar fi putut, cu tot atâta credinţă, să strige la o mie de doctori faimoşi ai lumii: „Ai milă de noi, vindecă-ne!” Ar fi fost în zadar. Iar dacă vreunul din aceşti mii de doctori pământeni i-ar fi vindecat, vă închipuiţi oare că ar fi pus tămăduirea pe seama credinţei lor şi nu pe a iscusinţei sale? Căci doctorii cei muritori, dimpotrivă, obişnu¬iesc să-si aroge tot meritul lecuirii unui bolnav, chiar dacă bol¬navul şi-a avut şi el partea sa în cumpăna vindecării.
Aşa se poartă oamenii între dânşii. Dar cu totul altfel se poartă cu oamenii Mântuitorul Hristos. Hristos a încărcat o căruţă cu grâne, iar leprosul a aruncat şi el în căruţă o boabă. Încărcătura de grâne a lui Hristos e puterea Sa dumnezeiască, iar bobul leprosului este credinţa lui în Hristos. Hristos, adevăratul iubitor de oameni, nu dispreţuieşte mărunta boabă, ci dimpotrivă, îi dă întâietate faţă de întreaga-I încărcătură de grâne. El, aşadar, nu spune: „Grânarul Meu are să te hrănească”. Nu spune: „Te-am vindecat“, ci: Credinţa ta te-a mântuit. Câtă mărinimie în cuvântul acesta! Ce învăţătură pentru noi toţi! Si ce mustrare mândriei omeneşti!
Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Drept, toţi cei care acoperă grăuntele de vrednicie al altuia ridicându-şi în slăvi propria încărcătură. Aceştia nu-s mai puţin hoţi şi jefuitori decât bogatul care îşi înmulţeşte moşiile cu petecul de pământ al unui sărman. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Adevărat, toţi comandanţii care acoperă partea soldaţilor la victo¬rie. Să se apropie şi să înveţe de la Hristos; Domnul Cel Smerit, toţi cei care, îndeletnicindu-se cu negoţul şi cu industria, trec sub tăcere meritele lucrătorilor, punând toată reuşita pe seama râvnei, chibzuinţei şi norocului propriu. Să se apropie, în sfârşit, si să înveţe de la Hristos, Domnul Cel Iubitor de oameni, tot neamul omenesc, cel care, în orbirea lui, se împăunează cu tot binele, cu toată ştiinţa, cu toată izbânda, ascunzând şi uitând uriaşa parte a lui Dumnezeu în toate. Să se apropie şi să înveţe cum Dumnezeu nu acoperă nici un grăunte de merit omenesc în uriaşa încărcătura a vredniciei Sale, ci dimpotrivă, tăinuie partea Sa, arătând-o pe cea a omului.
În faţa atâtor binefaceri mici şi mari să nu ne arătăm nerecunoscători ca cei nouă leproşi. Nerecunoscătorul este mai prejos şi decât animalele, care de mute ori îşi manifestă recunoştinţa faţă de binefăcătorul lor. Arunci, de pildă, câinelui un os şi, pentru că nu are gură să-ţi spună „mulţumesc”, dă din coadă. Şi nu doar câinele, ci şi alte animale îşi manifestă recunoştinţa. Se spune despre un leu, care fusese rănit de un spin în care călcase, că s-a apropiat de un om cu răgete tânguitoare de durere şi i-a întins piciorul. Omul, cu toată teama lui, a scos cu atenţie spinul care intrase în piciorul fiarei şi aceea s-a liniştit. De atunci animalul nu a uitat binefacerea. Când după o vreme omul acela s-a aflat în primejdie, leul l-a salvat!
Cea mai mare binefacere a lui Dumnezeu nu sunt acestea. Cea mai mare binefacere este că L-a trimis pe Fiul Său Cel Unul Născut şi S-a făcut Om în peştera din Bethleem, iar mai apoi, pe Golgota, a oferit înfricoşătoarea jertfă a Crucii, ca să ne elibereze de păcat, de stricăciune şi de moarte. Un oarecare misionar, vrând să facă mai lesne de înţeles celor ce-l ascultau marea binefacere, pe care ne-a dăruit-o Hristos, a făcut următoarele: S-a aplecat la pământ, a desenat un cerc şi l-a îngrădit de jur împrejur cu lemne mici. După aceea a dat foc lemnelor, iar când s-au aprins bine şi s-a alcătuit o coroană de foc, a luat un vierme şi l-a aruncat în mijlocul cercului. Viermele a simţit focul dimprejurul lui şi a început să se mişte în dreapta şi-n stânga. Nu putea însă să găsească o ieşire pe nicăieri, pentru că de pretutindeni îl înconjura focul. Aşadar, era condamnat să ardă. Atunci, întinzându-şi mâna, misionarul a scos viermele din cuşca de foc şi ţinându-l în palmă a spus oamenilor, care urmăreau cu interes scena: Aţi înţeles ce înseamnă lucrul acesta? Foc este păcatul, care ne ameninţă de pretutindeni, vierme suntem noi, care suntem condamnaţi să ardem în iad, iar Cel care S-a aplecat este Hristos; ne-a apucat şi ne-a mântuit. Unui astfel de Binefăcător ce fel de recunoştinţă ar trebui să-I arătăm!
Să fim deci recunoscători tuturor şi desigur mai întâi lui Dumnezeu. Dar poate veţi întreba: Şi cum poate să-şi arate cineva recunoştinţa sa Domnului? Sfântul Ioan Gură-de-Aur indică mai multe moduri. Iată câteva din acestea. Întâi şi întâi să nu uităm, ci continuu să purtăm în mintea noastră darurile pe care ni le-a făcut. Apoi, să propovăduim şi să mărturisim pretutindeni binefacerea pe care am primit-o. Să avem, apoi, dispoziţia de a întoarce pe cât putem binele pe care l-am primit şi să dorim să oferim tot ce avem Binefăcătorului nostru; şi după ce Îi vom fi dat toate, să simţim că nu I-am dat nimic însemnat; apoi, să ne supunem voii Lui. Desigur, să-I rămânem credincioşi, chiar dacă vreodată va îngădui să ne găsească şi încercările. Mai mult, să-I mulţumim noi înşine, dar să-i sfătuim şi pe alţii să facă acelaşi lucru cu noi. Nu putem să facem nimic din acestea? Cel puţin să ne hotărâm să mergem regulat la biserică, să mergem la biserică în duminici şi în marile sărbători. 168 de ore are săptămâna. Ce cere de la noi Dumnezeu? O oră durează Dumnezeiască Liturghie. Să mergem atunci şi să-I spunem lui Dumnezeu un „Mulţumesc!”.
„Mulţumesc!” este un cuvânt mic, dar recunoştinţa, pe care o exprimă, aduce un mare bine. Împacă inima, face societatea umană. Puteţi să şi observaţi acest lucru de multe ori în viaţa cotidiană. Remarc – şi aţi remarcat şi voi – ce se întâmplă de pildă în comportamentul conducătorilor auto. Dorinţa de a ajunge mai repede la serviciul lor îi face adesea să se enerveze şi să aibă accese de furie. Când însă cineva se află în dificultate, ceilalţi îl facilitează, oprind şi oferindu-i cu politeţe prioritate. Primul îşi arată recunoştinţa printr-un simplu semn cu mâna. Atunci nervii sunt daţi la o parte, iar în sufletul tuturor se instalează o dispoziţie plăcută. Aceasta este o imagine şi un exemplu. Aşa cum suntem pe drumul rutier, aşa şi pe celălalt mare drum, drumul vieţii, să fim recunoscători şi gata să spunem „Mulţumesc!” binefăcătorului nostru.
Aşadar, recunoscători faţă de toţi. Dar mai ales recunoscători Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cel mai mare Binefăcător al nostru al tuturor.“ Recunoscători lui Dumnezeu, dar recunoscători şi oamenilor care ne-au făcut bine. Copiii – recunoscători faţă de părinţi; să le arate toată afecţiunea şi îngrijirea la bătrâneţile lor. Recunoscători – elevii faţă de învăţătorii şi profesorii, care i-au învăţat carte. Recunoscători – credincioşii faţă de părinţii lor duhovniceşti, preoţii şi arhiereii, care ostenesc la zidirea sufletelor. Recunoscători – toţi elinii faţă de binefăcătorii naţionali; cei care şi-au jertfit întreaga lor avere pentru binele patriei. Recunoscători să fim toţi oricărui binefăcător, tutore şi protector.
“Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni, şi de ce oa¬menii îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie. Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, nici de rugăciunile noastre. Dar Domnul, care spune: ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă mai înainte ca să cereţi voi de la El (Matei 6, 8 ) îndeamnă totodată pe oameni să se roage totdeauna şi să nu-şi piardă nădejdea (Luca 18, 1). Dumnezeu nu are trebuinţă de rugăciunile noastre, ci totuşi ni le cere. Nu are trebuinţă de mulţumirea noastră, dar ne-o cere – iar mulţumirea nu e altceva decât tot rugăciune, rugăciune de mulţumire.
În vremea aceea, Iisus intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Erau zece leproşi. Cumplit lucru este să vezi şi numai unul, dar zece! Un trup acoperit din cap până-n picioare cu pete albe si plăgi care ard ca focul. Un trup care pu¬trezeşte de viu, un trup în care e mai mult mâzgă decât sânge. Un trup care duhneşte şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa este un lepros. Iar când lepra ajunge la nas, la gură, la ochi, închipuiţi-vă ce aer respiră, ce mâncare mănâncă, ce lume vede unul ca acesta? Legea lui Moise oprea cu străşnicie pe leproşi să aibă legături cu ceilalţi oameni. La fel este şi astăzi în locurile unde sunt leproşi. Ca să împiedice pe oricine s-ar fi putut apropia de el, leprosul trebuia să strige de departe: „Necurat! Necurat!” Aşa se arată, cuvânt cu cuvânt, în Lege: Leprosul cel ce are această boală, să fie cu hainele sfâşiate, cu capul descoperit, învelit până la buze, si să strige mereu, necurat! Necurat! (Levitic 13, 45). Hainele sfâşiate – ca să se vadă lepra; capul descoperit – tot ca să se vadă că e lepros, pentru ca leproşilor le cădea părul; cu gura acoperită – de asemenea m semn de recunoaştere; şi mai presus de toate, strigătul: necurat! Necurat! Leproşii erau alungaţi din cetăţi si sate şi duceau o viaţă mai prejos de a fiarelor; pretutindeni erau goniţi, dispreţuiţi, uitaiţi. Necurat este, scrie în Lege, şi să trăiască singuratic şi afară din tabăra să fie locuinţa lui (Levitic 13, 46). Erau ca şi morţi pentru oameni, deşi starea lor era mai rea decât moartea.
Iisus Domnul, Izvorul înfloririi, al frumuseţii şi al puterii, trecea într-o zi pe lângă aceste zece rămăşiţe de viaţă zdrenţuite şi rău mirositoare. Când au descoperit că este El, leproşii de departe au ridicat glasul si au zis: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Dar şi-or fi dat seama nefericiţii aceştia de puterea lui Iisus? Trebuie sa le fi ajuns si lor la urechi faima acestui lucru cu totul nou pe lume, care le-a trezit luarea-aminte. Căci nimic altceva nu-i mişcă pe ei, nici schimbarea stăpânirilor, nici războaiele între neamuri, nici înălţarea şi căderea oraşelor, nici serbările, nici pojarurile, nici cutremurele, învesmântaţi în putreziciune, n-aveau în minte decât a lor nefericire, si poate doar pe Cel ce putea să-i dezbrace de haina stricăciunii si să-i îmbrace în sănătate. Auzind faima de mare tă¬măduitor a lui lisus, desigur vor fi aflat si despre vindecările de lepră săvârşite de El (Luca 5,12-13).
Trebuie să fi tânjit de multă vreme după fericita întâlnire cu Hristos. Îl aşteptau undeva, la marginile câmpiei galileene, acolo unde drumul începe să urce spre colinele Samariei. Iisus trecea în drum spre Ierusalim. Iată, bătea ceasul fericit al întâlnirii, si nu din întâmplare, ci din iconomia lui Dumnezeu. Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei într-un glas, văzându-L că se apropie împreună cu ucenicii. De ce I-au zis: învăţatorule? Pentru că acest cuvânt plin de înţelesuri înseamnă nu numai cineva care dă învăţătură, ci un îndrumător, unul care călăuzeşte prin cuvânt si prin faptă pe calea mântuirii. De ce atunci nu-L numesc: „Doamne“? Pentru că ei nu ştiu încă cine este Hristos.
Iisuse, învăţatorule, fie-Ţi milă de noi! au strigat ei cu glas mare. Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă si vă arătaţi preoţilor. Dar ducându-¬se ei, s-au curăţat. Curăţând altădată lepra, Domnul Si-a întins mâ¬na si l-a atins pe lepros, spunând: Fii curăţat! Si îndată s-a dus lepra de pe el (Luca 5,13). În împrejurarea de faţă însă, nu numai că nu S-a atins de leproşi, dar nici măcar nu era aproape de ei, pentru că, ni se spune, stăteau departe. Domnul, aşadar, le-a vorbit de departe. De ce i-a trimis Domnul la preoţi? Pentru că era de datoria aces¬tora să-i declare pe leproşi necuraţi şi să-i excludă dintre cei sănă¬toşi, si de asemenea să-i declare pe cei vindecaţi curaţi, îngăduindu-le întoarcerea între ceilalţi oameni (Levitic 13, 34-44). Domnul nu va schimba Legea, cu atât mai mult cu cât ea nu-i stinghereşte lucrarea, ci dimpotrivă, în împrejurarea de faţă o înlesneşte, pen¬tru că preoţii vor vedea cu ochii lor si vor mărturisi că cei zece le¬proşi cu adevărat s-au curăţat. Auzind deci ce le spune Domnul si încotro îi trimite, cei zece leproşi au ieşit din satul lor ca să facă ce li se ceruse. Dar, pe când mergeau, privindu-se iată că lepra dispăruse.
Se uitau unul la altul, şi se încredinţau ca s-au însănătoşit. Rănile si puroiul şi duhoarea trecuseră fără urmă. Lepra care-i acoperise adineauri parcă nici n-ar fi fost. Cine-ar putea să spună că minunea aceasta n-a fost mai mare decât o înviere din morţi? La un singur cuvânt puternic, zece trupuri leproase, roase de boală, s-au făcut deodată sănătoase şi curate. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât îţi dai seama că acest cu¬vânt n-ar fi putut să vină de la un muritor; că trebuie să fi fost rostit de Dumnezeu prin gură omenească. Rostit de limbă omenească, acest cuvânt a venit din adâncimile de unde a venit si cuvântul de poruncă întru zidirea lumii: Şi a fost aşa.
Sunt cuvinte si cuvinte. Sunt cuvinte curate, cuvinte fără păcat, care de aceea sunt puter¬nice. Ele vin din Izvorul începător al veşnicei iubiri, înaintea lor se deschid toate porţile creaţiei. Lucruri, oameni, boli şi duhuri li se supun. Si sunt frânturi de cuvinte, cuvinte tocite, ucise de păcat, care n-au mai multă putere decât suflarea vântului prin trestii; oricât de multe astfel de cuvinte moarte s-ar rosti, rămân ca bătaia fumului în porţi de fier. Gândiţi-vă dar ce mângâiere de nespus e să cunoaştem în ce Domn puternic şi iubitor credem. Toate câte a vrut Domnul a făcut în cer si pe pământ (Psalm 134, 6). El este Domnul vieţii, Dătătorul de legi al firii, Stăpân peste boală si Biruitor al morţii. Nu suntem creaţi de natura necuvântătoare, ci de El, Domnul Preaînţelept. Nu suntem robi ai legii firii, ci slujitori ai Dumnezeului Celui Viu, Iubitorul de oameni. Nu suntem jucăria întâmplării, ci făpturi ale Celui ce a zidit si pe fraţii noştri mai mari, îngerii şi arhanghelii si toate nemuritoarele armiei cereşti. De suntem în această viaţă, El ştie de ce; dacă păcatul ne face leproşi, El are cuvântul mai puternic decât lepra, fie trupească fie sufleteasca; dacă ne scufundăm, ne întinde mâna-I mântuitoare; dacă murim, ne aşteaptă de partea cealaltă a mormântului.
Să ne întoarcem acum la Evanghelia care ne istoriseşte vindecarea leproşilor, şi să privim zugrăvirea cea limpede a recunoştinţei si nerecunostinţei. Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au curăţat? Iată ce au făcut: dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor.
Acest singur recunoscător, văzând că boala cea înfricoşată s-a luat de la dânsul, şi-a tras sufletul scăpat prin minune din strânsoarea cloacei de şerpi veninoşi si primul său gând a fost să mulţumească Celui ce l-a scos din stricăciunea sa cea nespusă. Si precum, doar cu puţin mai înainte, stri¬gase cu buzele roase de lepră: Iisuse, învăţătorule, fie-Ţi milă de noi, aşa si acum si-a ridicat glasul si a strigat cu putere, din buze sănă¬toase si din rărunchi teferi, mulţumind lui Dumnezeu. Dar nu nu¬mai atât, ci a alergat înapoi la Binefăcătorul său ca să-I mulţumească. Când a ajuns la Hristos, a căzut în genunchi, în ge¬nunchii săi care acum nu mai erau tot o rană ci teferi si puternici, şi I-a mulţumit. Trup plin de sănătate, inimă plină de bucurie şi ochi plini de lacrimi! Iată omul întreg. Adineauri un morman de carne putredă iar acum iarăşi om. Adineauri alungat dintre oameni, acum iarăşi deopotrivă cu semenii săi. Adineauri trâmbiţă răguşită care nu strigă decât: „Necurat! Necurat!“, acum trâmbiţă limpede de mulţumire şi slavă lui Dumnezeu. Acest singur recunoscător nu era iudeu, ci samarinean. Samarinenii nu erau iudei, ci erau fie de sânge curat asirian, fie un amestec de stirpe asiriană şi iudee, ieşiţi anume din acei asiriani aduşi odinioară de regele Salmanasar în părţile Siriei după ce stră¬mutase mai întâi pe iudeii de acolo în Asiria (IV Regi 17, 3-6, 24). Iar faptul că acest om recunoscător era de sânge curat asirian se vede din aceea că Domnul a spus: este de alt neam.
Lepra – Boala blestemată despre care găsim scris în Biblie – loveşte încă omenirea după 2000 de ani, omul n-a gasit înca mijlocul de a o trata. Pentru aceasta cumpită boala a trupului leproșii strigau „Iisuse, Învăţătorule, miluieşte-ne!” (Luc.17,13). Strigau aceste cuvinte cu credinţă. Credeau că Hristos, aşa cum a vindecat mii de bolnavi, care pătimeau de diferite boli, doar El ar putea să-i facă şi pe ei bine. Şi Hristos i-a făcut bine doar prin cuvântul Său cel atotputernic. Într-o secundă, trupul lor s-a curăţat. N-a rămas asupra lor niciun semn al groaznicei boli. O, Hristoase, cât de mare este puterea Ta! Plini de bucurie aleargă la casele lor, ca să-i vadă pe ai lor. Dar, în braţele femeilor şi copiilor lor, Hristos a fost uitat. Doar unul singur, pe care-l dispreţuiau, pentru că nu-l considerau iudeu autentic, ci fals, un samarinean, acesta, înainte de a se duce acasă, a considerat de datoria lui să meargă mai întâi la Hristos şi să-I mulţumească. Fiindcă mai există un alt fel de lepra, lepra sufletească, care nu se vindeca dacât cu rugaciune, credință și îndepartarea de pacat. Aceasta este lepra omenirii de azi.
A venit, deci, un lepros vindecat la Hristos, a căzut la picioarele Lui şi cu lacrimi în ochi I-a mulţumit Binefăcătorului său. Şi atunci Hristos a spus: „Nu s-au curăţit de lepră toţi zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Doar unul a venit să-I mulţumească şi să-L slăvească pe Dumnezeu? Şi acesta nu este iudeu, ci samarinean”. ,,Scoala-te si du-te; credinta ta te-a mântuit” Acesta a primit daruri îndoite de la Hristos: vindecarea de acea boala grea a leprei, dar mai ales mântuirea sufletului.
Din aceasta pericopa evanghelica, reiese ca avem datoria morala sa ne aratam recunoscatori, – înainte de toate – fata de Dumnezeu, Caruia îi datoram marele dar al vietii, sanatatea si mintea si Care Se îngrijeste de noi, ne ofera neîncetat darurile Sale cele bogate si revarsa peste noi atâtea daruri, dupa cum zice Psalmistul: ,,Ce oare Îi voi da Eu Domnului pentru toate câte El mi-a dat?” Recunostinta fata de Creatorul si Proniatorul nostru ne-o putem exprima, pe de-o parte, prin rugaciuni de multumire – si acest lucru se face prin participarea la la slujbele bisericii, la Sfânta Liturghie, care, în fond, este o slujba de recunostinta a Bisericii si a credinciosilor pentru marele dar al jertfei celei fara de sânge care se savârseste pentru noi. Toate zilele vietii noastre, victoriile, clipele de fericire, bucuriile duhovnicesti sa le însotim de câte o rugaciune de multumire catre Dumnezeu, deoarece aceasta este cea mai înalta slujba de multumire pe care noi o aducem lui Dumnezeu.
Taina pe care o putem folosi ca pe o cheie pentru a deschide uşa închisă şi păzită a Raiului este Sfânta Spovedanie. Numai Sfânta Spovedanie ne poate curăţi şi primeni pentru a intra în Rai. Cel ce se spovedeşte continuu în viaţă şi moare de asemenea spovedit acela nădăjduieşte să-şi mântuiască sufletul, dacă spovedania s-a săvârşit cu toată sinceritatea şi cu toată căinţa, acela posedă Cheia Raiului şi-şi poate permite a intra. A te spovedi înseamnă a te smeri – atât înaintea lui Dumnezeu, în chip tainic, precum şi înaintea preotului, în chip vizibil. A te spovedi înseamnă a-ţi alunga tot egoismul din tine, a nu-ţi mai aparţine ţie, a te dezveli de tot subiectivismul personal. Taina Sfintei Spovedanii impune cea mai mare smerenie, cea mai mare umilinţă, cea mai mare căinţă, cea mai puternică zdrobire de inimă şi părere de rău.
Dintre cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, Taina Mărturisirii și Taina Sfântului Maslu se evidențiază ca fiind, prin excelență, mijloace terapeutico-spirituale, fără a exclude celelalte Sfinte Taine sau ierurgii ale Bisericii. Trebuie să subliniem faptul că toate cele șapte Taine al Bisericii Ortodoxe sunt taine de vindecare, pentru că ele îl apropie pe om de Dumnezeu și chiar îl unesc tainic cu El, însă Taina Sfântului Maslu și Taina Spovedaniei unită cu Taina Sfintei Euharistii sunt în chip special taine ale vindecării. Întrucât prin Taina Sfântului Maslu se dobândește nu doar tămăduire de bolile trupului, ci și iertarea păcatelor, se poate face maslu, nu doar pentru cei bolnavi ci și pentru cei sănătoși și nu doar o singură dată, ci de mai multe ori.
Sa scoatem din sufletul nostru nemultumirea cea urâta, rusinoasa si egoista. Din nefericire omul cel egoist are din fire înclinare spre nerecunostinta si adesea se poarta cu oamenii ca acei copii nerecunoscatori si rau crescuti, care au tot ce le trebuie, dar se supara foarte tare când parintii lor le refuza un fleac oarecare. Omul egoist este atât de nerecunoscator, încât se codeste sa se arate crestin, sa-si îndeplineasca unele datorii cu evlavie, sa mearga la Biserica pentru a-I multumi Marelui Binefacator, Care Si-a jertfit viata pentru noi! Desi este crestin botezat, ajunge chiar sa ia în râs cuvintele si faptele Domnului si sa batjocoreasca Biserica Lui cea Sfânta. Sa alungam din sufletele noastre orice urma de necredinta si nerecunostinta fata de Dumnezeu si sa ne împodobim sufletele cu bunatate.
In unele boli trupesti dar mai ales în cele sufletești se baga de seama o dispozitie capricioasa inexplicabila. Adeseori, binefacerile seamana in cel ce le-a primit un simtamant de ura neimpacata, inversunata, fata de cel ce le-a savarsit, egoismul, mândria și pacatul îl fac să uite de Dumnezeu. Atat de des intalneste aceasta ciudatenie potrivnica firii incât de aici a luat nastere in popor o zicatoare: N-ai hranit, n-ai adapat, vrajmas nu ti-ai capatat. Puternica este otrava pacatului, cu care suntem otraviti, cei atinsi de ea sunt in stare sa urasca nu doar pe oamenii care le-au facut bine, ci si pe Dumnezeu, precum au si dovedit prin nenumarate fapte.
La români „lepra” înimii înseamnă şi un neajuns, un flagel moral care macină, subminează fiinţa omenească, un fel de plagă pe suflet, iar „lepros” este poreclit omul lipsit de conştiinţă şi de caracter, un tip nesimţit, fără de ruşine, oameni care domină și conduc țara. Savanţii încă n-au elucidat cauzele exacte pentru care o persoană cu părinţi sănătoşi face lepră. Iar noi doar ne facem a nu şti cum şi de unde astăzi ne afectează sufletul tot mai adânc acest morb al lepădării de tot ce am avut sănătos în trecut, de credință, de tradiție, de strabuni, de biserică, de ortodoxie, de tară, de parcă identitatea naţională şi limba maternă ar fi „bacilul lui Hansen”, provocător de lepră. Această boală începe să devină o adevărată epidemie în satele și orașele noastre româneşti, în toate sectoarele de activitate, în viața pubica, în familie, unde tineri cu bunici sănătoşi, părinţii le sunt deja o generaţie contaminată, cer, chipurile din proprie dorinţă, deschiderea, globalizarea, desprinderea de glie și de Dumnezeu, pentru a le asigura urmaşilor „un mare viitor”.
O, de ne-am da noi creştinii seama de mulţimea si felurimea bolilor de care ne vindecă în fiecare zi Hristos! Degrabă atunci ne-am întoarce alegând către El, i-am cădea în genunchi si I-am mulţumi din clipa aceasta si până în ceasul morţii, ceas care nu este departe de niciunul din noi. A Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos fie slava şi lauda, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin” (postat pe fb de ioan monahul)Ioan Monahul