Iubiții mei, multe boli și multe suferințe chinuiesc viața oamenilor. Dar cea mai grea suferință pare a fi orbirea, întunericul.Neputând munci ca să poată trăi, de obicei, orbii cerșesc. Dintre toate categoriile de cerșetori din lumea aceasta, orbii impresionează în chip deosebit pe cei care trec pe lângă ei. Oricât de zgârcit sau oricât de pornit ar fi cineva împotriva cerșetorilor, este cu neputință să nu-l înduioșeze cât de puțin mâna întinsă a unui orb.
Ceva asemănător s-a petrecut cu orbul din Ierihon, al cărui nume era Bartimeu, după cum aflăm din Evanghelia scrisă de Sfântul Marcu. El ședea jos, la marginea drumului și cerea milostenie. Ședea lângă drumul care venea din Ierihon și mergea spre Ierusalim. Pe această cale trecea multă lume și cred că erau destui care îl ajutau. Și totusi el continua să rămână un nenorocit, oricâtă milostenie ar fi adunat. Nenorocirea lui consta în faptul că el nu-l vedea nici pe cel care îi dădea milostenia, nu vedea nici ceea ce-i dădea, nu-și vedea nici propria mână în care i se punea milostenia, nu se vedea nici pe sine însuși. Măcar pentru asemenea pricini putem spune că orbirea trupească este o stare dintre cele mai nenorocite din viața unui om. Iisus a vindecat orbul trupesc la porțile Ierihonului și a intrat în cetate sa vindece un alt orb – sufletesc - pe Zheu.
Fiind născut din Lumina Lumii, sufletul poartă cu el o scânteie din adevărata Lumină. Această lumină uneşte sufletul cu tot Universul Creaţiei. De când ne naştem primul lucru pe care îl descoperim este lumina şi în lumină descoperim frumuseţile acestei lumi pământene.
Lumina spirituală vine de la o persoană. Luminozitatea imaterială vine de la o persoană care se spune că străluceşte, că este lumină; e o frumuseţe despre care se spune că străluceşte; că este lumina; e o frumuseţe care nu ţine seama de trăsăturile chipului, nu este ceva măsurabil… Hristos a fost radios, a fost frumos…” Scopul fiecărui om pe acest pământ este de a-şi descoperi lumina spirituală. Această lumină care îl face frumos şi care-l uneşte cu Dumnezeu.
Așadar, omul are ochi nu numai trupești, ci și ochi sufletești. Cei trupești sunt asemănători cu ochii altor vietăți de pe pământ. Ochii cei sufletești însă se aseamănă cu ochii îngerilor și cu ochii lui Dumnezeu. Deci, pentru că omul are două feluri de ochi, trupești și sufletești, apoi și orbirea omului poate fi tot de două feluri: trupească și sufletească. Orbirea trupească poate fi din naștere, din pricina unui accident sau din pricina unei boli. Din pricina orbirii trupești nu putem vedea lumea aceasta materială și nici pe noi înșine, nu putem merge fără călăuză și nu ne putem bucura de lumina, de culorile și de toate frumusețile lumii văzute. Orbirea sufletească este însă cu mult mai primejdioasă decât cea trupească și un asemenea orb este mai nenorocit decât orbul Bartimeu din Sfânta Evanghelie. Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptății și Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său. Pentru el întunericul este vesnic. Nu recunoaște pe Cel care îi dă bunătăți nepieritoare: viață, suflet, nemurire și nu se vede nici pe sine însuși așa cum este cu adevărat. Orbirea sufleteasca este cea mai importanta si mai serioasa din perspectiva vietii vesnice.
Cum apare orbirea sufletească, de unde vine această orbire sufletească? Ne va părea, poate, neplăcut răspunsul, dar acesta este adevărul: orbirea sufletească ne vine prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminători ai fetei, dar si două punti prin care păcatul este adus din afară înlăuntrul sufletului. După Sfântul Vasile cel Mare ''ochii sunt cele două mâini netrupesti întinse înainte, cu care sufletul atingându-se de departe de acelea pe care nu le poate atinge cu mâinile trupului, le cuprinde cu ochii si le aduce la sine''. Dacă privirile ochilor sunt nestăpânite, ele îndeamnă sufletul la gânduri urâte si la fapte necuviincioase. Privind cu patimă la frumusete străină, chipul acelei frumuseti coboară din minte în inimă si acolo, în cămara inimii duhovnicesti, unde trebuie să fie necontenit locasul lui Dumnezeu si Împărătia Lui, acolo coboară întunericul si se săvârseste păcatul. În această privintă Mântuitorul ne învată: ''Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat'' (Mat. 6, 22-23). Iar în alt loc ne spune asa: ''oricine se uită la femeie, poftind-o, a si săvârsit adulter cu ea în inima lui'' (Matei 5, 28). Sau invers, femeia care se uită cu poftă la bărbat a si săvârsit păcatul în inima ei. Si păcatul întunecă ochii cei dinlăuntru, iar omul devine înnegurat si orb.
Biblia, această carte de căpătâi a omenirii, ne oferă multe pilde de orbire sufletească încă de la începutul lumii. Astfel, în cartea Genezei aflăm că femeia - prima femeie din lume - a văzut că rodul pomului cunostintei binelui si răului era plăcut la vedere si bun la mâncare; si a luat, a mâncat si a dat si bărbatului său (Fac.3,6). Si cu adevărat li s-au deschis ochii, însă nu ca la îngeri sau ca la Dumnezeu, cum îi amăgise sarpele, ci li s-au deschis ochii ca la cei păcătosi si au văzut că sunt goi (Fac. 3, 5). Li s-au deschis ochii, dar li s-a închis Raiul (Fac.5,7). Mai departe, tot în cartea Genezei, citim că ''fiii lui Dumnezeu, văzând că fiicele oamenilor sunt frumoase, si-au ales dintre ele sotii, care pe cine a voit. Văzând însă Domnul Dumnezeu că răutatea oamenilor s-a mărit pe pământ si că toate cugetele si dorintele inimii lor sunt îndreptate la rău în toate zilele, I-a părut rău si S-a căit Dumnezeu că a făcut pe om pe pământ'' (Fac.6; 2, 5-6). Pentru orbirea sufletească si pentru păcate cumplite, au fost nimicite cu foc cetătile Sodoma si Gomora si acoperite de apa Mării Moarte (Fac.19,16-26).
Din pricina ochilor trupului a fost orbit Samson care, văzând pe Dalila, a poftit-o si astfel, orbind cu sufletul, a fost biruit de o femeie tocmai el, acela pe care nu-l puteau învinge mii de oameni (Jud. 16). Orbit a fost Olofern de Iudita, care, cu gătelile ei, i-a luat ochii, cu frumusetea ei i-a robit inima, iar cu sabia i-a tăiat capul (Iudita 13). Orbit de pofta ochilor a fost împăratul David văzând pe Batseba, sotia lui Urie si, tot asa, cei doi bătrâni din Babilon, văzând pe Suzana la baie. Orbit a fost Irod privind pe Salomeea, fiica Irodiadei, jucând si chiar înteleptul Solomon a fost orbit sufleteste de femeile străine si a gresit si el înaintea lui Dumnezeu (III Regi 11, 3-4).
Asemenea exemple sunt foarte multe în Sfânta Scriptură si, fără îndoială, cu mult mai multe în viata oamenilor, de-a lungul istoriei. Prin aceste ferestre deschise ale ochilor nostri, odată cu ispitele citate din Biblie, intră în noi valuri întregi de alte amăgiri si pofte ca: mândria, lăcomia după avere si lux, invidia, mânia, betia, fascinații erotice, pofte și ispite ce tulbură închipuirea s.a. Pe rând sau toate laolaltă, întunecă lumina cea dinlăuntru a sufletului si zguduie întreaga viată a omului.
Nu trebuie să uităm de ochii sufletesti! Omul nu este făcut de Dumnezeu numai pentru această lume a pământului. Ci această lume este pentru noi numai un câmp de luptă, un stadion, o arenă de încercare a puterilor sufletesti si trupesti, din care crestinul - făcând bine si răspândind lumină în jurul lui - încearcă să iasă biruitor pentru ca să merite premiul, adică fericirea vietii viitoare si nesfârsite. Pentru a ne descurca în această lume, ne sunt dati si ochii acestia trupesti, ca să vedem pe unde mergem, să ne informăm si să cunoastem realitătile de aici si să ne bucurăm în chip nevinovat de toate lucrurile bune si frumoase care ne înconjoară, daruite nouă de Dumnezeu. Dar nu numai atât, acesti ochi trupesti ne sunt dati si ca să-i tinem mereu în legătură cu ochii cei luminosi ai sufletului nostru, prin care putem întelege rostul cel adevărat al existentei si în acest fel să putem cunoaste pe Însusi Stăpânul vietii, pe Cel care a zis: ''Eu sunt Calea, Adevărul si Viata''. De aceea, pe lângă multele griji ale vietii noastre pământesti, să nu uităm niciodată de văzul cel dinlăuntru, de ochii cei sufletesti, ca nu cumva să fie umbriti sau întunecati de patimi, ci să fie curati si luminosi ca ochii pruncilor sau chiar ca ochii îngerilor. Si dacă se spune despre unele lucruri sau fiinte că ne sunt dragi ca lumina ochilor, apoi cu atât mai mult trebuie să ne fie dragă lumina sufletului nostru, partea aceasta din noi care dă sensul si esentialul fiintei omenesti.
Dar din ce se naşte orbirea sufletească în mintea omului? Aceasta vine asupra omului din mai multe pricini. Mai întâi, ca urmare a faptelor rele. Acest lucru îl arată Mântuitorul când zice: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, căci faptele lor erau rele. Că oricine face cele rele urăşte Lumina, pentru ca faptele lui să nu se vădească“ (Ioan 3, 19-20). Orbirea spirituală vine de la diavol. Orbirea spirituală vine din necredinţă şi din împotrivirea faţă de Dumnezeu. Acest lucru îl spune Proorocul Isaia, zicând: „Toată ziua întindeam mâinile mele către un popor neascultător şi împotrivă grăitor“ (Isaia 65, 2). De aceea, Dumnezeu le-a dat duh de împietrire ca să nu vadă cu ochii şi cu urechile lor să nu audă până în ziua de azi (Deuteronom 29, 4). Orbirea spirituală vine şi din necredinţă şi învârtoşarea inimii, cum arată Sfânta Scriptură, zicând: „Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi şi nu veţi înţelege şi, uitându-vă, vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că inima poporului acestuia s-a învârtoşat şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec“ (Isaia 6, 9-10). Orbirea spirituală vine uneori la om şi prin îngăduinţa şi puterea lui Dumnezeu. Acest lucru s-a arătat la mulţi oameni aleşi de Dumnezeu. Dar mai luminat vedem aceasta la alegerea Marelui Apostol Pavel, care mai înainte de chemarea sa se numea Saul şi prigonea foarte mult Biserica lui Hristos (Faptele Apostolilor 9, 1-22).
Este vorba de acea stare launtrica de intuneric duhovnicesc in care ne-am cufundat ca urmare a partasiei indelungate, nu atat cu pacatul, cat cu indreptatirea mincinoasa a lui, cu mandria si cu viclenia de la nivelul cel mai profund al duhului nostru, patimi manifestate de multe ori extrem de subtil, la limita sau deja sub starea de constienta. Este acea stare in care omul nu-l mai poate primi cu adevarat pe Dumnezeu, nu mai poate asculta glasul Acestuia, ochii sufletului lui sunt în intuneric. Este starea de minciună față de sine, cea in care se gaseau si fariseii, carturarii si ceilalti iudei care L-au respins categoric si violent pe Hristos, nu au putut sa-L primeasca, ba au ajuns chiar sa-l vaneze spre a fi dat mortii, sa-l osandeasca si sa-l batjocoreasca. Despre acestia, dar si despre noi, in masura in care, in duh, ne asemanam lor, in contextul vindecarii altui orb, cel din nastere, spune Domnul urmatoarele cuvinte foarte importante: “Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi. Si au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, si I-au zis: Oare si noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Daca ati fi orbi n-ati avea pacat. Dar acum ziceti: Noi vedem. De aceea pacatul ramane asupra voastra“. (Ioan 9, 39-41).
In capitolul anterior al aceleasi Evanghelii, are loc un alt dialog incordat intre Iisus si farisei, in care Stiutorul inimilor scoate la lumina cauzele ascunse pentru care aceia nu-I primeau cuvantul:,,Eu vorbesc ceea ce am vazut la Tatal Meu, iar voi faceti ceea ce ati auzit de la tatal vostru. Ei au raspuns si I-au zis: Tatal nostru este Avraam. Iisus le-a zis: Daca ati fi fiii lui Avraam, ati face faptele lui Avraam. Dar voi acum cautati sa Ma ucideti pe Mine, Omul care v-am spus adevarul pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Avraam n-a facut aceasta. Voi faceti faptele tatalui vostru. Zis-au Lui: Noi nu ne-am nascut din desfranare. Un tata avem: pe Dumnezeu. Le-a zis Iisus: Daca Dumnezeu are fi Tatal vostru, M-ati iubi pe Mine, caci de la Dumnezeu am iesit si am venit. Pentru ca n-am venit de la Mine insumi, ci El M-a trimis. De ce nu intelegeti vorbirea Mea? Fiindca nu puteti sa dati ascultare cuvantului Meu. Voi sunteti din tatal vostru diavolul si vreti sa faceti poftele tatalui vostru. El, de la inceput, a fost ucigator de oameni si nu a stat intru adevar, pentru ca nu este adevar intru el. Cand graieste minciuna, graieste dintru ale sale, caci este mincinos si tatal minciunii. Dar pe Mine, fiindca spun adevarul, nu Ma credeti. Cine dintre voi Ma vadeste de pacat? Daca spun adevarul, de ce voi nu Ma credeti? Cel care este de la Dumnezeu asculta cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu ascultati pentru ca nu sunteti de la Dumnezeu“ (Ioan 8, 38-47).
In alt loc al aceleiasi Evanghelii dupa Ioan, Domnul Hristos da in vileag inca o data resorturile launtrice care ii imping pe oameni sa iubeasca Intunericul si sa fuga de Lumina Adevarului: “Aceasta este judecata, ca Lumina a venit in lume si oamenii au iubit intunericul mai mult decat Lumina. Caci faptele lor erau rele. Ca oricine face rele uraste Lumina si nu vine la Lumina, pentru ca faptele lui sa nu se vadeasca. Dar cel care lucreaza adevarul vine la Lumina, ca sa se arate faptele lui, ca in Dumnezeu sunt savarsite” (Ioan 3, 19-21). Sfantul Apostol Pavel completeaza Evangheliile cu descrierea realitatilor de la sfarsitul vremurilor, cand Antihrist, numit “omul nelegiuirii, fiul pierzarii, potrivnicul“, va avea parte, in schimb, de o primire entuziasta din partea majoritatii oamenilor: “Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, insotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase, Si de amagiri nelegiuite, pentru fiii pierzarii, fiindca ei n-au primit iubirea adevarului, ca ei sa se mantuiasca. Si de aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amagire, ca ei sa creada minciunii, Ca sa fie osanditi toti cei ce n-au crezut adevarul, ci le-a placut nedreptatea“ (2 Tes. 2, 9-12).
Avem asadar deja din Evanghelii un raspuns la intrebarea: de ce nu-L primesc (cu adevarat) oamenii pe Dumnezeu, de ce nu L-au primit pe Hristos (“Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit“) si din Apostol, acelasi raspuns dat intrebarii de ce il vor primi, in schimb, cu multa bucurie pe Antihrist, cel care va veni ca Imparat pamantesc. Dar daca nu recunoastem semnele vremii si pe Antihrist, daca nu-L vom avea pe Hristos salasluind in inima noastra, atunci la venirea lui Hristos ne vom afla (si noi, crestinii ) cu acele neamuri ce se vor tangui fiindca sunt cu Antihrist. Acestea Il vor vedea pe Hristos venind, si intregul lor crestinism se va dovedi mincinos. Este un lucru tragic. O asemenea amagire este ingaduita, cum zice Sf. Ap. Pavel, fiindca in inima omului este o minciuna, si aceasta minciuna nu doreste ceea ce este adevarat, nu doreste adevaratul crestinism.
Intelegem din toate acestea ca pacatul pacatelor si sursa cea mai profunda a oricarei patimi, a oricarui rau din noi este minciuna fata de noi insine si fata de Dumnezeu. E uimitor ca pana si unii psihologi sau psihiatri (e drept, religiosi, desi nu ortodocsi, dar suficient de onesti, de iubitori ai Adevarului cat sa li se daruiasca sa inteleaga mai mult decat inteleg multi dintre ortodocsii cu numele care suntem noi) ajung sa inteleaga si sa recunoasca acest lucru.
Nu pacatul in sine ii caracterizeaza pe oamenii rai, ci mai degraba subtilitatea, persistenta si consecventa pacatelor lor. Aceasta pentru ca defectul central al raului nu este pacatul, ci refuzul de a-l recunoaste. Toti suntem pacatosi, toti comitem raul intr-un grad mai mare sau mai mic, iar in esenta, pacatul este o minciuna si o tradare fata de propria constiinta. Insa exista, cu toate acestea, si oamenii numiti prin excelenta “rai“, “oameni ai minciunii“, caracterizati de o consecventa in a face rau, uneori ascuns, subtil, celorlalti. Iar cauza acestei “invartosari in rau” este, pe linia Traditiei crestine, in refuzul de a tolera și recunoaște - fie refuz la modul absolut, fie recunoscand numai formal si nesincer, propria păcătoșenie. Fara indoiala, admiterea propriei rautati este un proces neplacut, stanjenitor, dureros, presupune curajul de “a nu-ti face pe plac tie insuti“. Devenirea unei persoane ca “om al minciunii” presupune alunecarea in directia unui narcisism puternic, avand la baza o incrancenare în auto-protejarea sinelui, in dorinta de a nu suferi nimic, de a nu iesi din desfatarea perfectei imagini de sine. O trasatura predominanta a comportamentului celor rai este gasirea unui tap ispasitor. Deoarece in inimile lor ei se considera dincolo de repros, acesti oameni trebuie sa loveasca pe oricine le aduce reprosuri. Ei ii sacrifica pe ceilalti pentru a-si pastra propria imagine de perfectiune. Gasirea tapului ispasitor este un mecanism pe care psihiatrii il numesc protective, întrucat cei rai, in sinea lor, se simt fara greseala, este inevitabil ca ei sa intre in conflict cu lumea, conflict pe care-l vor percepe invariabil ca fiind din vina lumii. Deoarece ei trebuie sa-si nege propria rautate, ii vor percepe pe ceilalti ca fiind rai. Ei proiecteaza propriul rau asupra lumii. Nu gandesc niciodata despre sine ca sunt rai; pe de alta parte, ei vad mult rau in ceilalti.
„Poporul care umbla în întuneric vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină” . Tocmai aci unde era cea mare nevoie de „lumină”, unde oamenii erau consideraţi primtivi, înapoiaţi, needucaţi, Iisus a venit, a trăit şi a slujit. Vedem și aici, ca pretutindeni smeria Sa care a făcut să coboare din înălţimea slavei Sale, și s-o facă pentru a împlini voia Tatălui și de dragul oamenilor. Se rotunjește, totodată înțelesul valorii cruciale a Vechiului Testament pentru împlinirea misiunii lui Iisus. Tot Isaia a rostit cuvintele: ”Luminează-te, luminează-te, că vine lumina ta și Slava Domnului peste tine a răsărit.” De aici se cuvine a lua seama la orice om pe care îl întâlnim pentru că, arată Hristos, nnimeni nu este nevrednic de a ne apropia de el și a-l ajuta să se îndrepte. Nu pentru bani sau cine știe ce câștiguri, nu pentru poziții ierarhice superioare, sau populism ieftin, ci din iubire pentru că fiecare să poată primi în inimă Împărăția lui Dumnezeu. Este împărăția pe care o invocăm și în rugăciunea împărătească, asociind-o cu făptuirea voii Sale cum este în ceruri, împărăția care se face simțită în mod active în trăirea de zi cu zi a fiecărui om.
Mai este ”împărăția cerurilor” un neîntrerupt urcuș pentru că binele nu are capăt, mereu trimițând spre un mai bine. Legea dată prin Moise este sfântă și bună, dar adăugirile i-au alterat conținutul și a fost nevoie de oameni luminați ca Moise Aaron și Iosua, de judecători și prooroci care, fiecare după firea și experiența sa, a luminat poporul. Ei erau, dacă se poate spune astfel, luminători, dar Lumina este Hristos. Origen a subliniat că Hristos nu a vorbit despre moarte, ci despre ”umbra morții” arătând că astfel este păcatul iar faptul că ”lumină le-a răsărit” ne lasă a întrevedea că oamenii nu erau pregătiți. Lumina adevărată este Hristos, Domnul nostruși de aceea până la venirea Sa pe pământ oamenii trăiuau ”în latura și umbra morții”. Prin toate se anticipa lumina învierii lui Hristos care a dat viață celor din morminte. E lumina dumnezeirii și spunea Fiul lui Dumnezeu: ”Cel ce Mă vede pe Mine vede pe Tatăl”, știind că nu-I este dat omului a-L vedea pe Dumnezeu. Evanghelistul Ioan dă mărturie că Însuși Hristosa spus: ”Eu sunt lumina cea adevărată. Cine mă va urma, nu va umbla în întuneric.”
Ce concluzii se pot desprinde de aici pentru viata noastra duhovniceasca? Iubirea minciunii, iubirea de noi insine, amagirea de sine, complacerea intr-o stare de indreptatire permanenta este “iubirea intunericului” de care vorbeste Evanghelia dupa Ioan. De aceea omul cauta mereu sa fuga de Adevar, de Adevarul tare, incomod, dureros al Evangheliei, al lui Hristos. Omul cauta evadari in lumi imaginare, cauta sa interpreteze si sa reduca Evanghelia la masurile sale sau… cauta sa uite complet de Evanghelie, de constiinta si de chemarile lor. Mereu cauta sa se justifice in starea in care se gaseste, refuzand cu indarjire sa se schimbe… Sau, mai subtil, cauta sa dea impresia ca vrea sa se schimbe/sa se indrepte, face anumite lucruri formal, uneori chiar cu mare rigurozitate, tocmai pentru a putea, la adapostul lor, sa-si urmeze, inclinatiile inavuabile ale inimii. Isi construieste mereu teoriile sale proprii, isi pune parerea sa deasupra Sfintilor Parinti, ii tagaduieste sau nici nu-l intereseaza ce spun acestia. Daca totusi ii cunoaste, ii “interpreteaza”
(= ii rastalmaceste), ii scoate din context si mai ales ii citeste cerebral, nu in Duh (ce-o mai fi si ala Duh?!) astfel incat sa para a-l confirma in propriile teorii. Pentru ca nu cauta in ei Adevarul si nu-i citeste onest, cu sinceritate, ci doar spre a se folosi de ei pentru intarirea patimilor si ideilor proprii.Omul traieste superficial, cat mai mult in afara de sine, in cele exterioare, cat mai imprastiat si incarcat cu activitati desarte. Fuge de tot ce inseamna problematizare, seriozitate, neliniste interioara... Se refugiaza in clisee comode, in sentimentalisme dulci si in inchipuiri trandafirii, optimiste, care sa-i dea un confort psihologic si… cam atat. Cauta in religie satisfactii, placeri desfatari, realizarea scopurilor sale. Nu-l intereseaza sa faca voia lui Dumnezeu, ci doar ca Dumnezeu sa o faca pe a sa. E pragmatic, utilitarist, are nevoie de un Dumnezeu “la indemana”, accesibil, care sa-i serveasca in orice imprejurare mai grea, care sa-i dea confortul si linistea (psihologica si sociala) la care se considera indreptatit… Intr-un cuvant… omul crede in el insusi, crede in gandul sau, in simtirea sa, in ce-i da diavolul in gand sau in simtire, nu crede in Adevar, deci nu crede cu adevarat in Dumnezeul cel Viu, care cerceteaza inimile si rarunchii… Toti suntem orbi si toti suntem bolnavi de minciuna, mai mult sau mai putin, iar daca nu ne luptam sa ne curatim, toti vom fi lepadati de la Hristos ca unii ce nu L-am purtat pe El decat pe buze, numai cu buzele L-am sarutat, dar inima noastra am dat-o… ‘Tatalui minciunii‘, cu inima L-am vandut si l-am batjocorit…
Deci, pentru că omul are două feluri de ochi, trupeşti şi sufleteşti, apoi şi orbirea omului poate fi tot de două feluri: trupească şi sufletească. Orbirea trupească poate fi din naştere, din pricina unui accident sau din pricina unei boli. Din pricina orbirii trupeşti nu putem vedea lumea aceasta materială şi nici pe noi înşine, nu putem merge fără călăuză şi nu ne putem bucura de lumină, de culorile şi de toate frumuseţile lumii văzute. Orbirea sufletească este însă cu mult mai primejdioasă decât cea trupească şi un asemenea orb este mai nenorocit decât orbul Bartimeu din Sfânta Evanghelie de astăzi. Dacă orbul trupesc nu vede soarele cel fizic, lumina lui, orbul sufletesc nu-L vede pe Soarele dreptăţii şi Părintele luminilor, cu strălucirea harului Său. Nu recunoaşte pe Cel care îi dă bunătăţi nepieritoare: viaţa, suflet, nemurire şi nu se vede nici pe sine însuşi aşa cum este cu adevărat.
Orbirea sufletească, azi. Să întoarcem acum cuvântul la orbirea sufletească din zilele noastre. Toţi am văzut oameni orbi, fie din naştere, fie din accidente, fie în urma unor boli grele. Ori de câte ori vedem un orb, ne cuprinde pe fiecare un sentiment de milă, ba câteodată ne dau şi lacrimile. El nu poate merge singur, nu poate vedea cerul, soarele şi frumuseţea florilor. Nu poate privi icoana şi crucea la care se închină, nici faţa mamei, a copiilor şi a semenilor săi. Orbul nu poate citi o carte sfântă, nu poate lucra mai nimic şi se simte o povară pentru familie şi societate, căci trăieşte mai mult din mila altora. Un asemenea om orb la ochii trupului este vrednic de jale, de îndurarea tuturor. Dumnezeu însă mângâie pe cei fără vedere cu alte daruri: cu multă înţelepciune, cu vorbire frumoasă, cu smerenie, cu darul lacrimilor şi, adeseori, cu darul cântării frumoase. Căci Creatorul a toate, prin dumnezeiasca pronie, are milă de zidirea Sa. De aceea zice Duhul Sfânt, prin gura psalmistului: „Domnul înţelepţeşte orbii!“ (Psalm 145, 8).
Mult mai grea şi mai vrednică de plâns este însă orbirea minţii, a inimii, a voinţei şi a conştiinţei. Căci şi sufletul este cu mult mai de preţ decât trupul. De aceea zice Mântuitorul: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul lui?“ (Marcu 8, 36-37). Sufletul este creat de Dumnezeu veşnic, iar orbirea sufletească este una dintre cele mai grele boli care duce la pierderea sufletului şi la osânda lui veşnică. De aceea şi vindecarea acestei boli este cu mult mai grea şi mai importantă decât vindecarea orbirii trupeşti.
Ce înţelegem prin orbirea sufletească sau duhovnicească? Înţelegem întunecarea şi înrobirea sufletului prin tot felul de păcate sufleteşti şi trupeşti. Adică trufia minţii, împietrirea inimii, slăbirea voinţei şi a conştiinţei, necredinţa, îndoiala în credinţă, sectarismul, deznădejdea, mândria, sinuciderea, uciderea sufletească şi trupească, avortul, ura şi mânia dintre oameni, divorţul, desfrâul, minciuna, iubirea de averi, zgârcenia, lăcomia, beţia, lenea şi altele. Toate păcatele sunt boli ale sufletului, care îl aruncă în orbire şi nesimţire, iar trupul, în boli grele şi fără leac. Şi dacă nu părăsim păcatele care ne robesc prin căinţă, Spovedanie şi înnoire duhovnicească, orbirea sufletului, ca orice boală, duce la moartea sufletească şi la osânda sufletului în chinurile iadului.
Întrebările lui Hristos. Oare ce este creştinul care îşi schimbă credinţa în Dumnezeu şi părăseşte biserica întemeiată de Hristos şi de Sfinţii Apostoli şi se duce la secte religioase de tot felul, dacă nu orb la suflet? Ce este creştinul care nu vine cu anii la sfânta biserică, nu se roagă, nu citeşte cărţi sfinte şi amână pocăinţa şi Spovedania până în ceasul morţii, dacă nu un bolnav şi orb sufleteşte? Ce este omul care se numeşte creştin doar cu numele şi îşi cheltuieşte timpul, averea şi sănătatea în griji trecătoare şi în păcate de moarte, dacă nu un om nefericit şi orb la suflet? Ce este creştinul care n-a citit măcar o dată Sfânta Scriptură, mai ales Noul Testament şi alte cărţi creştineşti de învăţătură, care călăuzesc şi luminează mintea şi sufletul spre Hristos, dacă nu un om nefericit şi lipsit de lumina cunoştinţei şi a bucuriei duhovniceşti? Ce este creştinul care îşi risipeşte viaţa în beţii şi desfrânări, în certuri şi divorţuri, în judecăţi şi ură, dacă nu un om slab în credinţă şi amăgit de diavoli, un om orb şi bolnav la suflet, care umblă pe calea pierzării şi nu mai este în stare să se scoale din păcate, să se pocăiască şi să-şi mântuiască sufletul? Iată, deci, ce este orbirea sufletească şi cât de mult ne robeşte pe toţi. Pe unii cu păcate trupeşti, pe alţii cu cele sufleteşti şi pe toţi cu împietrirea inimii, cu lipsa rugăciunii, cu uitarea de Dumnezeu şi cu mulţimea grijilor pământeşti. În faţa Mântuitorului Care ne va judeca nu este nimeni bun, nimeni drept, curat şi vrednic de viaţa viitoare.
Ce trebuie să facem deci? Cum ne putem vindeca de această cumplită nesimţire a inimii, de robia patimilor şi de orbirea sufletelor noastre? Prin părăsirea păcatelor care ne robesc, prin întoarcerea din nou la Hristos, la biserică, la rugăciuni, la smerenie şi pocăinţă. Adică să facem ce a făcut orbul din Evanghelia de astăzi, pe care l-a întrebat Hristos: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?“, el răspunzând din toată inima: „Cred, Doamne. Şi s-a închinat Lui!“ (Ioan 9, 38).
Ne întreabă şi pe noi astăzi Hristos: „Creştinilor, credeţi voi cu tărie în Hristos, Mântuitorul lumii? Păziţi poruncile Lui? Credeţi voi în Sfânta Evanghelie, ca să aveţi viaţa veşnică? Credeţi voi că Dumnezeu a creat lumea, că are milă de ea şi El singur o poate salva de la distrugere şi moarte?“. De răspunsul pe care îl vom da depinde mântuirea sau osânda fiecăruia dintre noi. Amin (postat pe fb de ioan monahul)