Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
Semnificatia pomenirilor si a rugaciunilor de mijlocire din cadrul Sfintei Liturghii
Rugaciunea liturgica, dupa continutul sau, poate sa fie doxologica, adica de lauda si preamarire a lui Dumnezeu, de multumire si de cerere. Desi exista o ierarhizare a lor, elementele lor caracteristice se intalnesc adesea in cuprinsul aceleiasi rugaciuni. Rugaciunea care insoteste cererile si ofrandele credinciosilor, prezentandu-le lui Hristos, si prin Hristos Tatalui din ceruri, ia forma rugaciunii de mijlocire.
In rugaciunea Bisericii se pot observa doua directii aparent contradictorii. Pe de-o parte, Biserica este intoarsa spre lumea intreaga, spre intreaga umanitate, chemand credinciosii la unitatea de iubire si credinta, ca sa se implineasca Biserica, Trupul tainic al Domnului. Pe de alta parte, Biserica se preocupa de trebuinta, nevoia si bucuria fiecaruia. Antinomia aceasta consta in aceea ca in crestinism ansamblul creatiei are aceeasi valoare ca si fiecare persoana in parte. "Daca implinirea persoanei este de a se tine in sobor cu totii, implinirea lumii este de a deveni viata fiecaruia, caruia Dumnezeu i-a daruit lumea ca viata".
Cererile credinciosilor si darurile aduse de ei sunt prezentate lui Hristos in cadrul Sfintei Liturghii, prin pomenirea nominala a acestora, prin amintirea numelui lor de botez.
Sensul teologic al pomenirilor liturgice
Intrarea mare cu Sfintele Daruri este deschisa si incheiata de cuvintele de "comemorare": "Pe voi pe toti... sa va pomeneasca Domnul Dumnezeu ...". Ofranda credinciosilor este insotita de mijlocirea ca Dumnezeu sa-si aminteasca de noi.
a) Semnificatia memorialului liturgic
Pentru a intelege semnificatia memorialului liturgic vom aminti mai intai sensul memoriei (amintirii), ca dar tainic si specific omului, de a "reinvia trecutul" si de a pastra cunostintele despre acesta. Aceasta facultate a omului are nota sa de ambiguitate. Pe de o parte, ma face sa retraiesc real trecutul, iar pe de alta parte trecutul nu este reinviat fara intoarcere, aparand constiinta ca acest trecut este absent. De aici si tristetea care insoteste memorialul natural. In ultima analiza memoria este constiinta mortii. Prin aceasta omul cunoaste ca este muritor si poate sa inteleaga natura vietii celei noi data noua prin Hristos.
Dupa doctrina vetero-testamentara "amintirea lui Dumnezeu" insemneaza intoarcerea Lui spre lume, prin puterea Sa providentiala care mentine lumea si ii da viata. Se spune ca a trai inseamna a ramane in amintirea lui Dumnezeu si a muri inseamna a decadea din aceasta.
Darul amintirilor dat de Dumnezeu omului este energia care transforma iubirea in viata, in cunostinta, in comuniune si in unitate. Amintirea omului de Dumnezeu este iubirea sa ca raspuns celei dumnezeiesti, este intalnire si comuniune cu Dumnezeu. Omul singur, coroana creaturilor, pastreaza amintirea de Dumnezeu si prin cunoasterea vie a lui Dumnezeu el isi da seama ca lumea este a lui Dumnezeu, o primeste de la Dumnezeu si e chemat sa o ridice spre Dumnezeu.
Amintirea lui Dumnezeu fata de om este "Dar de viata", iar amintirea omului fata de Dumnezeu este primirea acestui dar al vietii si sporirea lui. Pacatul stramosesc consta in uitarea lui Dumnezeu. Omul si-a indreptat iubirea sa, amintirea sa si viata sa asupra altor lucruri, mai intai de toate asupra sa insusi. S-a departat de Dumnezeu si a incetat de a-L mai vedea. De aceea, mantuirea omului si a lumii, regenerarea vietii, consta in a restabili amintirea ca putere datatoare de viata. Daca omul a uitat de Dumnezeu, in schimb Dumnezeu n-a uitat pe om. Mantuitorul Hristos, prin Care s-a realizat mantuirea, este "intruparea in si pentru lume a amintirii lui Dumnezeu fata de om, a iubirii divine", cat si "manifestarea si actualizarea perfecta a amintirii omului fata de Dumnezeu".
Amintirea lui Hristos fata de noi, actualizata in noi prin amintirea noastra fata de El, constituie substanta credintei noastre si a vietii celei noi daruite noua. Dintru inceput credinta crestina a fost amintire si comemorare, insa o amintire restabilita, deosebita de memorialul naturii cazute cu iluzia "invierii trecutului". Acest memorial nou este recunoasterea plina de bucurie a lui Hristos cel inviat, dar si intalnirea si experienta vie a comuniunii cu El. Prin comemorarea trecutului Mantuitorului Hristos, noi recunoastem ca Cel comemorat este viu, ca El se salasluieste intru noi. "Nu poate exista recunostinta fara memorial (amintire), nici amintire fara cunoasterea celui comemorat".
Noi n-am trait in timpul vietii pamantesti a Mantuitorului, de aceea avem nevoie sa ne amintim de El, avem nevoie de comemorarea Lui. Prin memorialul liturgic noi nu comemoram trecutul, ci pe Hristos insusi. Intreg cultul ortodox este marcat de realismul liturgic. "Aceasta comemorare - spune parintele Alexandre Schmemann - devine intrarea noastra in biruinta Sa asupra timpului, asupra impartirii acestuia in "trecut", "prezent" si "viitor", intrare nu intr-o eternitate abstracta si statica, ci in "viata care da viata", unde totul este viu, unde totul traieste in amintirea datatoare de viata a lui Dumnezeu, unde totul este al nostru: "lumea, viata sau moartea, prezentul sau viitorul", totul este al nostru pentru ca noi suntem "ai lui Hristos si Hristos este al lui Dumnezeu" (I. Cor, 3, 22-23).
In cadrul Liturghiei, care este a Bisericii - Trupul tainic al Domnului, trebuie sa ne amintim de Hristos, recunoscand tot ce a facut pentru noi, in noi si cu noi, "aducandu-ne aminte asadar ... de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta si de cea de a doua si slavita iarasi venire". Prin Hristos noi comemoram trecutul si viitorul ca vii in noi, ca transformate in propria noastra viatapentru a o indumnezei.
Prin pomenirile facute la purtarea Sfintelor Daruri prin fata credinciosilor, dupa ce primirea si pregatirea lor s-a incheiat, noi aducem pe credinciosi si ofranda lor in amintirea vie a lui Hristos, a lui Dumnezeu fata de noi si a noastra fata de Dumnezeu. "Noi ne oferim unii pe altii lui Dumnezeu, in Hristos si prin acest act afirmam ca persoanele comemorate si oferite sunt vii, caci ele raman vii in amintirea lui Dumnezeu". Prin pomenire se realizeaza o reunire a celor pomeniti in amintirea lui Hristos, patrunzand in iubirea Sa care ne-a facut pe toti frati. Nu exista deosebiri intre cei vii si cei adormiti in Domnul, in cadrul memorialului liturgic. Dumnezeu, in a Carui amintire suntem uniti toti, "nu este Dumnezeul mortilor, ci al viilor" (Mt. 22, 32).
b) Pomenirea pe nume
Prin pomenirea pe nume a unei persoane noi ne amintim de aceasta, adica ne-o aducem in memorie, o facem sa fie vie in mintea si inima noastra si in rugaciunea noastra. Pomenirea pe nume este inceputul comuniunii cu persoana pomenita, ca o necesitate implicata in natura persoanei".
Numele primit la botez il face pe crestin constient de responsabilitatea sa ca persoana, marcand chipul lui Dumnezeu din el, refacut prin taina nasterii din nou. intre el si Dumnezeu se stabileste o relatie personala. Pastorul cel bun isi cheama oile Sale pe nume (In. 10, 3). Cei renascuti la viata in Hristos si urmatori ai Lui vor avea numele lor inscrise in ceruri, dupa cuvantul Mantuitorului (Le. 10, 20).
Dupa Sergiu Bulgakov, in numele fiecarui crestin se afla o intrupare existentiala a cuvantului, existand o legatura intre aceasta intrupare si intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, Izvorul cuvintelor in lume. "Omul primeste un nume si se intrupeaza intr-un nume dupa chipul si asemanarea intruparii dumnezeiesti si a numelui ce i se da ei".
Numele exprima existenta persoanei, nu insusiri abstracte ale acesteia, o existenta concreta si vie, "plina de energie iradianta". Acest sambure unic al existentei, cand este atins prin nume, pune in vibratie acea persoana si isi trimite energia ei, potentialul ei de iubire spre cel ce ii rosteste numele. Aceasta revarsare produce la randul sau o miscare de raspuns, creandu-se astfel comuniunea intre aceste persoane. "Numai o persoana constienta reactioneaza la numele ei rostit si reactioneaza pentru ca se aude vizata in unicitatea ei. Si numai o persoana care are un nume si deci poate primi un raspuns, se poate adresa pe nume unei alte persoane. Daca se intampla asa cu persoanele umane, spune in continuare Parintele Staniloae, aceasta inseamna ca ele sunt dupa chipul unei comuniuni de persoane supreme. De aceea cand ne adresam lui Dumnezeu cu un nume care nu se poate da decat Lui, El cu siguranta ca reactioneaza ca realitatea cea mai vie, iar noi, la randul nostru, reactionam la chemarea ce ne-o face El pe nume. Noi ne vorbim unul altuia pentru ca asa am fost facuti. Am fost facuti avand un nume prin care suntem siliti sa raspundem si sa ne chemam unii pe altii si sa fim chemati de Dumnezeu si sa-L chemam pe El si sa-I raspundem, intarind unicitatea noastra in comuniune". Iata de ce noi il chemam pe nume pe Hristos, aceasta invocare realizand o oarecare prezenta a Sa, prin puterea Numelui, deschisa spre comuniune, si ii prezentam si pe semenii nostrii, pomenindu-i pe nume, pentru ca ei sa devina nemuritori in amintirea lui Dumnezeu.
Sfanta Liturghie - cadru si mijloc de realizare a mijlocirii
Sfanta Liturghie este "cea mai mare rugaciune sau rugaciunea prin excelenta a Bisericii". Ea are in esenta ei un caracter eclesiologic, comunitar, iar nu unul individualist. In Liturghie se roaga toata comunitatea, nu numai cel care liturghiseste. Forma de rugaciune in dialog (ectenia), predominanta in Sfanta Liturghie, si folosirea pluralului la persoana intaia in aproape toate ecteniile si rugaciunile ei, exprima faptul ca savarsitorul vazut este adunarea eclesiala, Biserica lui Hristos. "Acest "noi" personifica subiectul multiplu si totusi unic, care se adreseaza Subiectului Unic si in acelasi timp Trinitar, pentru a se uni cu El".
Pietatea liturgica nu este individualista. Teologia Liturghiei nu prezinta raspunsul unor trebuinte spirituale ale unei oarecare persoane, la un moment dat, ci "pune in lumina tot ceea ce Biserica exprima in materie de credinta in continuumul sau in timp si spatiu, prin rugaciune".
Liturghia este rugaciunea intregii Biserici. "In Liturghie se gaseste in rugaciune Bisericavazuta si nevazuta a lui Hristos, toate membrele Trupului Sau tainic, care se roaga impreuna cu Capul lor, Hristos... pluralitatea este topita astfel in unitate, in unitatea duhului prin Iisus Hristos, in care, cu care si prin care se roaga Biserica".
Prin Sfanta Liturghie, in cadrul careia se savarseste Jertfa Legii celei noi, se implinesc rugaciunile de mijlocire ale Bisericii. "Este supremul mijloc de a implora si a indupleca pe Dumnezeu in favoarea noastra sau a mortilor nostri, pentru care aducem daruri la Liturghie".
Puterea si unitatea rugaciunilor noastre in cadrul Sfintei Liturghii sunt realizate de Mantuitorul Hristos, Mijlocitorul nostru la Tatal, dupa cuvantul Sau: "Orice veti cere de la Tatal in numele Meu, El va va da" (In. 16, 23). La Sfanta Liturghie - spune Sfantul Nicolae Cabasila - "trebuie sa ingenunchem inaintea preotului si sa-l rugam sa ne pomeneasca in rugaciunile Jertfei. Caci nu exista o alta forma de rugaciune care sa poata atat de mult si care sa ne dea nadejdi mai tari ca aceea adusa prin aceasta infricosata Jertfa, care a curatit fara nici o pata pacatele si faradelegile lumii".
Rugaciunile si cererile credinciosilor, animate si conduse de preot, si unite cu ale acestuia, se unesc cu rugaciunile lui Hristos, infinit superioare si bineprimite la Tatal. Preotul este, ca rugator, cel care aduce rugaciunile si darurile credinciosilor catre Dumnezeu, dar si organ vazut al lucrarilor sfintitoare, iconom al Tainelor lui Dumnezeu (Cf. I Cor. 4, 1) si cel prin care se transmit binecuvantarile lui Dumnezeu catre credinciosi, ca organ vazut al Arhiereului Hristos. "insusi Hristos se roaga in preot pentru credinciosi, se adreseaza lor, aduna rugaciunile si darurile poporului, unindu-le cu ale Sale. Hristos invata, prin preot, in Evanghelie, preface darurile credinciosilor in Trupul si Sangele Sau, ii uneste pe credniciosi cu Sine in Sfanta impartasanie pentru a-i prezenta ca fii plini de Duhul Sfant, Tatalui. Daca n-ar avea preotul acest rol de mijlocitor, n-ar fi prezent nici Hristos cu rolul Sau de Mijlocitor intre ei si Tatal".
Preotul nu se interpune intre credinciosi si Hristos. Hristos lucreaza in preot, dar este deosebit de preot. Credinciosii prezinta prin preot rugaciunile si jertfele lor in mod direct lui Hristos. "Totusi preotul constient de smerenia lui, constient de calitatea lui de om - spune Parintele Staniloae - se roaga in acelasi timp lui Hristos si-I aduce rugaciunile si jertfele credinciosilor ca unei alte Persoane- Si amandoua aceste lucruri sunt adevarate: in preot lucreaza Hristos, dar lucreaza ca persoana deosebita de preot".
Mijlocirea savarsita prin slujitorii Bisericii implica insa si o dimensiune subiectiva. "Mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului" (Iacov 5, 16) daca cererile credinciosilor sunt prezentate lui Dumnezeu de un pazitor al poruncilor, acesta avand indrazneala catre Dumnezeu. Dar si cel care are trebuinta de "rugaciunea dreptului" o face pe aceasta lucratoare "daca uraste cu adevarat raul" si o intraripeaza prin propriile sale virtuti.
Ofranda si pomenire in cadrul Proscomidiei
Omul a simtit dintotdeauna nevoia, cand se adresa lui Dumnezeu, de a-I aduce din prinosul iubirii sale jertfa ce era mai de pret in viata sa, ca un semn al setei sale dupa Dumnezeu, cum exclama psalmistul: "insetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel viu" (Ps. 41, 2). Jertfele Vechiului Testament au fost insa inlocuite de jertfa mantuitoare a lui Hristos. Viata divina a devenit astfel hrana noastra, viata noastra, implinindu-se sacramental in Sfanta Euharistie, Taina si Jertfa.
Pomenirile si mijlocirile sunt insotite la Sfanta Liturghie de darurile noastre aduse ca ofranda. in perioada primara a Bisericii se constata o participare a tuturor credniciosilor la ofranda euharistica. Fiecare credincios venea la biserica cu darul sau de paine si vin, pe care il primeau diaconii, impreuna cu listele de nume pentru pomenire. Ofranda credinciosilor adusa la altar, prin pregatirea darurilor de jertfa la Proscomidie si pomenirea numelor acestora, intra in ofranda Bisericii, pe care o va asuma Hristos, devenind si noi ofranda Sa. Dupa punerea darurilor pe Sfantul Jertfelnic, prin rugaciunea Sfintei Jertfe, ofranda noastra inclusa in ofranda lui Hristos va fi prezentata de Acesta Tatalui, in altarul cel mai presus de ceruri.
Sensul teologic al Proscomidiei. Cand asezam agnetul pe sfantul disc, noi stim deja ca aceasta paine, predestinata a deveni Trupul lui Hristos, ca toate lucrurile din lume a fost sfintita prin intruparea Fiului lui Dumnezeu- in Hristos s-a restabilit pentru lume posibilitatea de a deveni jertfa lui Dumnezeu, iar pentru om de a o putea oferi. "Noi stim ca in Hristos, hrana noastra pamanteasca, care se transforma in trupul si sangele nostru, in viata noastra, in noi insine, devine aceea pentru care a fost creata: comuniune cu viata divina, prin care cel supus mortii imbraca nemurirea si viata triumfa asupra mortii".
- Sensul pregatirii darurilor inainte de Liturghie este de a raporta painea si vinul, ofranda noastra, adica pe noi insine si toata viata noastra, Jertfei lui Hristos. Proscomidia, ca proaducere, are deci un caracter sacrificial (de jertfa). Sunt pregatite materiile de jertfa, painea si vinul, ca o prefigurare a jertfei lui Hristos. Membrii Bisericii sunt adunati imprejurul Mielului sub forma particelelor pe sfantul disc, fiind inclusi in jertfa Acestuia.
- Materia de jertfa. Painea este hrana de baza a omului, data de Dumnezeu pentru intretinerea vietii noastre in trup. Ea este adusa ca ofranda sub forma de prescura, care inseamna aducere, o aducere a noastra lui Dumnezeu. Painea o avem insa tot de la Dumnezeu, ea fiind si o aducere a Fiului Sau, de aceea este pecetluita cu semnul Sfintei Cruci si cu inscriptia IS, HS, NI, KA. - ceea ce inseamna Iisus Hristos invinge.
Adusa ca ofranda lui Dumnezeu, painea concentreaza in sine tot efortul si toata dragostea noastra, reprezentandu-ne pe noi si simbolizand in modul cel mai potrivit viata trupeasca a omului. Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului, faina din care se face prescura este simbolul trupului, aluatul - simbolul sufletului, sarea - simbolul mintii si al invataturii cuvantului, iar apa - simbolul Sfantului Duh si al Botezului. Particelele de paine, asezate pe sfantul disc pentru cei vii si pentru cei morti, ii reprezinta pe acestia alaturi de Hristos.
- Sensul comemorarii la Proscomidie. inca de la Proscomidie exista o anumita prezenta a lui Hristos, o pro-prezenta, o prezenta "mai putin accentuata", care se realizeaza nu numai prin invocarea Sfantului Sau Nume, in rugaciuni, ci mai ales prin Sfantul Agnet, care se va transforma in Sfantul Sau Trup. Langa Hristos, a Carui prezenta va spori pe tot parcursul Sfintei Liturghii, pana la prezenta Sa in Sfanta impartasanie, sunt prezenti prin miride atat Maica Domnului si Sfintii, cat si cei vii si cei adormiti in Domnul, a caror pomenire s-a facut. Miridele pentru Maica Domnului si Sfinti au forma de triunghi. "Fapturile constiente, avand o baza in creatia generala, se inalta cu mintea, cu varful subtiat al persoanei lor spre Dumnezeu".
Pomenirile prin miride au caracterul unor acte de multumire, dar si de mijlocire, "pentru iertarea pacatelor si mostenirea imparatiei cerurilor". Prin pomenirea Sfintilor prin miride, Biserica multumeste lui Dumnezeu pentru toti cei care alcatuiesc "Biserica celor intai nascuti care sunt inscrisi in ceruri" (Evr. 12, 23). Aflandu-se in jurul slavei dumnezeiesti, sfintii ne a-juta prin mijlocirile lor sa ne unim cu Hristos si sa ne sfintim prin El.
Un loc aparte in aceasta mijlocire il are Maica Domnului, a carei mi-rida, mai mare decat toate celelalte, se aseaza in dreapta Agnetului. Agnetul neprefacut in Trupul lui Hristos este inca jertfa comunitatii. De aceea, Maica Domnului careia i se acorda o cinstire deosebita de a sfintilor, este chemata sa mijloceasca primirea acestei jertfe in "jertfelnicul cel mai presus de ceruri", inaltimea spirituala din fata Tatalui, unde Hristos ramane permanent, prefacand in Trupul Sau si jertfa comunitatii.
Alaturi de Maica Domnului si de sfinti, adica de cei desavarsiti, Biserica pomeneste si pe cei vii, care alearga sa ia "cununa nestricacioasa" (I Cor. 1, 25) si pe toti cei "din veac adormiti intru dreapta credinta".
Sensul fundamental al pomenirilor la Proscomidie nu este individualist, ca o rugaciune pentru nevoile unei persoane, ci tine de caracterul sau sacri-ficial. Toti cei pomeniti impreuna si fiecare in parte sunt cuprinsi in jertfa lui Hristos. Cand scoatem o particica din prescura, pronuntand un nume, ri-o facem simplu pentru binele celui pomenit sau pentru soarta celui plecat din lumea aceasta. Noi oferim aceasta persoana si o incredintam lui Dumnezeu ca "jertfa vie si bineplacuta", pentru a o face partasa vietii vesnice a imparatiei Cerurilor, spre a dobandi iertarea pacatelor si a harului divinsfintitor.
Proscomidia are si un sens mistic si eclesiologic. Pe sfantul disc avem reunita toata Biserica, cea din ceruri, Biserica biruitoare, si cea de pe pamant, Biserica luptatoare. Faramiturile de paine scoase pentru fiecare persoana pomenita reprezinta distinct pe fiecare, dar ii si apropie de Hristos si intre ei, avand aceeasi fire umana. "De aceea, spune parintele Staniloae, cu particelele care reprezinta persoane nu ne impartasim, nu numai pentru ca nu ele sunt izvorul vietii noastre, ci si pentru ca voim sa afirmam existenta lor neconfundata, ba chiar vesnica". Prin Sfanta impartasanie noi ne unim cu Hristos, dar ramanem distincti langa El, prin miridele care ne reprezinta.
Reprezentarea prin miride a celor pomeniti constituie si o daruire Iui Hristos, a noastra si a celor dragi ai nostri, pentru a-i avea in veci, dupa cum ne indeamna ectenia: "Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam". Prin pomenirea celor adormiti se realizeaza cea mai eficienta mijlocire pentru ei, prin rugaciunile Maicii Domnului si ale sfintilor, mijlocire numita comuniunea sfintilor. Dar, in acelasi timp prezentandu-i lui Hristos, El insusi pomenindu-i, ii apropie de Sine si de noi.
b) Implinirea comuniunii in cadrul Sfintei Liturghii
Comuniunea noastra deplina cu Hristos se realizeaza in cadrul Sfintei Liturghii, cand darurile noastre sunt transformate in insusi Trupul si Sangele lui Hristos, noi insine fiind ridicati si oferiti ca ofranda si dar Tatalui, in altarul cel mai presus de ceruri.
Sfantul Trup se frange pentru impartasire, iar miridele vor fi puse in Sfantul Sange din potir dupa impartasirea credinciosilor, rostindu-se pentru cele ale viilor si mortilor aceasta rugaciune: "Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sangele Tau, pentru rugaciunile Sfintilor Tai".
In Sfantul Sange se realizeaza o solidaritate intre Maica Domnului si sfinti si intre acestia si credinciosi, vii sau morti, pomeniti "cei dintai ru-gandu-se pentru cei din urma si infaptuindu-se prin aceasta un fel de unire cu cei din urma in Sangele lui Hristos. Chiar daca cei din urma nu se impartasesc, au si ei un folos din jertfa Domnului, nu numai prin rugaciunea preotului si a celor ce au dat pomelnice pentru ei, adica pentru rugaciunile Bisericii, ci si prin rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu si ale sfintilor". "Sangele este principiul de viata al organismului. Sangele lui Hristos, in care este si puterea Duhului Sfant, e cu atat mai mult principiul vietii unitare a tuturor celor ce se introduc prin particelele lor in el. Ei nu sunt primiti ca persoane concrete in Sangele Domnului, cum sunt cei ce se impartasesc, dar sunt primite numele lor in el, unite cu particelele care-i reprezinta".
c) Rugaciunile de mijlocire si ecteniile speciale
Pomenirile nominale facute la Proscomidie, care insotesc ofranda credinciosilor, dupa Liturghierul romanesc, sunt pregatite prin doua rugaciuni de mijlocire generala, una pentru cei vii si una pentru cei adormiti in Domnul.
Rugaciunea pentru cei vii, imprumutata din ectenia de la Litie, incepe cu o formula de mijlocire pentru "iertarea pacatelor tuturor fratilor celor intru Hristos", insumand apoi o seama de nevoi obstesti si trebuinte ale diferitelor categorii de credinciosi: calatori, bolnavi, ostenitori etc, toate acestea exprimand scopul pomenirilor.
Rugaciunea pentru cei adormiti, inspirata din canonul mortilor, din zilele de pomenire generala a acestora, mijloceste "pentru pomenirea si iertarea pacatelor tuturor celor din veac adormiti intru dreapta credinta". Acestia sunt prezentati pe categorii, intr-o anumita ordine, pornind de la cei de o rudenie si cei de o semintie cu noi, la ctitorii, miluitorii, facatorii de bine, slujitorii si ostenitorii sfantului locas, la ierarhia bisericeasca si cei randuiti sa conduca, adormiti in Domnul. Sunt amintiti apoi cei care s-au savarsit prin tot felul de morti napraznice, "pe toata varsta" si cei care n-au fost pomeniti "din nestiinta sau din uitare, sau din pricina multimii numelor". Pomenirea nominala a celor adormiti este incheiata cu o formula de mijlocire pentru toti credinciosii care au avut un sfarsit crestinesc si pe care clipa mortii i-a gasit pregatiti, prin impartasirea cu Hristos: "pe toti, care intru nadejdea invierii si a vietii de veci, cu impartasirea Ta au adormit, dreptmaritori parinti si frati ai nostri, Iubitorule de oameni, Doamne".
In cadrul Sfintei Liturghii, mijlocirea Bisericii inceputa la Proscomidie se va finaliza prin Sfanta Jertfa- Prin ecteniile ei speciale, care sunt rugaciuni in dialog, Biserica continua sa exprime mai detaliat scopul sau finalitatea ia care trebuie sa ajunga ofranda care insoteste cererile noastre. Prezenti prin darul nostru in ofranda lui Hristos si reprezentati fiind alaturi de El prin particelele scoase pentru noi, punem inaintea Mantuitorului si toate nevoile noastre. Pentru a exprima insa preocuparea sa plenara fata de comunitate, dar si fata de persoana, Biserica are randuite si cereri speciale pentru "felurite trebuinte ale vietii omului", care sunt randuite dupa structura Sfintei Liturghii si se gasesc la sfarsitul Liturghierului. Pentru fiecare trebuinta deosebita (de ex. la vreme de seceta, de necontenire a ploilor, pentru calatori, bolnavi etc.) avem o rugaciune care se va rosti la pomenirile de la Proscomidie, formule de ectenii pentru ectenia mare si ectenia intreita, Apostol si Evanghelie si in unele cazuri si o rugaciune care se va citi la incheierea Liturghiei.
Biserica incheie si incununeaza cererea sa cu rugaciunea de mijlocire generala din cadrul anaforalei numita rugaciunea dipticelor. Liturghia Sfantului Vasile cel Mare ne ofera una dintre cele mai frumoase capodopere ale literaturii crestine, rugaciunea de mijlocire generala.
In concluzie, am putea spune ca toate aceste rugaciuni si acte liturgice exprima lucrarea tainica a Sfintei Liturghii ca ofranda vesnica a lui Hristos, Care s-a dat si se da pentru noi jertfindu-ne Tatalui si ridicand viata noastra spre masa imparatiei lui Dumnezeu. Sfanta Liturghie, Taina mijlocirii si a comuniunii cu Hristos, este cu adevarat "sansa vietii noastre".
Pr. Prof. Dr. Liviu Streza
Semnificatia pomenirilor si a rugaciunilor de mijlocire din cadrul Sfintei Liturghii
Rugaciunea liturgica, dupa continutul sau, poate sa fie doxologica, adica de lauda si preamarire a lui Dumnezeu, de multumire si de cerere. Desi exista o ierarhizare a lor, elementele lor caracteristice se intalnesc adesea in cuprinsul aceleiasi rugaciuni. Rugaciunea care insoteste cererile si ofrandele credinciosilor, prezentandu-le lui Hristos, si prin Hristos Tatalui din ceruri, ia forma rugaciunii de mijlocire.
In rugaciunea Bisericii se pot observa doua directii aparent contradictorii. Pe de-o parte, Biserica este intoarsa spre lumea intreaga, spre intreaga umanitate, chemand credinciosii la unitatea de iubire si credinta, ca sa se implineasca Biserica, Trupul tainic al Domnului. Pe de alta parte, Biserica se preocupa de trebuinta, nevoia si bucuria fiecaruia. Antinomia aceasta consta in aceea ca in crestinism ansamblul creatiei are aceeasi valoare ca si fiecare persoana in parte. "Daca implinirea persoanei este de a se tine in sobor cu totii, implinirea lumii este de a deveni viata fiecaruia, caruia Dumnezeu i-a daruit lumea ca viata".
Cererile credinciosilor si darurile aduse de ei sunt prezentate lui Hristos in cadrul Sfintei Liturghii, prin pomenirea nominala a acestora, prin amintirea numelui lor de botez.
Sensul teologic al pomenirilor liturgice
Intrarea mare cu Sfintele Daruri este deschisa si incheiata de cuvintele de "comemorare": "Pe voi pe toti... sa va pomeneasca Domnul Dumnezeu ...". Ofranda credinciosilor este insotita de mijlocirea ca Dumnezeu sa-si aminteasca de noi.
a) Semnificatia memorialului liturgic
Pentru a intelege semnificatia memorialului liturgic vom aminti mai intai sensul memoriei (amintirii), ca dar tainic si specific omului, de a "reinvia trecutul" si de a pastra cunostintele despre acesta. Aceasta facultate a omului are nota sa de ambiguitate. Pe de o parte, ma face sa retraiesc real trecutul, iar pe de alta parte trecutul nu este reinviat fara intoarcere, aparand constiinta ca acest trecut este absent. De aici si tristetea care insoteste memorialul natural. In ultima analiza memoria este constiinta mortii. Prin aceasta omul cunoaste ca este muritor si poate sa inteleaga natura vietii celei noi data noua prin Hristos.
Dupa doctrina vetero-testamentara "amintirea lui Dumnezeu" insemneaza intoarcerea Lui spre lume, prin puterea Sa providentiala care mentine lumea si ii da viata. Se spune ca a trai inseamna a ramane in amintirea lui Dumnezeu si a muri inseamna a decadea din aceasta.
Darul amintirilor dat de Dumnezeu omului este energia care transforma iubirea in viata, in cunostinta, in comuniune si in unitate. Amintirea omului de Dumnezeu este iubirea sa ca raspuns celei dumnezeiesti, este intalnire si comuniune cu Dumnezeu. Omul singur, coroana creaturilor, pastreaza amintirea de Dumnezeu si prin cunoasterea vie a lui Dumnezeu el isi da seama ca lumea este a lui Dumnezeu, o primeste de la Dumnezeu si e chemat sa o ridice spre Dumnezeu.
Amintirea lui Dumnezeu fata de om este "Dar de viata", iar amintirea omului fata de Dumnezeu este primirea acestui dar al vietii si sporirea lui. Pacatul stramosesc consta in uitarea lui Dumnezeu. Omul si-a indreptat iubirea sa, amintirea sa si viata sa asupra altor lucruri, mai intai de toate asupra sa insusi. S-a departat de Dumnezeu si a incetat de a-L mai vedea. De aceea, mantuirea omului si a lumii, regenerarea vietii, consta in a restabili amintirea ca putere datatoare de viata. Daca omul a uitat de Dumnezeu, in schimb Dumnezeu n-a uitat pe om. Mantuitorul Hristos, prin Care s-a realizat mantuirea, este "intruparea in si pentru lume a amintirii lui Dumnezeu fata de om, a iubirii divine", cat si "manifestarea si actualizarea perfecta a amintirii omului fata de Dumnezeu".
Amintirea lui Hristos fata de noi, actualizata in noi prin amintirea noastra fata de El, constituie substanta credintei noastre si a vietii celei noi daruite noua. Dintru inceput credinta crestina a fost amintire si comemorare, insa o amintire restabilita, deosebita de memorialul naturii cazute cu iluzia "invierii trecutului". Acest memorial nou este recunoasterea plina de bucurie a lui Hristos cel inviat, dar si intalnirea si experienta vie a comuniunii cu El. Prin comemorarea trecutului Mantuitorului Hristos, noi recunoastem ca Cel comemorat este viu, ca El se salasluieste intru noi. "Nu poate exista recunostinta fara memorial (amintire), nici amintire fara cunoasterea celui comemorat".
Noi n-am trait in timpul vietii pamantesti a Mantuitorului, de aceea avem nevoie sa ne amintim de El, avem nevoie de comemorarea Lui. Prin memorialul liturgic noi nu comemoram trecutul, ci pe Hristos insusi. Intreg cultul ortodox este marcat de realismul liturgic. "Aceasta comemorare - spune parintele Alexandre Schmemann - devine intrarea noastra in biruinta Sa asupra timpului, asupra impartirii acestuia in "trecut", "prezent" si "viitor", intrare nu intr-o eternitate abstracta si statica, ci in "viata care da viata", unde totul este viu, unde totul traieste in amintirea datatoare de viata a lui Dumnezeu, unde totul este al nostru: "lumea, viata sau moartea, prezentul sau viitorul", totul este al nostru pentru ca noi suntem "ai lui Hristos si Hristos este al lui Dumnezeu" (I. Cor, 3, 22-23).
In cadrul Liturghiei, care este a Bisericii - Trupul tainic al Domnului, trebuie sa ne amintim de Hristos, recunoscand tot ce a facut pentru noi, in noi si cu noi, "aducandu-ne aminte asadar ... de cruce, de groapa, de invierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta si de cea de a doua si slavita iarasi venire". Prin Hristos noi comemoram trecutul si viitorul ca vii in noi, ca transformate in propria noastra viatapentru a o indumnezei.
Prin pomenirile facute la purtarea Sfintelor Daruri prin fata credinciosilor, dupa ce primirea si pregatirea lor s-a incheiat, noi aducem pe credinciosi si ofranda lor in amintirea vie a lui Hristos, a lui Dumnezeu fata de noi si a noastra fata de Dumnezeu. "Noi ne oferim unii pe altii lui Dumnezeu, in Hristos si prin acest act afirmam ca persoanele comemorate si oferite sunt vii, caci ele raman vii in amintirea lui Dumnezeu". Prin pomenire se realizeaza o reunire a celor pomeniti in amintirea lui Hristos, patrunzand in iubirea Sa care ne-a facut pe toti frati. Nu exista deosebiri intre cei vii si cei adormiti in Domnul, in cadrul memorialului liturgic. Dumnezeu, in a Carui amintire suntem uniti toti, "nu este Dumnezeul mortilor, ci al viilor" (Mt. 22, 32).
b) Pomenirea pe nume
Prin pomenirea pe nume a unei persoane noi ne amintim de aceasta, adica ne-o aducem in memorie, o facem sa fie vie in mintea si inima noastra si in rugaciunea noastra. Pomenirea pe nume este inceputul comuniunii cu persoana pomenita, ca o necesitate implicata in natura persoanei".
Numele primit la botez il face pe crestin constient de responsabilitatea sa ca persoana, marcand chipul lui Dumnezeu din el, refacut prin taina nasterii din nou. intre el si Dumnezeu se stabileste o relatie personala. Pastorul cel bun isi cheama oile Sale pe nume (In. 10, 3). Cei renascuti la viata in Hristos si urmatori ai Lui vor avea numele lor inscrise in ceruri, dupa cuvantul Mantuitorului (Le. 10, 20).
Dupa Sergiu Bulgakov, in numele fiecarui crestin se afla o intrupare existentiala a cuvantului, existand o legatura intre aceasta intrupare si intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, Izvorul cuvintelor in lume. "Omul primeste un nume si se intrupeaza intr-un nume dupa chipul si asemanarea intruparii dumnezeiesti si a numelui ce i se da ei".
Numele exprima existenta persoanei, nu insusiri abstracte ale acesteia, o existenta concreta si vie, "plina de energie iradianta". Acest sambure unic al existentei, cand este atins prin nume, pune in vibratie acea persoana si isi trimite energia ei, potentialul ei de iubire spre cel ce ii rosteste numele. Aceasta revarsare produce la randul sau o miscare de raspuns, creandu-se astfel comuniunea intre aceste persoane. "Numai o persoana constienta reactioneaza la numele ei rostit si reactioneaza pentru ca se aude vizata in unicitatea ei. Si numai o persoana care are un nume si deci poate primi un raspuns, se poate adresa pe nume unei alte persoane. Daca se intampla asa cu persoanele umane, spune in continuare Parintele Staniloae, aceasta inseamna ca ele sunt dupa chipul unei comuniuni de persoane supreme. De aceea cand ne adresam lui Dumnezeu cu un nume care nu se poate da decat Lui, El cu siguranta ca reactioneaza ca realitatea cea mai vie, iar noi, la randul nostru, reactionam la chemarea ce ne-o face El pe nume. Noi ne vorbim unul altuia pentru ca asa am fost facuti. Am fost facuti avand un nume prin care suntem siliti sa raspundem si sa ne chemam unii pe altii si sa fim chemati de Dumnezeu si sa-L chemam pe El si sa-I raspundem, intarind unicitatea noastra in comuniune". Iata de ce noi il chemam pe nume pe Hristos, aceasta invocare realizand o oarecare prezenta a Sa, prin puterea Numelui, deschisa spre comuniune, si ii prezentam si pe semenii nostrii, pomenindu-i pe nume, pentru ca ei sa devina nemuritori in amintirea lui Dumnezeu.
Sfanta Liturghie - cadru si mijloc de realizare a mijlocirii
Sfanta Liturghie este "cea mai mare rugaciune sau rugaciunea prin excelenta a Bisericii". Ea are in esenta ei un caracter eclesiologic, comunitar, iar nu unul individualist. In Liturghie se roaga toata comunitatea, nu numai cel care liturghiseste. Forma de rugaciune in dialog (ectenia), predominanta in Sfanta Liturghie, si folosirea pluralului la persoana intaia in aproape toate ecteniile si rugaciunile ei, exprima faptul ca savarsitorul vazut este adunarea eclesiala, Biserica lui Hristos. "Acest "noi" personifica subiectul multiplu si totusi unic, care se adreseaza Subiectului Unic si in acelasi timp Trinitar, pentru a se uni cu El".
Pietatea liturgica nu este individualista. Teologia Liturghiei nu prezinta raspunsul unor trebuinte spirituale ale unei oarecare persoane, la un moment dat, ci "pune in lumina tot ceea ce Biserica exprima in materie de credinta in continuumul sau in timp si spatiu, prin rugaciune".
Liturghia este rugaciunea intregii Biserici. "In Liturghie se gaseste in rugaciune Bisericavazuta si nevazuta a lui Hristos, toate membrele Trupului Sau tainic, care se roaga impreuna cu Capul lor, Hristos... pluralitatea este topita astfel in unitate, in unitatea duhului prin Iisus Hristos, in care, cu care si prin care se roaga Biserica".
Prin Sfanta Liturghie, in cadrul careia se savarseste Jertfa Legii celei noi, se implinesc rugaciunile de mijlocire ale Bisericii. "Este supremul mijloc de a implora si a indupleca pe Dumnezeu in favoarea noastra sau a mortilor nostri, pentru care aducem daruri la Liturghie".
Puterea si unitatea rugaciunilor noastre in cadrul Sfintei Liturghii sunt realizate de Mantuitorul Hristos, Mijlocitorul nostru la Tatal, dupa cuvantul Sau: "Orice veti cere de la Tatal in numele Meu, El va va da" (In. 16, 23). La Sfanta Liturghie - spune Sfantul Nicolae Cabasila - "trebuie sa ingenunchem inaintea preotului si sa-l rugam sa ne pomeneasca in rugaciunile Jertfei. Caci nu exista o alta forma de rugaciune care sa poata atat de mult si care sa ne dea nadejdi mai tari ca aceea adusa prin aceasta infricosata Jertfa, care a curatit fara nici o pata pacatele si faradelegile lumii".
Rugaciunile si cererile credinciosilor, animate si conduse de preot, si unite cu ale acestuia, se unesc cu rugaciunile lui Hristos, infinit superioare si bineprimite la Tatal. Preotul este, ca rugator, cel care aduce rugaciunile si darurile credinciosilor catre Dumnezeu, dar si organ vazut al lucrarilor sfintitoare, iconom al Tainelor lui Dumnezeu (Cf. I Cor. 4, 1) si cel prin care se transmit binecuvantarile lui Dumnezeu catre credinciosi, ca organ vazut al Arhiereului Hristos. "insusi Hristos se roaga in preot pentru credinciosi, se adreseaza lor, aduna rugaciunile si darurile poporului, unindu-le cu ale Sale. Hristos invata, prin preot, in Evanghelie, preface darurile credinciosilor in Trupul si Sangele Sau, ii uneste pe credniciosi cu Sine in Sfanta impartasanie pentru a-i prezenta ca fii plini de Duhul Sfant, Tatalui. Daca n-ar avea preotul acest rol de mijlocitor, n-ar fi prezent nici Hristos cu rolul Sau de Mijlocitor intre ei si Tatal".
Preotul nu se interpune intre credinciosi si Hristos. Hristos lucreaza in preot, dar este deosebit de preot. Credinciosii prezinta prin preot rugaciunile si jertfele lor in mod direct lui Hristos. "Totusi preotul constient de smerenia lui, constient de calitatea lui de om - spune Parintele Staniloae - se roaga in acelasi timp lui Hristos si-I aduce rugaciunile si jertfele credinciosilor ca unei alte Persoane- Si amandoua aceste lucruri sunt adevarate: in preot lucreaza Hristos, dar lucreaza ca persoana deosebita de preot".
Mijlocirea savarsita prin slujitorii Bisericii implica insa si o dimensiune subiectiva. "Mult poate rugaciunea staruitoare a dreptului" (Iacov 5, 16) daca cererile credinciosilor sunt prezentate lui Dumnezeu de un pazitor al poruncilor, acesta avand indrazneala catre Dumnezeu. Dar si cel care are trebuinta de "rugaciunea dreptului" o face pe aceasta lucratoare "daca uraste cu adevarat raul" si o intraripeaza prin propriile sale virtuti.
Ofranda si pomenire in cadrul Proscomidiei
Omul a simtit dintotdeauna nevoia, cand se adresa lui Dumnezeu, de a-I aduce din prinosul iubirii sale jertfa ce era mai de pret in viata sa, ca un semn al setei sale dupa Dumnezeu, cum exclama psalmistul: "insetat-a sufletul meu de Dumnezeu cel viu" (Ps. 41, 2). Jertfele Vechiului Testament au fost insa inlocuite de jertfa mantuitoare a lui Hristos. Viata divina a devenit astfel hrana noastra, viata noastra, implinindu-se sacramental in Sfanta Euharistie, Taina si Jertfa.
Pomenirile si mijlocirile sunt insotite la Sfanta Liturghie de darurile noastre aduse ca ofranda. in perioada primara a Bisericii se constata o participare a tuturor credniciosilor la ofranda euharistica. Fiecare credincios venea la biserica cu darul sau de paine si vin, pe care il primeau diaconii, impreuna cu listele de nume pentru pomenire. Ofranda credinciosilor adusa la altar, prin pregatirea darurilor de jertfa la Proscomidie si pomenirea numelor acestora, intra in ofranda Bisericii, pe care o va asuma Hristos, devenind si noi ofranda Sa. Dupa punerea darurilor pe Sfantul Jertfelnic, prin rugaciunea Sfintei Jertfe, ofranda noastra inclusa in ofranda lui Hristos va fi prezentata de Acesta Tatalui, in altarul cel mai presus de ceruri.
Sensul teologic al Proscomidiei. Cand asezam agnetul pe sfantul disc, noi stim deja ca aceasta paine, predestinata a deveni Trupul lui Hristos, ca toate lucrurile din lume a fost sfintita prin intruparea Fiului lui Dumnezeu- in Hristos s-a restabilit pentru lume posibilitatea de a deveni jertfa lui Dumnezeu, iar pentru om de a o putea oferi. "Noi stim ca in Hristos, hrana noastra pamanteasca, care se transforma in trupul si sangele nostru, in viata noastra, in noi insine, devine aceea pentru care a fost creata: comuniune cu viata divina, prin care cel supus mortii imbraca nemurirea si viata triumfa asupra mortii".
- Sensul pregatirii darurilor inainte de Liturghie este de a raporta painea si vinul, ofranda noastra, adica pe noi insine si toata viata noastra, Jertfei lui Hristos. Proscomidia, ca proaducere, are deci un caracter sacrificial (de jertfa). Sunt pregatite materiile de jertfa, painea si vinul, ca o prefigurare a jertfei lui Hristos. Membrii Bisericii sunt adunati imprejurul Mielului sub forma particelelor pe sfantul disc, fiind inclusi in jertfa Acestuia.
- Materia de jertfa. Painea este hrana de baza a omului, data de Dumnezeu pentru intretinerea vietii noastre in trup. Ea este adusa ca ofranda sub forma de prescura, care inseamna aducere, o aducere a noastra lui Dumnezeu. Painea o avem insa tot de la Dumnezeu, ea fiind si o aducere a Fiului Sau, de aceea este pecetluita cu semnul Sfintei Cruci si cu inscriptia IS, HS, NI, KA. - ceea ce inseamna Iisus Hristos invinge.
Adusa ca ofranda lui Dumnezeu, painea concentreaza in sine tot efortul si toata dragostea noastra, reprezentandu-ne pe noi si simbolizand in modul cel mai potrivit viata trupeasca a omului. Dupa Sfantul Simeon al Tesalonicului, faina din care se face prescura este simbolul trupului, aluatul - simbolul sufletului, sarea - simbolul mintii si al invataturii cuvantului, iar apa - simbolul Sfantului Duh si al Botezului. Particelele de paine, asezate pe sfantul disc pentru cei vii si pentru cei morti, ii reprezinta pe acestia alaturi de Hristos.
- Sensul comemorarii la Proscomidie. inca de la Proscomidie exista o anumita prezenta a lui Hristos, o pro-prezenta, o prezenta "mai putin accentuata", care se realizeaza nu numai prin invocarea Sfantului Sau Nume, in rugaciuni, ci mai ales prin Sfantul Agnet, care se va transforma in Sfantul Sau Trup. Langa Hristos, a Carui prezenta va spori pe tot parcursul Sfintei Liturghii, pana la prezenta Sa in Sfanta impartasanie, sunt prezenti prin miride atat Maica Domnului si Sfintii, cat si cei vii si cei adormiti in Domnul, a caror pomenire s-a facut. Miridele pentru Maica Domnului si Sfinti au forma de triunghi. "Fapturile constiente, avand o baza in creatia generala, se inalta cu mintea, cu varful subtiat al persoanei lor spre Dumnezeu".
Pomenirile prin miride au caracterul unor acte de multumire, dar si de mijlocire, "pentru iertarea pacatelor si mostenirea imparatiei cerurilor". Prin pomenirea Sfintilor prin miride, Biserica multumeste lui Dumnezeu pentru toti cei care alcatuiesc "Biserica celor intai nascuti care sunt inscrisi in ceruri" (Evr. 12, 23). Aflandu-se in jurul slavei dumnezeiesti, sfintii ne a-juta prin mijlocirile lor sa ne unim cu Hristos si sa ne sfintim prin El.
Un loc aparte in aceasta mijlocire il are Maica Domnului, a carei mi-rida, mai mare decat toate celelalte, se aseaza in dreapta Agnetului. Agnetul neprefacut in Trupul lui Hristos este inca jertfa comunitatii. De aceea, Maica Domnului careia i se acorda o cinstire deosebita de a sfintilor, este chemata sa mijloceasca primirea acestei jertfe in "jertfelnicul cel mai presus de ceruri", inaltimea spirituala din fata Tatalui, unde Hristos ramane permanent, prefacand in Trupul Sau si jertfa comunitatii.
Alaturi de Maica Domnului si de sfinti, adica de cei desavarsiti, Biserica pomeneste si pe cei vii, care alearga sa ia "cununa nestricacioasa" (I Cor. 1, 25) si pe toti cei "din veac adormiti intru dreapta credinta".
Sensul fundamental al pomenirilor la Proscomidie nu este individualist, ca o rugaciune pentru nevoile unei persoane, ci tine de caracterul sau sacri-ficial. Toti cei pomeniti impreuna si fiecare in parte sunt cuprinsi in jertfa lui Hristos. Cand scoatem o particica din prescura, pronuntand un nume, ri-o facem simplu pentru binele celui pomenit sau pentru soarta celui plecat din lumea aceasta. Noi oferim aceasta persoana si o incredintam lui Dumnezeu ca "jertfa vie si bineplacuta", pentru a o face partasa vietii vesnice a imparatiei Cerurilor, spre a dobandi iertarea pacatelor si a harului divinsfintitor.
Proscomidia are si un sens mistic si eclesiologic. Pe sfantul disc avem reunita toata Biserica, cea din ceruri, Biserica biruitoare, si cea de pe pamant, Biserica luptatoare. Faramiturile de paine scoase pentru fiecare persoana pomenita reprezinta distinct pe fiecare, dar ii si apropie de Hristos si intre ei, avand aceeasi fire umana. "De aceea, spune parintele Staniloae, cu particelele care reprezinta persoane nu ne impartasim, nu numai pentru ca nu ele sunt izvorul vietii noastre, ci si pentru ca voim sa afirmam existenta lor neconfundata, ba chiar vesnica". Prin Sfanta impartasanie noi ne unim cu Hristos, dar ramanem distincti langa El, prin miridele care ne reprezinta.
Reprezentarea prin miride a celor pomeniti constituie si o daruire Iui Hristos, a noastra si a celor dragi ai nostri, pentru a-i avea in veci, dupa cum ne indeamna ectenia: "Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam". Prin pomenirea celor adormiti se realizeaza cea mai eficienta mijlocire pentru ei, prin rugaciunile Maicii Domnului si ale sfintilor, mijlocire numita comuniunea sfintilor. Dar, in acelasi timp prezentandu-i lui Hristos, El insusi pomenindu-i, ii apropie de Sine si de noi.
b) Implinirea comuniunii in cadrul Sfintei Liturghii
Comuniunea noastra deplina cu Hristos se realizeaza in cadrul Sfintei Liturghii, cand darurile noastre sunt transformate in insusi Trupul si Sangele lui Hristos, noi insine fiind ridicati si oferiti ca ofranda si dar Tatalui, in altarul cel mai presus de ceruri.
Sfantul Trup se frange pentru impartasire, iar miridele vor fi puse in Sfantul Sange din potir dupa impartasirea credinciosilor, rostindu-se pentru cele ale viilor si mortilor aceasta rugaciune: "Spala, Doamne, pacatele celor ce s-au pomenit aici, cu cinstit Sangele Tau, pentru rugaciunile Sfintilor Tai".
In Sfantul Sange se realizeaza o solidaritate intre Maica Domnului si sfinti si intre acestia si credinciosi, vii sau morti, pomeniti "cei dintai ru-gandu-se pentru cei din urma si infaptuindu-se prin aceasta un fel de unire cu cei din urma in Sangele lui Hristos. Chiar daca cei din urma nu se impartasesc, au si ei un folos din jertfa Domnului, nu numai prin rugaciunea preotului si a celor ce au dat pomelnice pentru ei, adica pentru rugaciunile Bisericii, ci si prin rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu si ale sfintilor". "Sangele este principiul de viata al organismului. Sangele lui Hristos, in care este si puterea Duhului Sfant, e cu atat mai mult principiul vietii unitare a tuturor celor ce se introduc prin particelele lor in el. Ei nu sunt primiti ca persoane concrete in Sangele Domnului, cum sunt cei ce se impartasesc, dar sunt primite numele lor in el, unite cu particelele care-i reprezinta".
c) Rugaciunile de mijlocire si ecteniile speciale
Pomenirile nominale facute la Proscomidie, care insotesc ofranda credinciosilor, dupa Liturghierul romanesc, sunt pregatite prin doua rugaciuni de mijlocire generala, una pentru cei vii si una pentru cei adormiti in Domnul.
Rugaciunea pentru cei vii, imprumutata din ectenia de la Litie, incepe cu o formula de mijlocire pentru "iertarea pacatelor tuturor fratilor celor intru Hristos", insumand apoi o seama de nevoi obstesti si trebuinte ale diferitelor categorii de credinciosi: calatori, bolnavi, ostenitori etc, toate acestea exprimand scopul pomenirilor.
Rugaciunea pentru cei adormiti, inspirata din canonul mortilor, din zilele de pomenire generala a acestora, mijloceste "pentru pomenirea si iertarea pacatelor tuturor celor din veac adormiti intru dreapta credinta". Acestia sunt prezentati pe categorii, intr-o anumita ordine, pornind de la cei de o rudenie si cei de o semintie cu noi, la ctitorii, miluitorii, facatorii de bine, slujitorii si ostenitorii sfantului locas, la ierarhia bisericeasca si cei randuiti sa conduca, adormiti in Domnul. Sunt amintiti apoi cei care s-au savarsit prin tot felul de morti napraznice, "pe toata varsta" si cei care n-au fost pomeniti "din nestiinta sau din uitare, sau din pricina multimii numelor". Pomenirea nominala a celor adormiti este incheiata cu o formula de mijlocire pentru toti credinciosii care au avut un sfarsit crestinesc si pe care clipa mortii i-a gasit pregatiti, prin impartasirea cu Hristos: "pe toti, care intru nadejdea invierii si a vietii de veci, cu impartasirea Ta au adormit, dreptmaritori parinti si frati ai nostri, Iubitorule de oameni, Doamne".
In cadrul Sfintei Liturghii, mijlocirea Bisericii inceputa la Proscomidie se va finaliza prin Sfanta Jertfa- Prin ecteniile ei speciale, care sunt rugaciuni in dialog, Biserica continua sa exprime mai detaliat scopul sau finalitatea ia care trebuie sa ajunga ofranda care insoteste cererile noastre. Prezenti prin darul nostru in ofranda lui Hristos si reprezentati fiind alaturi de El prin particelele scoase pentru noi, punem inaintea Mantuitorului si toate nevoile noastre. Pentru a exprima insa preocuparea sa plenara fata de comunitate, dar si fata de persoana, Biserica are randuite si cereri speciale pentru "felurite trebuinte ale vietii omului", care sunt randuite dupa structura Sfintei Liturghii si se gasesc la sfarsitul Liturghierului. Pentru fiecare trebuinta deosebita (de ex. la vreme de seceta, de necontenire a ploilor, pentru calatori, bolnavi etc.) avem o rugaciune care se va rosti la pomenirile de la Proscomidie, formule de ectenii pentru ectenia mare si ectenia intreita, Apostol si Evanghelie si in unele cazuri si o rugaciune care se va citi la incheierea Liturghiei.
Biserica incheie si incununeaza cererea sa cu rugaciunea de mijlocire generala din cadrul anaforalei numita rugaciunea dipticelor. Liturghia Sfantului Vasile cel Mare ne ofera una dintre cele mai frumoase capodopere ale literaturii crestine, rugaciunea de mijlocire generala.
In concluzie, am putea spune ca toate aceste rugaciuni si acte liturgice exprima lucrarea tainica a Sfintei Liturghii ca ofranda vesnica a lui Hristos, Care s-a dat si se da pentru noi jertfindu-ne Tatalui si ridicand viata noastra spre masa imparatiei lui Dumnezeu. Sfanta Liturghie, Taina mijlocirii si a comuniunii cu Hristos, este cu adevarat "sansa vietii noastre".
Pr. Prof. Dr. Liviu Streza