Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit".
citat din Sfântul Ioan Gură de Aur
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
ce se pocăiesc. Fii prieten cu toţi
oamenii, dar fii
CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
DESPRE
B L Â
N D E Ţ E
„Învăţaţi-vă de la Mine (Iisus Hristos) că sunt blând şi
smerit
Preot
Ioan
Iubiţi credincioşi,
Blândeţea este definită în „Dicţionarul Noului Testament“ ca
fiind calitatea celui
iubitor şi temperat. Blândeţea
este însuşirea sau
proprietatea lui
Iisus, a lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt, pe
care El o
acordă celor ce cred şi se
silesc s-o cultive. Ca Împărat
al Sionului,
Iisus „vine
blând şi şezând pe asină“ (Matei
21:5). În a doua epistolă
către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre „blândeţea şi
îngăduinţa lui
Hristos“ (2 Corinteni 10:1). Celor
care dobândesc
blândeţea, le este numărată între roadele Duhului: „Iar roada
Duhului
este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdarea,
bunătatea, facerea de bine, credinţa,
blândeţea, înfrânarea,
curăţia“ (Galateni 5:22-23). Cei
care au aceste daruri duhovniceşti
lucrează cu duhul blândeţii
îndreptând pe cei greşiţi cu toată
blândeţea: „Fraţilor,
de va cădea un om în vreo greşeală, voi cei
duhovniceşti îndreptaţi-l
pe unul ca acesta cu duhul blândeţii,
luând
seamă la tine însuţi, ca să nu cazi şi tu în greşeală“
(Galateni
6:1). Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne purtăm cu
toată blândeţea ca unii ce poartă blândeţea ca o îmbrăcăminte:
„Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai
lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi,
cu
milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe,
cu
îndelungă răbdare. După cum
Hristos v-a iertat vouă, aşa să
iertaţi şi voi“ (Coloseni
3:12-13). Şi toate acestea
fiindcă numai: „cei
blânzi
vor moşteni pământul“ (Matei 5:5).
Opuse roadelor
Duhului sunt faptele trupului: „Iar faptele
trupului
sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter,
desfrânare, necurăţie,
destrăbălare, închinare la
idoli, fermecătorie, vrajbe,
certuri,
zavistii,
mânii, gâlcevi, dezbinări,
eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii,
chefuri
şi cele asemenea acestora, pe care vi le
spun dinainte,
precum
dinainte v-am şi spus, că cei ce fac unele ca acestea nu vor
moşteni împărăţia lui Dumnezeu“ (Galateni 5:19-20).
Schiţă de portret
Omul blând şi iubitor este calm şi se
stăpâneşte chiar şi atunci
când este provocat de
alţii. În mintea lui sunt prezente cuvintele
Mântuitorului: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt
blând şi smerit cu
inima
şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre“ (Matei
11:29).
Fiziologic vorbind,
când se mânie omul, sângele îi năvăleşte în cap şi
îi blochează centrii de control. În această situaţie omul dă drumul
furiei şi spune cuvinte necugetate, grele, ucigătoare. Mai mult decât
atât, omul mânios îi
dă prilej diavolului să pună stăpânire pe fiinţa sa.
Aşadar nu blochează doar
centrii biologici de control, ci îi este blocat
şi
discernământul spiritual. Domnul Hristos ne spune că „oricine se
mânie
pe fratele său vrednic va fi de
osândă“ (Matei 5:22). Un
părinte spunea: „nu gândi nimic rău. Gândurile rele sunt ca
avioanele,
zboară deasupra, ne tulbură liniştea şi se duc“.
Blândeţea şi bunătatea
Când în munte a fost
ispitit de diavol, Hristos l-a biruit şi
l-a
doborât la pământ, deşi diavolul nu ştia că era Hristos. Prin
blândeţe
l-a doborât, prin bunătate l-a biruit. Fă şi tu
la fel! Dacă vezi că un om
ajunge ca un diavol şi se apropie de tine, biruie-l şi
tu, tot ca şi
Hristos. Ţi-a dat Hristos putere să fii
ca El după puterea Sa. Nu te
spăimânta când auzi aceste cuvinte, ci spăimântează-te că nu eşti ca
EL. Grăieşte şi tu ca El şi cu asta ai ajuns
asemenea Lui, atât cât unui
om îi este cu putinţă. De aceea cel care grăieşte ca El este mai mare
decât cel care
prooroceşte.
Proorocia este în
întregime har al lui Dumnezeu, iar grăirea
cu
blândeţe şi bunătate este datoria ta. Învaţă-ţi sufletul să-ţi plăsmuiască
o gură asemănătoare gurii lui Hristos, căci
Hristos poate să facă
aceasta, dacă vrei, Hristos cunoaşte
meşteşugul, dacă nu eşti trândav.
Dar cum se plăsmuieşte o astfel de gură, cu ce culori, cu ce material?
Nu-i nevoie nici de
culori, nici de material, e nevoie numai de: virtute,
blândeţe, smerenie. Dacă te
loveşte jale mare, caută ca
nu cumva
tirania tristeţii să-ţi schimbe graiul gurii, ci să plângi aşa cum a plâns
Hristos
pentru Lazăr şi pentru Iuda. Dacă te
cuprinde teama, caută să
grăieşti iarăşi aşa cum a grăit El; L-a cuprins şi pe El frica pentru
tine, potrivit dogmei
întrupării; spune şi tu: „dar
nu cum vreau Eu,
ci
cum vrei Tu“. De cazi în laţurile
vrăjmaşului, de te cuprinde
durerea, poartă-te ca Hristos; şi
Lui I s-au întins laţuri şi El a fost
îndurerat, dar a spus:
„întristat este sufletul Meu până la
moarte“.
Ţi-a
dat tot felul de pilde ca să păstrezi măsura. Dacă păstrezi
măsura în întristare, în mânie, în jale şi în nelinişte, vei putea avea o
gură la fel cu gura lui Hristos. Câţi
dintre noi nu dorim să vedem
chipul Domnului? Iată, este cu putinţă nu
numai să-L vedem, dar să şi
fim asemenea Lui dacă ne străduim. Să nu amânăm, dar, de pe o zi pe
alta! Duhul Sfânt a
grăit prin gura profeţilor
dar şi prin gura oamenilor
blânzi şi buni. Despre Moise, spune Scriptura, „era
un om foarte
blând,
mai blând decât toţi oamenii de pe pământ“, atât de mult îi
plăcea Domnului şi îl
iubea că „vorbea cu el faţă către faţă, gură către
gură, cum vorbeşte un prieten cu
prietenul lui“.
„Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt
blând şi smerit cu inima“
Vezi cum îi cheamă Iisus Hristos pe aceia care şi-au
cheltuit viaţa
în fărădelegi, pe cei ce
sunt împovăraţi de păcate, pe cei care
nici nu
mai pot să ridice capul, pe cei plini de ruşine şi fără de îndrăzneală?
Apoi, ca să ne înveţe felul odihnei,
adaugă: „luaţi jugul Meu asupra
voastră“. Veniţi sub jugul Meu! însă nu vă speriaţi când auziţi de jug
pentru că nici nu vă răneşte gâtul, nici nu vă face să vă plecaţi capul,
ci ne învaţă să cugetăm la cele de sus şi ne
arată adevărata filosofie.
„Luaţi jugul Meu asupra voastră şi
învăţaţi...“.
„Învăţaţi“
înseamnă: plecaţi-vă auzul ca să puteţi învăţa de la Mine, căci nu voi
cere de la voi ceva
greu. Voi, robii, imitaţi-Mă pe Mine, Stăpânul; voi,
care sunteţi pământ şi cenuşă, râvniţi să fiţi ca şi Plăsmuitorul vostru
şi Făcătorul cerului şi al pământului, „învăţaţi-vă de la Mine, că sunt
blând
şi smerit cu inima“ (Matei
11:29). Iată pogorământul
Stăpânului. Iată iubirea Lui de oameni
cea sinceră. Cel ce este smerit
cu inima niciodată nu va putea privi cu ochi răi
bunurile aproapelui.
Unul ca acesta nu va
fi răpitor, nici lacom, nici nu va pofti vreun
lucru, ci va risipi
chiar şi cele ale sale, arătând
multă compătimire faţă
de semenul tău.
Despre
blândeţe
Sfântul
Ioan Gură de
Aur zice: „Precum din izvoare curg
pâraiele,
aşa şi
purtarea de grijă către săraci curge din bunătatea
şi
blândeţea obiceiurilor, căci tot cel blând şi
bun se pleacă cu
uşurinţă către iubirea de oameni şi nu
suferă să treacă cu vederea
pe
cei ce sunt în lipsă, sărăcia celorlalţi socotind-o sărăcia sa. Cel
blând
este tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor, purtătorul de
grijă al celor săraci,
ajutor celor ce se nedreptăţesc,
făcând ca
pretutindeni
să biruiască dreptatea. Cel blând este cucernic şi
cinstit,
fiilor le este părinte, tatălui îi este fiu şi stăpânului slugă“.
Dacă citim Evanghelia vindecării
orbului din naştere (Ioan 9: 1-
38),
vom observa cu uşurinţă că Domnul Iisus Hristos
vorbeşte cu
blândeţe celor pe care îi mântuieşte, vorbeşte ca un doctor cu
bolnavii pe care îi
vindecă. El nu-i porunceşte
orbului pe care-l
vindecase: crede
în Mine! nici nu-l sileşte
spunându-i „Eu sunt Fiul
lui Dumnezeu”, ci-l
întreabă: „crezi tu în Fiul lui
Dumnezeu?“. Iar
când cel vindecat Îl
întreabă: „dar cine este,
Doamne, ca să cred
în
El?”,
Hristos îi spune: „L-ai şi văzut! Cel ce vorbeşte cu tine Acela
este“.
Iar omul tămăduit a strigat cu bucurie: „Cred
Doamne!“
Şcoala
adevărată porneşte de la blândeţe şi iubire
În ceea ce priveşte duhul blândeţii, Simion
Mehedinţi scrie:
„până la dresorul Hagenbeck, cei care intrau în cuşca leilor şi a
tigrilor
nu lăsau pistolul şi biciul din mână.
Erau nişte meseriaşi
îndrăzneţi care se jucau
într-adevăr cu viaţa lor. Fiarele erau
stăpânite cu bătaia,
cu ţepuşe de
fier, cu căngi înroşite în foc etc.
Când
animalul era îngrozit destul, bătăuşul se încumeta să intre
în
cuşcă cu sălbăticiunile şi de teamă acestea
săreau peste
obstacole,
împinse printre gratii de sluga care sta afară,
ori prin
cercul
ţinut de mâna îmblânzitorului. Dar ce mai
sforăieli! Ce
pocnete
de bici! Ce priviri furioase din partea tigrilor, leilor sau a
hienelor!
Şi sfârşitul
era mai întotdeauna la fel: într-o bună zi,
cel
cu
pistolul era sfâşiat de ghearele
fiarelor, care, într-o clipă de
nebăgare de seamă, se
repezeau asupra duşmanului lor,
răzbunându-se pentru toate rănile
fierului înroşit în foc. Socoteala
asta
i s-a părut lui Hagenbeck cu
totul nepotrivită. S-a gândit aşa:
dacă omul este ucis, dânsul e de vină, nu
fiara. Bătută şi
schingiuită mereu, biata sălbăticiune e în „legitimă apărare“...
Iată propria mărturisire
a lui Hagenbeck: vă rog să mă credeţi că
între
lei, tigri şi pantere am avut mulţi prieteni buni, cu care
umblam
tot aşa fără de grijă ca şi cu un câine de casă.
Din partea
mea
am arătat blândeţe şi m-am bucurat de o
prietenie
îndelungată din partea lor. Mi-am dat seama că sălbăticiunile sunt
rele
numai când omul este rău faţă de ele“.
Deci,
şcoala adevărată porneşte de la blândeţe şi iubire.
Sfântul
Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă spre blândeţe
„Fiţi blânzi! De la Domnul să cereţi întotdeauna acest dar. Cu
el
nu veţi simţi
nici o durere. Veţi primi totul ca pe
ceva
îmbucurător şi prielnic. Aici
puterea lui Dumnezeu constă în
mersul
paşnic pe calea acestei vieţi, care aproape întotdeauna este
strâmbă. Pe oricine vine sau întâlnim trebuie să-l primim ca pe
trimisul
lui Dumnezeu. Prima întrebare ţi-o
vei pune înăuntru: ce
voieşte Domnul să fac
cu sau pentru această persoană? Pe toţi să-i
primiţi ca pe chipul lui Dumnezeu, cu cinste, şi să vă doriţi să le
faceţi bine. Dacă începeţi să-I faceţi pe plac lui Dumnezeu,
trebuie,
în primul rând, pe toţi să-i primiţi în linişte şi să-i răbdaţi
cu
blândeţe, iar în al doilea
rând, să ştiţi să vă purtaţi şi să lucraţi.
Primul
lucru este uşor - strângi din dinţi şi taci, dar al doilea
este
foarte
greu, mai ales pentru că duhul
neliniştit izbucneşte imediat
în
afară şi prin cuvânt şi prin faptă şi
prin gest şi prin expresia
feţei tot strică această împrejurare. În situaţiile
neplăcute care
nasc
sentimente neplăcute faţă de ceilalţi,
nu trebuie nici să
vorbiţi, nici să lucraţi, trebuie să vă liniştiţi dinainte şi să scoateţi
cu
totul din inimă neplăcerea ca nici urmă din
ea să nu rămână.
Atunci
puteţi să vorbiţi şi aspru, chiar şi mustrător, şi vorba să nu
aibă efect rău: căci duhul din ea nu este supărător, ci paşnic şi
drăgăstos“.
Sfântul
Evagrie despre
blândeţe şi mântuirea
sufletului
În inima celui blând
se odihneşte înţelepciunea, iar
sufletul cel
ostenitor este
scaunul nepătimirii. Lucrătorii cei răi îşi vor lua plata
rea, iar lucrătorii cei buni vor fi răsplătiţi cu plata cea bună. Cel ce
întinde laţul altuia, va cădea şi el în laţ. Mai bun este un ţăran blând,
decât un orăşean iute şi mânios. Iuţimea pierde cunoştinţa, iar
îndelungă răbdarea o adună pe ea. Cum este un vânt tare în largul
mării, aşa este mânia în inima
omului. Cel ce se roagă lui Dumnezeu,
fuge de ispite, iar
inima cea netrebnică tulbură cugetul. Să nu te
înveselească prea mult pe tine băutura,
nici să te saturi de bucate, ca să
nu se îngraşe carnea trupului tău,
pentru că, apoi, te vor împresura pe
tine gândurile cele
spurcate. Să nu zici: „Astăzi este praznic, să bem;
iar
mâine este Duminica mare, să facem
praznic“. Că praznicul nu
este să-ţi saturi pântecele.
Paştile Domnului sunt ieşirea
din răutăţi, iar
Cincizecimea este
învierea sufletului. Toate să le
facem în tăcere, cu
blândeţe şi cu multă frică de Dumnezeu. Nu uitaţi, zicea bătrânul, că
„pentru
tot cuvântul deşert vom da seamă în ziua judecăţii
lui
Hristos“
(Matei 12:36). Alteori
le amintea cuvântul psalmistului:
„Pune
Doamne, pază gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul
buzelor
mele“ (Psalm 140:3). Cuvântul
lui era înţelept, liniştit, dres
cu sare.
Puterea
blândeţii
Diaconul Timotei
Alexandrinul a trăit la sfârşitul veacului al IVlea.
El s-a sârguit mult să caute oameni cu viaţă plăcută lui Dumnezeu
şi
ne-a lăsat în scris multe din faptele minunate ale părinţilor care se
nevoiau în Egipt.
Unul dintre aceştia este şi Avva Bee. Iată ce
scrie
Timotei despre acest
Părinte:
„În
călătoria
noastră prin Egipt, am văzut şi un monah care îi
întrecea
pe toţi oamenii în blândeţe. Se numea Avva Bee. Fraţii
care
vieţuiau în jurul său ne-au încredinţat că n-a jurat,
n-a
minţit, că nu
s-a supărat vreodată pe cineva şi
nici n-a rănit pe
nimeni
cu cuvântul. De fapt, Părintele
îşi ducea viaţa într-o linişte
desăvârşită. Felul său de
a fi era foarte binevoitor, iar aşezarea
sufletului
îi era una îngerească. Era, de asemenea,
plin de
smerenie
şi se dispreţuia pe sine. Căci,
rugându-l noi mult să ne
spună un cuvânt de folos, cu greu s-a învoit să ne spună un scurt
cuvânt
despre blândeţe. S-a întâmplat însă odată ca un hipopotam
să răvăşească ţinuturile
învecinate. La rugămintea celor care
lucrau
pământurile acelea, Avva s-a dus acolo.
Ajuns aici, Avva sa
dus
drept la hipopotamul cel mare şi
i-a poruncit cu glas blând:
În
numele lui Iisus Hristos, îţi
poruncesc să nu mai pustieşti
ţinutul
acesta. Fiara ca răpită de înger, a dispărut
cu totul de
acolo“.
Iar noi să-l rugăm pe acest minunat Cuvios: „Sfinte
Părinte Bee, roagă-te
să dobândim şi noi măcar un strop din
marea
ta bunătate şi blândeţe“.
Vântul
şi Soarele (fabulă)
„Vântul
şi Soarele din fabulă au făcut prinsoare că o să fie în
stare
fiecare - cu acţiunile ce le sunt
proprii - să-l dezbrace pe om.
A
pornit mai întâi vântul. Dar, spre necazul vântului, omul se
încotoşmăna mai bine pe măsură ce el sufla mai tare.
Iar la urmă,
când
a văzut omul că vântul este gata să-l
doboare la pământ, s-a
apucat
de un copac, dar de dezbrăcat
tot nu l-a putut dezbrăca.
Atunci,
a pornit şi soarele să-l dezbrace pe om cu razele sale. El a
început
încet, încet, dulce, cald, fără să-l dezbrace cu forţa. Şi
după ce omul s-a înfierbântat înăuntrul
său, şi-a
scos de bună voie
mai
întâi haina de deasupra, iar mai pe urmă şi cămaşa“.
Omul
din fabulă n-a
dat dovadă de
nesupunere, dar el
s-a
împotrivit vântului şi nu l-a ascultat
pentru că a
venit cu
forţa, iar nu cu duhul blândeţii
ca soarele.
Blândeţea naşte blândeţe
Pe drum, un câine a sărit la un om şi a
început să-l latre. Omul a
pus imediat mâna pe o
piatră şi a aruncat după animal. Câinele s-a
ferit şi, ce să vezi?, a sărit apoi mai tare la om, gata-gata să-l
muşte.
Speriat rău, omul a apucat să intre
într-o curte şi să trântească poarta.
Acum stătea acolo şi câinele lătra de mama focului. Chiar în acel timp
a trecut pe acolo un
alt om. Văzându-l, câinele a sărit
la el, lătrând şi
arătându-şi colţii. Liniştit, omul a scos o
bucată de pâine din traistă şi
a întins-o câinelui.
Imediat, acesta a încetat să mai
latre, s-a apropiat
uşor-uşor şi dându-şi seama de bunătatea omului, a luat bucăţica
de
pâine din mâna
acestuia şi a început să o mănânce. Apoi s-a aşezat
lângă el, dând din coadă.
Vezi, omule, i-a spus acesta celui din spatele
gardului, blândeţea naşte blândeţe.
Doamna
Blândeţe şi doamna Răutate
„S-a
întâmplat să se întâlnească doamna Blândeţe cu doamna
Răutate pe drumul celor 12 luni ale anului. Când am întrebat lunile
anului ce părere au despre ele, despre doamna Blândeţe au avut numai
cuvinte de laudă, iar pentru doamna Răutate
au avut numai cuvinte
rele. Răsplata lor a fost pe măsură: pentru doamna Blândeţe o
pungă cu galbeni, iar pentru doamna Răutate o pungă cu
pietre“.
Să urmăm şi noi exemplul doamnei Blândeţe şi răsplata va fi pe
măsură.
Un Părinte spune că trebuie
să avem inima moale ca bumbacul,
adică să fim foarte blânzi.
Îmbrăcat în haina dumnezeiască a
smereniei, omul
trebuie să fie aspru cu sine şi
blând cu aproapele. O,
de-am avea blândeţe şi smerenie, de nimic
nu ne-am teme, nici de
oameni, nici de
diavoli. Părintele Dumitru Stăniloae zice:
„Blândeţea este sprijinul răbdării, uşa iubirii... Prin
blândeţe,
sufletul
se apropie de simplitate, care este idealul fiinţei
spirituale“.
Însuşi Domnul nostru Iisus
Hristos a îngăduit cu
blândeţe să-i fie luate până şi hainele şi să fie răstignit cu trupul pe
Sfânta Cruce pentru
mântuirea noastră. Un lucru să nu uităm: una este
blândeţea duhovnicească şi cu totul altceva este blândeţea din
nepăsare.
Se cuvine chiar
şi atunci când ne rugăm să avem blândeţe
aşa după cum spune un cuvânt
din Patericul egiptean: „Roagă-te
blând
şi citeşte rar, după rânduială şi cu înţelegere şi vei fi ca
un
pui de vultur, purtându-te în slavă“.
Ura
Ura nu este un
sentiment pe care îl simt doar criminalii sălbatici
şi
odioşi. Ura înseamnă să nu vrei să vezi pe cineva în faţa ochilor tăi,
să vrei să deschizi pământul ca să-l înghită şi să dispară din faţa
ochilor tăi, iar aceasta este ceva ce toţi o
simt de-a lungul timpului,
încă şi faţă de persoanele cele
mai dragi lor. „Cei ce urăsc în
fiecare
zi,
în fiecare zi ucid“ spunea Avva Pimen referitor la ură şi
tot el
spunea că dacă va ajunge omul să înţeleagă aceasta chiar de va vedea
pe cineva ucigând va
spune că acela a făcut păcatul numai o dată, pe
când eu, când urăsc, în fiecare zi ucid.
Zis-a un bătrân către un frate: „Diavolul
este vrăjmaşul, iar tu
eşti casa. Deci, vrăjmaşul nu încetează să arunce în casa ta orice
află, toată mânia
şi răutatea
turnând-o. Iar tu să nu
te leneveşti, ci
să mături afară tot“.
Să-l faci pe duşman
să-şi
scoată de bună voie
haina urii
Se spune că un mare pictor se ruga înainte de a pune mâna pe
pensulă ca să picteze icoane. Cu
atât mai mult trebuie să ne rugăm şi
noi atunci când vrem
să formăm oameni vii. A ne
ruga nu înseamnă a
spune: „Doamne,
fă pe fratele meu mai bun“, ci „Doamne,
fă-mă
pe
mine mai bun pentru ca să-l
pot izbăvi pe fratele meu“. E
ceea
ce spune Sfântul
Ioan Gură de
Aur: „dacă vreau să împrăştii
întunericul,
trebuie să mă fac lumină“. A te
face mai bun, plin de
dragoste, de răbdare, de smerenie, de blândeţe
înseamnă să slobozi din
tine raze fierbinţi de iubire care îl fac pe duşman
să-şi scoată de bună
voie haina urii de pe
el. Aceasta este cea mai mare şi
unică biruinţă ce
se poate repurta
asupra lumii. Se întâmplă uneori - spune
Dostoievski
- să stai la îndoială în
faţa unui gând, mai ales când este vorba de
păcatele oamenilor şi să te întrebi: „să-i abordez în forţă sau
cu
blândeţe?“ În acest caz să te
hotărăşti întotdeauna astfel:
„îi voi
aborda
cu blândeţe!“.
Dacă nu poţi să binecuvântezi
pe
cel ce te-a blestemat, taci!
Atunci când vorbim,
Hristos vrea să rostim cuvinte pline
de
blândeţe, pline de bunătate.
Să grăim aşa cum grăia şi El celor ce Îl ocărau:
„Dacă am vorbit
rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine de ce Mă
baţi?“ (Ioan 18:23). Nici de ţi-ar fi de aur gura, n-ar străluci
ca atunci
când străluceşte cu podoaba blândeţii. Ce gură este, oare, mai de
dorit
decât gura care nu ştie să ocărască, ci caută să binecuvânteze şi să
vorbească de bine? Dacă nu
poţi să binecuvintezi
pe cel ce te-a
blestemat,
atunci cel puţin taci!
Lasă-te răstignit şi nu răstigni
Iată ce spune Sfântului Isaac Sirul în Filocalia 10: „Lasă-te
bârfit şi nu bârfi. Fii blând şi nu
zelos în rău...
Veseleşte-te cu cei ce se veselesc şi
plângi cu cei ce
plâng, căci acesta este semnul curăţiei.
Fii bolnav cu
cei bolnavi. Plângi
cu cei păcătoşi. Bucură-te cu cei
singur în cugetul tău. Fii părtaş la pătimirea tuturor,
dar cu trupul tău fii departe de toate. Nu mustra pe
cineva şi nu osândi nici pe cei foarte răi în
vieţuirea
lor. Întinde haina ta
peste cel ce a greşit şi acoperă-l şi dacă nu poţi lua
asupra ta greşelile lui şi nu poţi primi certarea şi ruşinea în locul lui,
rabdă-l măcar şi nu-l ruşina...
De nu te linişteşti cu inima, linişteşte-te măcar cu limba. Şi
dacă
nu poţi pune rânduială în
gânduri, pune rânduială măcar în simţuri. Şi
de nu eşti singur în cugetul tău,
fii singur măcar în trupul tău. Şi de
nu poţi lucra cu trupul tău,
întristează-te măcar în cugetul tău. Şi de
nu poţi sta la priveghere, priveghează măcar şezând pe patul tău sau
chiar întins pe el. Şi de nu poţi posti două zile, posteşte măcar până
seara. Şi de nu poţi până seara, posteşte măcar să nu te saturi. De nu
eşti curat în inima ta, fii măcar
curat în trupul tău. De nu plângi în
inima ta, îmbracă-ţi în jale măcar faţa ta. De nu poţi milui, vorbeşte
măcar cu un păcătos. De nu eşti făcător de pace, fii măcar iubitor de
îmbunare. De nu te poţi strădui, fă-te măcar în cuget
netrândav. De
nu eşti biruitor (asupra păcatelor), măcar să nu te mândreşti faţă de
cei vinovaţi. De nu izbuteşti să închizi gura celui ce bârfeşte
pe
fratele tău, păzeşte-te măcar să nu te faci părtaş în aceasta cu el. De
iubeşti blândeţea, rămâi în pace. Şi de
te vei învrednici de pace, te vei
bucura în toată vremea. Caută înţelepciunea şi nu aurul. Îmbracă-te în
smerenie şi nu în mătase. Caută să dobândeşti pacea şi nu împărăţia...
Iată, frate, îndemnul meu: mila să-ţi sporească în suflet până când vei
simţi în inima ta aceeaşi
milă pe care o are Dumnezeu faţă de
lume“.
Cele
patru feluri de vieţuire în lume
1.
Vieţuirea diavolească este vieţuirea celor ce se
ridică
împotriva
lui Dumnezeu, a Bisericii şi a
oamenilor, adică a celor
ce
hulesc împotriva Duhului Sfânt şi fac
rău binefăcătorilor lor.
2.
Vieţuirea dobitocească este vieţuirea celor ce se răzbună pe
semenii
lor, care răsplătesc răul cu rău, care nu iartă şi nu
rabdă
nedreptatea,
precum şi a celor ce trăiesc în beţii şi desfrânări.
3.
Vieţuirea omenească este vieţuirea celor ce răsplătesc cu
bine
pentru bine şi iubesc pe cei ce îi
iubesc; a celor ce cad şi iarăşi
se
ridică din păcate.
4.
Vieţuirea duhovnicească este vieţuirea celor ce se
ostenesc
a
face bine vrăjmaşilor lor, adică a
celor ce iartă, miluiesc şi
vorbesc
de bine pe cei ce îi urăsc pe
ei, precum şi a celor ce
pururea
cugetă la legea Domnului.
Legea
lui Dumnezeu şi legea lumii
Legea
lui Dumnezeu porunceşte să iubim pe aproapele ca pe noi
înşine, iar Legea lumii dimpotrivă, ne
sileşte să nu iubim nici pe
prietenii noştri, să ne urâm fraţi pe fraţi. Dumnezeu
porunceşte să
fim milostivi cu cei
săraci, Legea lumii porunceşte să fim zgârciţi şi
să ne îmbogăţim cu lucrul străin. Dumnezeu porunceşte să spunem
adevărul, Legea lumii nu urăşte
altceva mai mult decât adevărul.
Lumea vrea să domnească nedreptatea, să stea pe tron viciul, să stea
pe gunoi virtutea, să predomine patima, să cârmuiască neorânduiala şi
tulburarea.
De
atacurile vrăjmaşului, de tulburările
şi de rănile
inimii
nimeni
nu este slobod. Aşa este orânduită viaţa noastră. Însă acest
lucru
nu este spre pierzarea noastră, ci
spre mântuire. În noi se
ascunde
tot răul, ca urmare a căderii. De acest rău
trebuie
să ne curăţim inima. Dar, ca să o curăţim, trebuie să-l vedem: ca
să-l vedem trebuie să iasă din ascunzişul
lui... Iar când iese,
trebuie
să-l curmăm prin împotrivire, post şi
rugăciune.
Cum se face că unii oameni n-au observat până acum,
chiar din
practică faptul că nimic nu s-a putut obţine vreodată prin ură şi răutate
şi că totul s-a obţinut prin blândeţe şi bunătate? Este vorba desigur, de
ceea ce se poate obţine pe tărâm moral şi duhovnicesc.
Pentru
blândeţea şi răbdare cea nespusă a Domnului
Sfântul Ioan Iacob
Hozevitul
urmarea aici
http://babylenuta.blogspot.ro/2015/02/despre-blandete_35.html#links
urmarea aici
http://babylenuta.blogspot.ro/2015/02/despre-blandete_35.html#links