Dacă rugăciunea, în general, este maica tuturor virtuţilor, apoi rugăciunea sobornicească, comună, este izvorul tuturor minunilor.
Fiecare se roagă în inima lui, în mintea lui, în casa lui sau pe calea vieţii lui. Dar dacă toţi la un loc, în zeci şi sute de glasuri, cer deodată acelaşi lucru de la Dumnezeu, apoi mila Lui coboară peste ei de atâtea ori mai repede.
Rugăciunea sobornicească uneşte inimile credincioşilor, îi apropie pe unii de alţii, îi face pe toţi să fie fraţi, întăreşte pe fiii Bisericii. Rugăciunea aceasta este izvor al dragostei şi al mântuirii oamenilor.
Noi creştinii, suntem, la un loc, o biserică vie, o cetate întărită pe stânca vieţii care este Iisus Hristos. Suntem exact asemenea acelei cetăţi a Constantinopolului. Iar cei ce împresoară cetatea lui Dumnezeu sunt diavolii, patimile, lumea cu păcatele ei.
Deci, să facem asemenea creştinilor care se rugau pentru apărarea Constantinopolului: să ne unim cu toţii într-un cuget la rugăciunea în sobor, la biserică, acasă, peste tot, şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu sau al Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, zicând cu glas rar şi cu multă credinţă: “Apărătoare Doamnă, mulţumiri pentru biruinţă, izbăvindu-ne din nevoi aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăveşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: “Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!”. Amin.
( Arhim. Ioanichie Bălan, “Despre rugăciunea sobornicească”)
„Plecăm genunchii inimii noastre, noi robii tăi, şi ne rugăm ţie: pleacă urechea ta, ceeea ce eşti curată, şi ne miluieşte pe noi cei ce suntem cufundaţi pururea în scârbe, şi apără-ne de toată robia vrăjmaşului, Născătoare de Dumnezeu.”
