Izbăvitoare şi necesară este pentru creştin frica de ispitele pe care le întâmpină în fiecare zi. Această frică îl menţin pe creştin treaz duhovniceşte, atent, şi este cea mai bună cale de a preveni şi înfrunta toate provocările. Aceasta ne-a recomandat-o şi Domnul spunând: ,,Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispite” (Matei 26, 41).
Această frică va duce la evitarea cauzelor păcatului. Trebuie deci să evităm persoane, lucruri, obiceiuri, năravuri, moduri de viaţă, cărţi, reviste, emisiuni radiofonice şi de televiziune, lecturi smintitoare, internetul, precum şi alte lucruri despre care ştim că ne târăsc spre cugete şi fapte rele sau care ne fac să nesocotim cele trebuincioase pentru folosul nostru sufletesc.
După cum suntem atenţi la microbi şi căutăm să ne ferim de ei, sau de şerpii veninoşi, sau de fiarele sălbatice, ori de orice lucru vătămător sau primejdios, cu atât mai mult trebuie să ne ferim de fărădelegile şi greşelile care otrăvesc sufletul.
Iubirea divină
Un creştin evlavios avea puţine bunuri pământeşti, dar avea, în schimb, mulţi copii. Întrebându-l odată cineva dacă numărul prea mare de copii pe care îi avea nu îi cauzau greutăţi în sărăcia lui, el a răspuns:
- Nu prea mă îngrijorez pentru aceasta, deoarece Tatăl meu este multimilionar şi îmi las copiii în grija Lui. Astfel, am şi siguranţa că nu li se va întâmpla nici nimic rău.
Când a fost întrebat cine este tatăl lui şi unde locuieşte, omul, arătând spre cer a spus:
- Tatăl meu locuieşte în ceruri, El este Bunul Dumnezeu. El îngrijeşte de toţi copiii Săi şi la fel va purta de grijă şi de cei ai mei.
Icoanele sfinte
Fericitul Dositei călătorise odată cu un prieten al tatălui său la Ierusalim. Pe Dealul Măslinilor, unde Mântuitorul Îşi începuse chinurile trupeşti, au văzut o icoană care ilustra chinurile iadului. Privind icoana, Dositei s-a umplut de frică şi de spaimă. Niciodată în viaţa lui de până atunci el nu auzise vorbindu-se despre iad şi despre cele ce îl vor aştepta acolo.
Privind foarte atent icoana, nici nu şi-a dat seama când lângă el a apărut o femeie acoperită cu un văl mare alb, plină de blândeţe. Era Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Aceasta i-a explicat tânărului simbolul chipului arzând, arătându-i apoi feluritele chinuri care îl aşteaptă pe păcătosul nepocăit în iad.
Dositei devenise atât de pătruns de toate vorbele ei, încât abia respira. Apoi, după ce s-a mai recules puţin, a căpătat îndrăzneală şi să o întrebe ce ar trebui să facă el pentru a nu ajunge acolo.
- Fiul meu - îi spuse ea atunci - roagă-te cu sârguinţă, ţine posturile, evită păcatele şi te asigur că nu vei face cunoştinţă cu aceste pedepse şi chinuri.
După aceste cuvinte ea s-a făcut nevăzută, lăsând un spin înfipt în inima tânărului Dositei. Şi, de la momentul acesta, el a cugetat tot mai des şi mai adânc la cele spuse de Preacurata Născătoare de Dumnezeu.
Bine faci, bine găseşti
Un nobil care trăia într-un conac la marginea unui sat i-a chemat într-o toamnă pe toţi sătenii la un ospăţ ca să sărbătorească recolta bogată din acel an.
I-a anunţat pe oameni că, după petrecere, fiecare va primi câte un dar din partea lui. Le-a cerut însă ceva: să vină toţi cu vase pline cu apă pentru a umple fântâna din curtea conacului.
În ziua stabilită, toţi sătenii urcau la casa boierului, unii cu butoaie, alţii cu găleţi, alţii cu ulcioare. Fiecare ducea atât de multă apă cât de mult respect îi purta nobilului.
Toţi au vărsat apa în fântână, au lăsat vasele într-un colţ al curţii şi au intrat la ospăţ. La finalul mesei, nobilul le-a mulţumit şi le-a urat drum bun spre case.
Nedumerirea se citea pe feţele sătenilor: "unde sunt darurile făgăduite?"
Când să-şi ia vasele cu care aduseseră apa, le-au găsit pe toate pline cu bani. Oamenii au plecat, unii nespus de bucuroşi, alţii cu regretul că nu căraseră mai multă apă, toţi însă convinşi că dacă bine faci, bine găseşti.
