http://ortodoxiesaumoarte.wordpress.com/
Învăţătura despre duhurile diavoleşti, după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie
1.1. Crearea îngerilor
Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103, 5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toţi îngerii au fost creaţi de Dumnezeu în acelaşi timp.
Scopurile principale pentru care au fost creaţi îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele şi voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească şi a le duce în Rai (Lc. 16,22).
Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngereşti şi trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa “Despre ierarhia cerească” spune că cetele îngereşti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii şi tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile şi puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii şi începătoriile.
Dumnezeu îşi descoperă voinţa Sa la îngerii din ceata superioară, iar aceştia, la rândul lor, o comunică celorlalţi îngeri. În felul acesta, tainele şi puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger şi fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunoştinţe, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.
Cuvântul “înger” înseamnă sol sau trimis. Îngerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Îngerii nu sunt, oare, toţi duhuri slujitoare, trimise să slujească pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: “Îngerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească, dar şi în virtutea harului îmbelşugat se deplasează ca gândul peste tot. Şi, pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iuţimii cu care îşi îndeplinesc slujirea, cât şi datorită subtilităţii esenţei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului” (Iov 38,7).
Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: “Îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum a fost creat mai târziu omul”. Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură: “Chipul dumnezeiesc la îngeri şi la om, constă în înţelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul şi-l însufleţeşte. Acest chip este asemenea prototipului şi este nevăzut, aşa cum nevăzut este şi la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului şi a omului. Îngerii sunt, deci, fiinţe vii, raţionale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp şi în spatiu şi ca urmare au o înfăţişare proprie”.
Sfântul Apostol Pavel ne limpezeşte scopul creaţiei: “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaşte exact numărul îngerilor: “Şi era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (Apoc. 5,11).
Fără a cunoaşte exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc poruncă de la Dumnezeu, ei se pot arăta şi trupeşte, pentru a fi percepuţi de oameni, păstrându-şi însuşirile suprafireşti.
1.2. Când au apărut diavolii?
Lucifer, fiind înger de lumină şi căpetenia celei de a doua trepte îngereşti, în loc să progreseze în sfinţenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt şi astfel s-a transformat în diavol (Lc.10,18). Împreună cu el au căzut şi îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supuşi Satanei (Efes. 6,12).
Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: “Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din Cer…” (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiţi au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu şi trimişi în Iad, până în ziua în care vor fi judecaţi pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: “Dumnezeu, n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziţi, până la judecată” (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: “pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanţurile veşnice, spre ziua judecăţii celei mari” (Iuda 6).
Diavolii au însuşirile îngerilor, cu diferenţa că, deşi au fost creaţi de Dumnezeu buni şi sfinţi, ei n-au rămas în starea lor de sfinţenie şi bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei şi vicleniei. Aşadar, întâiul vinovat de păcat şi întemeietor al răutăţilor este diavolul: “…pentru că, de la început diavolul păcătuieşte” (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că aşa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinaţia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însuşi, prin propria voinţă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmaş, mincinos şi defăimător.
Sfântul prooroc Iezechiel spune:“…tu erai pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu”; “fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea” (Iezec. 28,15).
Decisiv, răul nu ţi-a fost dat ţie din afară, ci tu însuţi l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învaţă scopul principal al lucrării diavoleşti pe pământ: “Diavolii se numesc aşa, nu pentru că aşa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din înţelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei”.
Oamenii, având trup şi suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt lipsiţi de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea şi pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneşte şi acţionează numai răul.
Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată faţă de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea faţă de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire şi într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.
Ei îşi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârşi păcate trupeşti, ei păcătuiesc cu imaginaţia şi cu simţurile. Şi-au obişnuit esenţa lor cu viciile fireşti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.
Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror influenţe de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii şi-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, ştiind că Dumnezeu îşi iubeşte făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea veşnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu şi inspiră ură, perfidie şi minciună între oameni. Ispititor (Matei 4, 3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11).
În Vechiul Testament, diavolul este duhul răutăţii, de a cărui fiinţă ţine însăşi păcatul, zavistia şi minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. “Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8,44).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuţi din ceata a doua îngerească se va completa cu sfinţi, preoţi şi călugări, după care lumea se va sfârşi, datorită păcatelor oamenilor.
Libertatea vrăjmaşilor noştri depinde de sufletele omeneşti care se mântuiesc şi, de aceea, îi atacă pe oameni aşa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.
Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. O altă cauză pentru care diavolul luptă aşa de tare pe oameni este şi dorinţa de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care l-a blestemat şi acest lucru îl poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.
1.3. Diavolul – ucigaş de oameni
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie au numit în felurite moduri pe diavoli: “Ducă-se pe pustie”, “întunecatul”, “stăpânitorul morţii” (Evr. 2,14), “potrivnicul”, “mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8,44), “cel viclean” (Matei 13,19), “urâtorul binelui”, “înşelător”, “şiret”, “vrăjmaş”, “ucigaş”, “leu care răcneşte”, balaur”, “Belzebut” s.a. În toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea şi vrăjmăşia, dirijate împotriva oamenilor.
Diavolul urmăreşte, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.
1.3.1. Cum arată diavolii
Îngerii au chip şi înfăţişare, la fel ca şi chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul şi înfăţişarea omului exterior în trupul său.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt nişte corpuri subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământeşti. Îngerii, la fel ca şi sufletele omeneşti, au membre, cap, ochi, gură, degete, mâini, picioare. Într-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său. Frumuseţea virtuţilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfinţilor îngeri.
Chipul demonilor este întunecat şi hidos, aşa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea şi dezvoltarea în ei a răutăţilor. Aceasta a lăsat amprenta şi pe aspectul exterior.
De aceea Sfânta Scriptură îi numeşte “fiare”, iar pe căpetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apoc. 12,9).
Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleaşi puteri pe care le are şi omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi şi pot fi muţi şi surzi. Însuşi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut şi surd (Marcu 9, 25).
În cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar şi diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spaţiu, de a “teleporta” materia, cât şi pe oameni.
În Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate şi L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,1-10). În viaţa Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim şi înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).
Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. În cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins şi a ars turmele de oi şi pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma acţiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic şi a prăbuşit casa în care se adunaseră fiii şi fiicele lui Iov şi care au murit. În cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei şapte bărbaţi cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).
Acţiunea duhurilor asupra materiei, ca şi alte multe însuşiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6, 21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon şi când acesta i-a pregătit darul, “îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne şi de azime şi a iesit foc din piatră şi a mistuit carnea şi azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui” (Jud. 6,21).
Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substanţă mai subtilă decât omul şi au fost înzestrate de la început cu forţe care le îngăduie să exercite o influenţă puternică asupra lumii materiale. În afară de acestea ele au cunoştinţe foarte mari despre organizarea materiei şi legile lumii materiale şi stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenţeze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhurile imateriale rele, demonii, dezorganizează şi distrug.
1.4. Unde se află duhurile necurate?
Demonii se găsesc în văzduh, adică în spaţiul de sub cer, pe suprafaţa pământului şi în iad. “Întinderea dintre cer şi pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăşluire duhurilor necurate, alungate din Cer” (Sf. Ignatie Brianceaninov).
În Cartea lui Iov, satana este înfăţişat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul “dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată faţă de neamul omenesc” (Iov 1, 7).
Sfântul Apostol Pavel numeşte pe demoni “duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efes 6, 12), iar pe căpetenia lor “stăpânul văzduhului” (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli şi suferinţe, deci pot intra în oameni şi animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).
Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl ştim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să cureţe apa de posibila prezenţă acolo a duhurilor necurate.
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului şi ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spaţio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spaţiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca şi cum ar fi în altă dimensiune.
În timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălaş al satanei: “Şi acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului” (Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: “l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui” (Apoc. 20,3). Înainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: “Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului” (Apoc. 20,7).
Din vieţile Sfinţilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafaţa pământului şi în văzduh se află diavolii conduşi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârşite de ei şi asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ şi pentru a primi noi porunci şi instrucţiuni de la stăpânul lor.
După căderea lui Adam şi a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului şi de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenţa lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieşte în trupul omului, posedând în chip forţat sufletul şi trupul. Datorită imaterialităţii şi subtilităţii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8, 30).
Sfântul Grigorie Teologul spune că: “Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneşte puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniţi de ei, de voie bună, fără să se împotrivească” (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vieţii desfrânate şi uşuratice a celui păcătos. Sunt însă şi cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos şi în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (sataniştii, masonii, New Age…). În alte situaţii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăşluiască şi să lupte pe oameni, pentru ca aceştia să se roage mai mult şi din cauza suferinţelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este şi faptul că cel mai des se întâlneşte nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său voinţei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12, 6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13, 2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13, 27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare şi celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfăţişa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui şi cucerind astfel minţile noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtuţilor, dă putere creştinilor care se luptă cu diavolii şi în acelaşi timp smereşte mânia înverşunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1, 12). În lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenţeze trupul, simţurile, voinţa şi imaginaţia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli şi să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1, 13-19).
1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni
Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omeneşti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experienţele, cunoştinţele şi forţele lor.
Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Şi, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeşte) cu toată urâţenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumuseţile cele cereşti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos, iar cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteşte acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu şi nici să împlinească voia Lui Sfântă.
Creştinul are libertatea şi Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominaţia diavolului (1 Corinteni 10, 13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: “Din Dumezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieşte în adâncurile inimii, ascuns în gânduri” (Psalm 63, 6-7).
În momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. În inima omului se săvârşeşte războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi creştini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.
Când Harul Dumnezeiesc părăseşte pe om, diavolii foiesc ca niste şerpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinţa binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecoşi prin porţile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul creştin, diavolii petrec împrejurul inimii creştinului, lucru pe care vrăjmaşii mântuirii noastre nu vor să fie ştiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea şi Sfintele Taine.
Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava deşartă şi mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtuţile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineşte o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6, p. 315).
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simţirea unei iubiri pătimaşe a trupurilor şi un duh necurat diavolesc sălăşluit în însăşi simţirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca şi cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispreţuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător faţă de Biserică şi rugăciune. Ajunge astfel ca un ieşit din minţi şi din sine şi ameţit de pofta desfrânării. Persoanele care îşi imaginează şi visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt şi femei care trimit diavolii desfrânării la bărbaţi, în timp ce aceştia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: “Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botez, Sfânta Împărtăşanie şi celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă creştinul face din nou păcate de moarte, el răstigneşte a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez” (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: “Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Şi venind o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieşte acolo. Şi se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi” (Matei 12,45).
Şi astfel devine creştinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (beţie, desfrânare, hulă, avorturi…).
1.6. Din gândurile diavoleşti
Toată lupta Bisericii şi, deci, a creştinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea şi mai ales cei care fac răul. Diavolul numai ne ispiteşte, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viaţă pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.
După căderea lui Adam şi a Evei din Rai şi pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne înşela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.
Satana pierzând, prin mândrie şi blestem, conştiinţa dumnezeiască a ajuns neştiutor. De aceea, nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască şi se sileşte să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinoşi, împotriva legii – fărădelegea, împotriva virtuţilor – patimile şi păcatele, împotriva credinţei – necredinţa, hula şi erezia.
Toţi diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie şi mândrie şi apoi ne transmit gândurile cele rele şi fac pe oameni să săvârşească lucruri pe care numai cei ieşiţi din minţi le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se ruşinează de cele făcute şi de ei înşişi. De aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu acţionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie şi mândrie.
Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi nişte patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.
Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare şi apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit, îi războieşte cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăşi. Diavolul slavei deşarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).
Demonii ştiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptăţii şi astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înşelat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).
Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: “Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te.” De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îţi întăreste prin sugestie şi energie voinţa (Psalm 62, 4) şi de cele mai multe ori nu-ţi poţi stăpâni mânia şi ura când te întâlneşti cu persoana cu care te-ai certat şi te răzbuni.
Diavolul mândriei înalţă pe om până la Cer şi de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omeneşti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu şi s-au pus în locul Lui.
Vicleanul diavol învaţă pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul şi cu felul lor de viaţă. De multe ori cei aflaţi sub inspiraţia lui nu-şi dau seama că mint şi că sunt conduşi de diavoli. Şi mai grav este când astfel de oameni sunt investiţi cu funcţii politice şi sociale.
Există diavoli necuraţi care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtaşi şi pe alţii la săvârşirea răului, ca să ne pricinuiască o şi mai mare osândă. Mulţi oameni se bucură când îşi asociază şi pe alţi oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micşorează şi le dă curaj.
Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufleteşti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru naşterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci şi a ne lupta sufleteşte cu diavolii ne-o schimba spre ura şi distrugerea aproapelui.
În momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii şi nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice şi dese, cu gândul: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”; “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!” Sfinţii Părinţi spun că atunci când suntem mânioşi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire şi smerenie, vom fi în pace cu oamenii.
Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei cereşti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul şi faptele cele mântuitoare, dar duşmanul diavol o transformă în bucuria şi plăcerea păcatelor.
Tradiţia noastră creştină spune că diavolul dispune de multe posibilităţi de înşelare: cu cel inteligent face pe înţeleptul, cu cel mai puţin înţelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenţa citirii unei cărti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, şoptind: “Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu alţii, să nu mergi la Biserică…”
Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumeşti şi ale păcatelor, ale celor care se obţin prin muncă necinstită şi înşelăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.
Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înşeală pe cineva, când oamenii iau de bun şi adevărat ceea ce este fals şi minciună. Multora, suprafaţa faptei li se pare bună. Naivii se înduioşează. Face şi bine, dar aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te îmbolnăveşti, îţi spune să bei ca să te îmbeţi, îţi aţâţă drepturile ca să-ţi pierzi măsura şi să te răzbuni, îţi şopteşte la ureche ce spun alţii despre tine pentru a-ţi dezlănţui ura, te îmbie la logică pentru a-ţi stimula încăpăţânarea.
Îi place să convingă, când înşeală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atenţia şi a-şi schimba tactica. Pe cel care trăieşte în robia păcatelor, vrăjmaşul diavol se sileşte să-i şteargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăinţă. Cu uneltiri dinainte pregătite şi cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleaşi păcate sau în păca-te mai mari.
Pe cei care îşi dau seama de viaţa păcătoasă pe care o trăiesc şi vor s-o schimbe, demonul îi amăgeşte cu această armă: “Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedeşti în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi”.
Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veţi pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos şi prin aceste cugete îl face pe creştin să-şi piardă răbdarea şi chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.
De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide politice, armate cu armate.
Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părţilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorinţă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă şi pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume şi sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflaţi în pustie, datorită rarităţii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.
Vrăjmaşul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de oameni şi dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală şi necesară. După ce am săvârşit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-ne că Dumnezeu este drept judecător şi fără de milă.
Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se aşează în stomac şi nu lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul şi ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).
Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica şi în timpul sărbătorilor religioase, să facă pe creştini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă legături trupeşti, iar dimineaţa, când se trezesc cu sufletul şi trupul pline de desfrânare, le dă dureri de cap şi oboseală ca să nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă şi omor.
Diavolul şopteşte la urechea bărbaţilor să-şi tundă părul şi să-şi radă barba, iar la femei să se fardeze, să-şi scurteze fustele, pentru a stârni în lume putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux şi de distracţii le şopteşte să se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-şi cumpere altă mobilă, altă casă şi altă maşină. Tot diavolul şopteşte la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om şi deci nu au păcate de moarte.
Necuraţii demoni se duc la cei bogaţi şi le împietresc inimile, ca să nu facă milostenie, şi de multe ori îi pune să răpească şi puţina agoniseală a celor săraci. Întunecatul diavol te îndeamnă să furi şi te acoperă cu acoperământul lui, spunându-ţi că nu te vede nimeni.
Satana şopteşte la urechile creştinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta Biserică. Vrajmaşul mântuirii noastre ne dă griji şi ocupaţii ca să întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaşte, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii şi pentru cei mutaţi la cele veşnice, să stăm de vorbă cu alţi credincioşi în timpul slujbei, să vorbim de rău pe preoţi, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în faţă cu ruşinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite gânduri de deznădejde şi de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să ascundem păcatele cele mari şi să dăm vina pe alţii.
Cel mai mult luptă diavolii pe creştini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii şi la toate păcatele pe care le-a făcut sau le-ar putea face. Iar alţii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune şi nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăşanie, diavolul ne transmite gânduri de necredinţă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăşindu-ne cu aceeaşi linguriţă. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?
Diavolul hulei de multe ori batjocoreşte pe Dumnezeu şi cele ce se săvârşesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteşte aceste cuvinte, ci însuşi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli şi binecuvânta în acelaşi timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mânioşi sau când nu li se împlinesc dorinţele. Există şi un înainte mergător al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn şi ne întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce şi să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu amintiri urâte şi gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte şi după masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post şi milostenie. El ne răpeste stihurile din gură şi ne adoarme în timpul rugăciunii.
Potrivnicul diavol şopteşte la urechile copiilor să nu asculte de părinţi şi educatori, să nu înveţe, să fugă de la şcoală şi de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinţi). Vrăjmaşul măntuirii noastre spune celor slabi în credinţă să meargă la vrăjitoare, descântătoare şi ghicitoare. Acolo săvârşesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuraţii diavoli învaţă pe oameni să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie…
Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile şi imaginaţia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt şi nu se mai poate smeri şi lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare şi lipsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinşi de diavoli. Sunt şi situaţii în care, pentru păcatele părinţilor, diavolii se sălăşluiesc în copii.
În afară de gândurile rele pe care le transmit omului, demonii mai pot ataca partea sensorială şi voinţa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: “Când demonul cel zavistic nu izbuteşte să pună în mişcare mintea omului, el acţionează atunci asupra sângelui şi a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginaţia şi s-o umple de închipuiri păcătoase”.
Acţionând asupra trupului, demonul răscoleşte în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria şi celelalte patimi. Acestea se pot vedea şi din viaţa Sfintei Muceniţe Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare vrăjitor, i-a dezlănţuit simţurile senzualităţii şi voluptăţii. Dar demonul a fost alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.
Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească şi le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al voinţei diavoleşti, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconştient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât şi la cei cu funcţii sociale sau politice.
Alteori, voinţa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva creştinilor nu cunosc aşezarea inimilor lor, nu le pot cunoaşte gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).
De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuieşte păcatele spre care noi suntem înclinaţi. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericeşti, demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinaţiile noastre spre păcate, ne învaţă Evagrie monahul.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: “Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Însă el ne ghiceşte gândurile după gesturi şi vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva priveşte cu patimă la frumuseţea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri şi imagini desfrânate”.
Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu lucrurile are trebuinţă de timp, loc şi iscusinţă. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5, 17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.
În afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, beţie, mândrie…). Dar îşi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii “contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor”.
Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii de la alţii, dar şi energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimaş şi desfrânat este o sursă de energie păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate forţele vitale. În acelaşi timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.
În afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneşte pe un om păcătos îi foloseşte trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artiştii de filme desfrânate, pornografice, cântăreţii de muzică desfrânată şi satanică, conducătorii şi oamenii de cultură atei şi eretici).
Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate părţile. De remarcat este şi faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătoşi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea oamenilor supuşi voinţei diavoleşti să trudească necontenit pe tărâmul înmulţirii păcatelor în lume. În virtutea esenţei lor distructive, demonii, lipsiţi de capacitatea de a crea, îşi nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.
Darul Duhului Sfânt curăţeşte şi sfinţeşte atât trupul, cât şi sufletul omului, iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă şi pentru trup şi pentru suflet.
1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd şi nu simt pe diavoli?
În Rai, Adam şi Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu şi cu îngerii luminii pe care îi vedeau şi cu care comunicau. Căderea în păcat a strămoşilor nostri, zămislirea în fărădelegi şi naşterea în păcat ne-a făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a duhurilor s-a deschis însă celor curaţi cu inima (Mt. 5, 8). Pe aceştia demonii nu-i mai pot amăgi.
Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfinţească şi să atingă treapta desăvârşirii creştine. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu au văzut îngeri şi oameni care au trăit o viaţă păcătoasă (exemplu: falsul prooroc Varlam).
Sfinţii Părinţi spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios şi păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Câţi demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor hidos şi respingător, ne-am ieşi din minţi”.
Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea înfricoşătoare a demonilor, care ne-ar duce la şoc psihic şi tulburare a minţii. Prezicătorii, vrăjitorii şi magii, intrând în mod conştient în legătură cu demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga şi a altor religii de orientare decăzută şi demonică te ajută să ai vedenii de la duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii dumnezeieşti. În legătură cu visele, Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat “regula de aur” pentru interpretarea viselor: “să nu crezi în vise şi în vedenii”.
Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce mulţi oameni nu simt prezenţa demonilor, a răspuns: “Pentru a simţi asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie să fii tu însuţi luminos, iar păcatul înseamnă întuneric”. Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Într-un suflet curat, luminos şi neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare, greutate şi durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat şi plin de pofte, gândurile diavoleşti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare poftă şi plăcere. Înseşi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă cât mai puţin perceptibile. Pentru că dacă ar fi uşor de văzut, cei mai multi oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra păcătoşilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar acţiona ei înşişi şi că ar fi absolut liberi în toate.
1.8. Lupta creştinilor cu diavolii
Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveşte pe cei credincioşi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinţa lor este desăvârşită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârşirea, puterea diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârşiţi, pe măsura patimilor lor. La fel se întâmplă şi cu cei necredincioşi.
Deci numai cei credincioşi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos, pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune şi prin celelalte fapte bune creştine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu patimile şi păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai prin intermediul păcatelor şi al slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul omului. Atâta timp cât omul trăieşte în păcate, el este orb şi surd faţă de Lumina Evangheliei.
Sfântul Grigorie de Nissa spune: “…Când fiinţa noastră a căzut în păcat, Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenţa Sa, ci în ajutorul vieţii fiecăruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelaşi lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vieţii omeneşti”.
Omul însă, aflându-se între înger şi demon, prin el însuşi îi dă putere mai mare unuia, faţă de celălalt, asupra sa. El îşi alege prin liberă voinţa sa un învăţător (sfătuitor) din cei doi. Îngerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteşte cu plăcerile materiale, din care nu există nici o nădejde de mântuire.
După cum aflăm din scrierile Sfinţilor Părinţi, omul este acela care, în cele din urmă, face alegerea între bine şi rău. Atunci când creştinul colaborează cu îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta uşor pe demoni. Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când creştinii rugându-se rezistă cu bărbăţie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândeţe ispitele, diavolii se chinuiesc şi se ard, dar creştinilor nu le este dat să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.
Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar aceştia, nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteşte, trebuie să îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu şi cu care vom fi de nebiruit. În viaţa liturgică este cunoscută puterea rugăciunii şi a tămâiei de a lunga duhurile rele. De asemenea, diavolii sunt arşi şi alungaţi de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni şi prin Moaştele Sfinţilor.
1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe?
Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: “Demonii, ca unii ce sunt căzuţi pradă voluptăţii şi patimilor, se desfătează şi se hrănesc cu ofrande. În timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori şi descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esenţei demonilor. Ei se hrănesc cu aceste emanaţii, desigur nu aşa ca şi cum le-ar mânca sau şi-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii şi alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiinţă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor şi inhalează fumul aromatelor, ca substanţe pe care şi le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în faţa statuilor idolilor, la popoarele păgâne”.
Toţi idolii la care se închină păgânii sunt înconjuraţi de diavoli, care îşi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale şi chiar umane demonilor la care se închină şi slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idoleşti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe şi le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt aşa de uniţi cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârşea prin creştini o minune dumnezeiască, aceştia îi prigoneau şi-i omorau.
1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenţa diavolilor?
Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea şi cercetarea omului şi a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinţi mai încercaţi şi mai drepţi şi să le fie pricină de şi mai mare slavă, iar sieşi să-şi adune osândă şi mai îndreptăţită, prin răul pe care îl face şi cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.
Căpetenie a veacului acestuia şi stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt şi stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii şi fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavoleşti. Ei stăpânesc otrăvurile şi apa şi focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (leşirea 7, 8, 9, 10) şi Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: “Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste din rodul pomului cunoaşterii binelui şi a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul şi ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase şi lumeşti, dezlănţuindu-ne nemăsurat patimile”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului şi nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: “în primul rând ca să cunoşti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viaţă; în al doilea rând, pentru a trăi în smerenie şi a nu te preamâri prin bogăţia darurilor şi să nu uiţi neputinta ta şi puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ţi răbdarea cu care rezişti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârşire şi te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunoştinţă clară asupra comorilor ce îţi sunt încredinţate, căci diavolul nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea mai de sus a neprihănirii”.
CAPITOLUL II
Războiul duhovnicesc
2.1. Lumea duhovnicească – nevăzută
Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vieţii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă şi cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: “Călcatu-m-au vrajmaşii mei toată ziua, că mulţi sunt cei ce se luptă cu mine din înălţime” (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii şi trebuie să cunoaştem foarte bine pe vrăjmaşii nostri, să cercetăm cu înţelepciune scopurile şi planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre aceşti vrăjmaşi ai noştri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură şi la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Diavolii sunt supuşi satanei, iar oamenii care se aşează voluntar sub sfera lor de influenţă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,
. Dumnezeu pune la încercare virtuţile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispitiţi şi înşelaţi de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).
După întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2, 13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5, 15). Un om poate fi luptat de unul sau mai mulţi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, creştinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri şi har să facă faptele cele bune. În acelaşi timp un diavol îl ispiteşte spre păcate şi astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1, 6-7; Iov 7, 18; Iacob 1, 2).
Monahii şi monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt şi şapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite şapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării şi duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie şi din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu şi cei şapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele şapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12, 45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger şi diavol.
Sfintele Puteri îngereşti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună şi Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi şi de hotărârea cea rea. Aşadar, mintea noastră este lesne alunecătoare şi uşor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătăţile cele veşnice. Pentru păzirea de ispitirile simţurilor, când se adună gânduri deşarte şi întunecate asupra minţii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim şi să cerem binecuvântarea părinţilor celor duhovniceşti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea 3, 4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine şi rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: “Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Îngerii care ne păzesc şi ne învaţă, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri şi a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înălţarea minţii şi de nepăsare. Îngerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeieşti şi ai păcii, se bucură de pocăinta şi îndreptarea noastră şi de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti şi ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutăţilor, se bucură de scăderea noastră în virtute şi se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte”.
Creştinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:
2.2. Caracteristicile războiului cu diavolii
Pentru a cunoaşte mai bine pe vrăjmaşii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale războiului nevăzut:
1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. În timpul acestei vieţi pământeşti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.
Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: “Războiul este permanent şi întotdeauna este nevoie ca ostaşii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem”.
2. Războiul diavolilor cu oamenii este necruţător. Sfântul Antonie cel Mare spune că: “Diavolii sunt necruţători, îndrăzneţi şi neruşinaţi. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită şi uzează fără scrupule de toată forţa şi viclenia de care dispun”.
Sfinţii Părinţi spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ şi se află sub conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omeneşti. Trebuie să stim un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Într-un citat al învăţăturii Bisericii noastre se spune că “Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor”. Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: “Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce şi scăparea din ea” (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispitiţi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. “Dacă cineva nu se face de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui”.
3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice: “Înmulţindu-se războaiele se înmulţesc şi cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenţi, mai râvnitori”. In vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricoşează şi ne tulbură, atunci ne facem mai înţelepţi, atunci ne cunoaştem pe noi înşine şi atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.
O altă “calitate” a diavolilor este aceea de clevetitor şi bârfitor. Cleveteşte pe om în faţa lui Dumnezeu (lov 1, 9-11) şi în faţa semenilor săi. Despre acest lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în Cer între răzvrătitul Lucifer şi ceilalţi îngeri şi despre căderea tagmei luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci şi pe oameni (Apoc. 12, 7-10). Iată ce izvor nesfârşit de răutate este diavolul, care nu se mărgineşte numai a ispiti pe oameni, ci merge şi-i cleveteşte înaintea lui Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă şi înverşunată. Pentru aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi înşine lăsându-ne păcăliţi, întindem mâinile prietenoase şi facem pact cu diavolii.
4. Războiul diavolilor este înverşunat şi nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în atacurile sale asupra noastră, el se mânie şi se sălbăticeşte mai tare. Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacaţi de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp cât ei se vor împotrivi şi se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu diavolul este stăruitor şi necontenit, iar diavolul foloseşte toată viclenia sa, uzează de toate armele şi uneltele sale.
Sfântul Teodor Studitul spune că “Diavolul umblă ca un leu ce răcneşte, căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Şi nu-i ajunge atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel veşnic”.
Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie şi răutate fată de oameni.
Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare). Orice dorinţă a noastră spre viaţa duhovnicească face pe Sfinţii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.
Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli “ucigaşi de oameni”, căci ce altceva înseamnă săvârşirea păcatului, decât pierzarea omului şi îndepărtarea de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului nostru seminţele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul şi seamănă zâzaniile sale, seminţele răului. Şi astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine şi rău. Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om şi de a ne robi neîncetat, fără de milă. “In sfârşit, fraţilor, întăriti-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare” (Efes 6, 11-13). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: “Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi” (Iacob 4,6-8).
2.3. Războiul celor trei cete diavoleşti cu creştinii
Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului (Efes. 11,2; VI,12), cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele trei cete diavolesti luptă pe creştinii care se nevoiesc, acţionând asupra celor trei puteri sufleteşti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă şi puterea raţională).
Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă din putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iuţimii îi corespunde a doua ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Aceşti diavoli pot să fie biruiţi de oamenii care întorc cu bărbăţie puterea mânioasă asupra vrăjmaşilor nevăzuţi.
În sfârşit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor raţionali (arhiconi) îşi trimit atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta cunoaşterii (filozofia, teologia, imaginaţiile) şi îi îndeamnă la făurirea de idei contrare lui Dumnezeu. Pentru că înseşi momelile lor, gândurile insuflate iau forma de gânduri înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau intelectual al cuvântului. Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea, pământul şi văzduhul.
2.3.1. Cele trei cete diavoleşti
Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri şi căzând din imaterialitatea lor, au căpătat o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe care le lucrează şi de care sunt îmbibaţi. “Pierzând diavolii bucuria duhovnicească-îngerească, pătimesc şi ei voluptatea pământească, la fel ca şi oamenii, prin deprinderi şi patimi trupeşti” (Sfântul Grigorie Sinaitul).
Din această cauză şi sufletul omenesc, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, raţional şi gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc şi nesimţitor duhovniceşte şi aproape fără de minte, iar prin plăcerile de lucrurile materiale nu mai cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele şi păcatele prefac firea şi schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format şi cele trei cete diavoleşti:
I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate şi băloase, care acţionează ca nişte lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli plutesc în puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în oceanul băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire şi se bucură de umezeala plăcerilor neraţionale. Ele ridică asupra omului valuri de gânduri de întinăciune.
II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mânioşi, care este mânioasă şi răzbunătoare, ca nişte fiare mâncătoare de trupuri, ca nişte câini care ling sânge şi se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuinţă puterea mânioasă a oamenilor.
III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor raţionali (arhiconi), care sunt cei mai apropiaţi slujitori ai satanei şi se ocupă în special cu interpretarea eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare şi subtiri, ca nişte duhuri aeriene şi actionează asupra puterii rationale, contemplative a sufletelor omeneşti, aducând în minţile oamenilor ereziile, filozofiile înalte, nălucirile, vrăjitoriile… Uneori se arată în chipuri de păsări şi de îngeri (2 Corinteni 11, 14) ca să amăgească pe creştini (Filocalia VII, p. 143).
2.3.1.1. Ceata diavolilor poftelor
Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva creştinului, care se roagă în inimă, ca unul ce-şi are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la buric a omului. El aruncă asupra creştinilor puterea arzătoare a săgeţilor sale, având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă şi umplându-l de necurăţii. Apoi îl aprinde cu desfrânări şi plăceri păcătoase.
Dar cum sunt războiţi creştinii de aceşti diavoli? Ei le insuflă oamenilor gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare şi băutură, de iubire de bani şi somn peste măsură, fiind ajutaţi în ispitele lor de poftele şi păcatele oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânaţi, beţivi…
Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavoleşti sunt propovăduitorii patimilor trupeşti: regizori, actori, scriitori, cântăreţi, care prin filme, cărţi, reviste, casete şi videocasete ispitesc pe creştini ca să-i prindă în mrejele lor. Acest soi de diavoli pot fi alungaţi cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, participarea regulată la Sfânta Liturghie, ascultare de duhovnic şi muncă binecuvântată.
2.3.1.2. Ceata diavolilor mâniei
Puterea mânioasă pe care o are creştinul pentru a lucra fapta bună creştină şi pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura şi distrugerea aproapelui. Aceşti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii, invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor împotriva firii, răzbunării…
Când muncim fizic şi efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o avem în acele momente îi luptă şi îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii şi ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă şi agresiuni asupra aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca puterea mânioasă pe care o avem în acele momente şi Harul lui Dumnezeu să izgonească pe diavoli de la noi şi de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri şi cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi aproapelui.
Când suntem mânioşi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul se îndepărtează şi mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici ortodoxe, aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât şi prin ceilalti. Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu prin rugăciune şi muncă binecuvântată, prin iertare şi dragoste sfântă creştină, smerindu-ne în ispite.
2.3.1.3. Ceata diavolilor rationali (arhiconi)
Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava deşartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea şi sinuciderea. Satana este “teologul iadului” şi se ocupă în mod special cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi. Diavolii rationali sunt foarte puternici şi actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.
Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor, ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îşi formează propria lor credinţă sectară, eretică, atee. Însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta Scriptură, interpretate greşit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l (Matei 4, 3-10).
Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul 1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă – dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu, mintea catolicilor se va lumina şi smeri şi vor fi alungati diavolii rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală şi adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta Scriptură după dorintele şi păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11 Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este şi faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.
Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoti şi diaconi) luminează prin învătătura de credintă ortodoxă mintile oamenilor şi alungă duhurile diavolesti ale necredintei şi ale celorlalte păcate.
Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile şi Bibliile sectare, întunecă mintea credinciosilor şi strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea şi nesupunerea fată de ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii şi creştinii ortodocsi primesc binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii şi schismaticii primesc putere de a propovădui de la diavolii arhiconi. De aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu discutăm cu ereticii, pentru a nu primi în mintea noastră duhurile diavolesti ale lui Antihrist.
Cuvântul scris se materializează pe hârtie, dar se transmite prin duh. De aceea, primind sau citind o carte sau o Biblie sectară vom primi duhurile lui Antihrist în sufletele noastre şi astfel vom avea gânduri de necredintă, erezie şi hulă în mintea noastră. Odată cu cartea eretică primim şi duhurile arhiconice, care, prin citit, pătrund în mintea noastră. Mintea omului, când îşi fixează atentia asupra unui obiect, intră în interactiune cu acel obiect. Citind, de pildă, o carte, noi stabilim legătura sufletească cu autorul ei şi cu cei care au citit sau citesc în acel moment acea carte. Dacă autorul cărtii este un creştin cu viaţă sfântă, care după mutarea sa din această viaţă a ajuns la fericirea cea veşnică, sufletul cititorului are parte de bucuriile cele duhovniceşti. Dacă, dimpotrivă, scriitorul este un om păcătos, iar cărtile lui descriu păcate (desfrânare, betie, homosexualitate, crime, tâlhării, necredintă, erezii), cititorul are părtăsire cu duhurile diavolesti, care l-au ajutat pe scriitor să scrie şi să răspândească o astfel de carte.
Citind cu binecuvântarea preotului Sfânta Scriptură şi scrierile Sfintilor Părinti, vom avea părtăsire harică cu Dumnezeu şi cu Sfintii Săi. Iar înălţându-ne prin citit la gândurile şi sentimentele sfinte ale sfinţilor, ne vom sfinţi. În acelaşi timp, sfinţii care au scris cartea se roagă în Cer, la Dumnezeu, pentru noi şi prin harul lui Dumnezeu ne binecuvântează.
Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătoşi, pentru că ne putem molipsi de păcatele lor. De fapt, o carte se alege şi se cumpără după poftele sufleteşti. De exemplu, omul desfrânat va fi atras de literatură, muzică şi filme desfrânate. Duhul desfrânării acţionează de la producător la distribuitor, la vânzător şi apoi la cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul care caută să cumpere o carte se uită în vitrină, iar vânzătorul îi arată sufleteşte duhurile necurate pe care le au cărţile. Când dorinţa păcătoasă sau sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite vânzătorul, atunci cumpărătorul va dori să cumpere cartea, care va fi însoţită de duhurile ei. Tot astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărţi eretice, atee, a unei casete eretice, atee, sau a unei videocasete.
Pentru că omul păcătos vrea să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, independent de voinţa lui Dumnezeu, adică să devină un dumnezeu (un învăţat), dar fără de Dumnezeu, el va fi inspirat şi condus de diavol. Tainele dumnezeieşti se descoperă omului pe măsura creşterii lui duhovniceşti, a smereniei, a dobândirii darului Duhului Sfânt. Cu cât omul, prin credinţă şi fapte bune, se uneşte cu Hristos prin Duhul Sfânt, el cunoaşte tainele lui Dumnezeu, dobândeşte putere şi har, pe care le foloseşte numai pentru fapte bune, potrivit cu voinţa lui Dumnezeu.
Or, demonii, pentru că au aparţinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngeresti, sunt initiati, într-o măsură sau alta, în tainele existenţei. Prin acestea ei încearcă să-i supună pe oameni, atrăgându-le atenţia şi interesul pentru ei, prin dezvăluirea unor taine “ale cunoaşterii” şi înzestrându-şi discipolii cu capacităţi supranaturale. Omul, posedând aceste cunoştinţe magice, tainice, ajunge în stare să influenţeze oamenii şi stihiile naturii, devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu această putere. Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot crea nimic, ci numai distrug. Tocmai de aceea, discipolii diavolilor aduc pe pământ elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi înconjoară, ducând la distrugerea lumii materiale. Acest lucru ni-l mărturiseşte şi Scriptura (Facerea 6, 5-7).
Oamenii mândri sunt atraşi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici, schismatici şi atei. Sufletul lor mândru nu poate primi darul smereniei şi al dragostei dumnezeieşti, ci duhul mândriei, al slavei deşarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al mâniei… Tot diavolii raţionali sunt cei care insuflă printre creştini şi monahi duhul neascultării, al cârtirii şi al nesupunerii fată de ierarhia bisericească.
Conducătorul necredincios al unei ţări se află sub dominaţia unei căpetenii de diavoli arhiconi şi este un luptător împotriva dumnezeiestii Biserici Ortodoxe, a creştinilor ortodocşi ajutând pe cei care răspândesc în ţară învăţăturile diavolilor arhiconi (atei, eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă libertate păcatelor (avorturile, homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile…).
Atacurile diavolilor raţionali sunt puternice şi rapide. Mintea creştinilor, dacă va fi prinsă de aceşti diavoli cu greu se poate smeri, ca să facă voia lui Dumnezeu, cea sfântă. Aceşti diavoli ispitesc în special pe intelectuali. Diavolii arhiconi se îndepărtează numai atunci când ne smerim cu ajutorul Duhului Sfânt.
Cele trei mari puteri sufleteşti ale omului (puterea poftitoare, puterea mânioasă şi puterea raţională), dacă sunt desfigurate prin păcate, devin slujitoare demonilor. Dar tot prin aceste trei puteri sufleteşti, sfinţite şi întărite de darul Duhului Sfânt, putem să luptăm şi să biruim pe demoni.
Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în minţile oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă îşi are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le seamănă în gândurile oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se veseleşte în necurăţii şi în dulceaţa întinăciunilor. Ceata diavolilor mânioşi se bucură în defăimări, mânie, tulburare şi necaz, iar ceata diavolilor raţionali se desfătează cu mândria, slava deşartă, erezia, filosofia. Deci, cele trei cete diavoleşti nu-i luptă pe toţi oamenii la fel, ci în funcţie de vremuri, locuri şi după om.
Diavolii se ajută şi se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită rânduială între ei. Oamenii care se luptă de exemplu să stăpânească puterea lor poftitoare şi reusesc să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolii poftitori, vor fi luptaţi apoi de ceata diavolilor mânioşi, adică vor trece de la pofte la mânie, ură, zavistie. Cei care se luptă cu puterea mânioasă şi cu diavolii mânioşi şi biruiesc cu ajutorul harului dumnezeiesc, vor fi luaţi în primire de diavolii raţionali, având semănate în mintea lor tot felul de gânduri eretice, filosofii şi vedenii.
De asemenea, trebuie să stim că nu toti dracii sunt la fel de sălbatici şi că nu toti au aceeasi putere. Puterea cu care luptă diavolii pe creştini creşte de la ceata duhurilor poftitoare la ceata duhurilor mânioase şi apoi la ceata duhurilor raţionale, care au puterea asupra maselor de oameni prin conducători eretici, învăţători eretici, vrăjitori şi masoni. Vrăjitorii, astrologii şi bioenergeticienii, ajutaţi de căpeteniile de diavoli arhiconi, au putere asupra maselor de oameni prin televiziune, radio, presă, muzică, filme, cărţi… Însă trebuie să ne aducem aminte că în lupta noastră cu fiecare ceată diavolească şi cu slujitorii ei umani primim putere corespunzătoare de la Dumnezeu, ca să biruim.
2.3.2. Bioenergiticienii şi natura energiilor prin care lucrează
Djuna, “marea bioenergiticiană” din Rusia, este de origine asiriană, iar mama ei, tatăl şi bunica au practicat vrăjitoria.
Ce spun bioenergeticienii despre propria lor persoană? Iuri Tarasov afirmă: “Sunt vrăjitor de generatia a patra”. Întrebat fiind despre generaţiile de vrăjitori, el a răspuns: “Bioenergeticianul este un vrăjitor de generaţia întâia. El nu poate face nici a zecea parte din ceea ce face un vrăjitor de generaţia a patra. La ultimul congres al vrăjitorilor, care s-a tinut în Spania, la magia albă şi magia neagră s-au mai adăugat două culori, magia roşie şi magia verde”.
Bioenergicitianul Kaşpirovski, apărând la televiziune în data de 24 noiembrie 1989, după miezul nopţii, a citit din cartea sa de magie neagră. Caracterul demonic al şedinţelor sale de vindecare prin televiziune a fost depistat de cercetările medicale întreprinse asupra celor ce au urmărit emisiunile sale: din 2015 elevi, la 93% se remarcă ticuri obsedante, reacţii isterice, fenomene de halucinaţii şi tulburări psihice, dovadă evidentă că sunt stăpâniţi de duhuri necurate, 42% din pacienţi cad în somn hipnotic în urma şedinţelor televizate. Mulţi copii intrau în somn hipnotic, se prăbuşeau în stare de catalepsie numai văzând imaginea lui Kaşpirovski. Ceea ce demonstrează că elevilor li s-a distrus mecanismul de protecţie psihologică. Mai mult, după şedinţe a fost nevoie ca mulţi copii să fie spitalizaţi, cu diferite tulburări neuro-psihice.
Sunt unii bioenergeticieni care merg la Biserică. Însă scopul lor principal este de a se alimenta cu energiile divine dumnezeieşti. Ei stau cu ochii larg deschişi şi mâinile răşchirate, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe care o radiază Sfânta Icoană. Dumnezeu însă binecuvântează pe cel ce se smereşte şi nu pe cel care vrea să-I “ia” din energia Sa necreată.
2.3.3. Sursa astrologilor
Astroloaga Svetlana a declarat că ea alcătuieşte horoscoape, ca nimeni altul în lume, tocmai datorită contactului cu “învăţătorul mondial ceresc Ashtar” (informaţii pe care le primeşte de la el). În acest caz este evident contactul direct al astroloagei cu demonii, care o ajută să facă horoscoapele. Căci diavolul cunoaşte foarte bine situaţia Universului.
De asemenea, diavolii pot face observatii directe asupra caracterului oamenilor. Duhurile necurate încearcă să organizeze multe din cele ce se petrec în lume şi, fireşte, îşi cunosc ţinta pe care o urmăresc.
Din acestea rezultă unele coincidenţe între prezicerile horoscopului şi realitate. Svetlana a parcurs succesiv toate treptele iniţierii magice rituale în “Ştiinţele oculte”. Cunoştinţele le-a căpătat de la bunicul ei, care i-a lăsat după moartea sa şi un diavol care s-o ajute. Cei care urmăresc calea iniţierii în ştiinţele magice spun că se petrece şi o schimbare a psihicului, a duhului şi a trupului. Se produce o totală alchimie a corpului şi se schimbă concepţia despre lume şi viaţă.
2.4. Treptele păcatului
“Nu dati loc diavolului”, ne spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 4, 27). Dar acest lucru reuşeşte să-l facă numai cel care urăşte din suflet păcatul şi se împotriveşte diavolului de la primul atac. Sfânta Scriptură numeste păcatul “furnico-leu” (Iov. 4, 11), deoarece dacă la început diavolul seamănă gândul rău, care este cât o furnică, mai târziu, dacă nu-l vom îndepărta prin împotrivire şi rugăciune, el va ajunge la puterea leului. Pentru aceasta trebuie să cunoaştem care sunt treptele păcatului, de când ne ispiteşte diavolul, până când ne robeşte desăvârşit, ducându-ne la pierzarea cea veşnică.
Primele trepte ale fiecărui păcat îşi au sediul în mintea, cugetarea şi imaginatia noastră. Sfântul Apostol Iacob ne spune: “Fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta zămislind naşte păcatul” (Iacob 1, 14-15). Păcatul îşi are originea în gândurile viclene, pe care diavolul le strecoară în mintea noastră. Prin ruperea legăturii harice cu Dumnezeu, datorită păcatului strămosesc, diavolul are puterea de a intra în mintea noastră şi de a strecura gânduri păcătoase şi imagini păcătoase. Pentru că, după căderea lui Adam şi a Evei, diavolul are posibilitatea să pătrundă în mintea omului, care nu este acoperită şi întărită de darul Duhului Sfânt. Lipsa noastră de atenţie în ceea ce priveşte gândurile necurate este întâia cedare periculoasă în faţa diavolilor. Iar acest lucru este puţin cunoscut de cei mai mulţi oameni.
1. Prima treaptă a păcatului este aceea în care creştinul face o faptă bună, dar urmăreste un scop rău. “Să facem toate spre slava lui Dumnezeu” (Col. 3, 17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă facem o faptă bună spre a fi lăudaţi de oameni, vom pierde plata de la Dumnezeu.
2. A doua treaptă a păcatului este aceea în care creştinul nu lucrează desăvârşit fapta bună. De exemplu: Când cineva se roagă lui Dumnezeu cu mândrie, cu mintea risipită sau când dă milostenie din lucruri furate.
3. A treia treaptă a păcatului este momeala. Momeala este gândul simplu sau icoana a ce va fi adus în inimă în chip lămurit de diavol.
Dar cum ne ispiteşte diavolul prin gânduri? Mai întâi atacă mintea noastră cu diferite gânduri, care aparent nu au nici o legătură cu păcatele. Aceste gânduri se pot grupa în gânduri trupeşti şi gânduri viclene. Gândurile trupeşti vor încerca să împingă omul spre imoralitate. Iar gândurile viclene vor provoca tot felul de gânduri lipsite de judecată.
Cei mai mulţi oameni cred că numai lucrarea cu fapta a păcatelor este oprită. Dar înainte de a păcătui cu fapta, omul greseste de mai multe ori cu gândurile şi imaginatiile păcatului. Dar să cercetăm cu atentie această metodă a diavolului. Mai întâi, gândurile urmăresc să îndepărteze pe om de la lucrarea virtutilor. Astfel, diavolul vine în mintea noastră şi ne aduce aminte de viaţa noastră din tinerete, ca astfel să deznădăjduim şi râvna noastră spre cele sfinte să se ofilească. Aşa l-a ispitit diavolul pe Sfântul Antonie cel Mare, reamintindu-i bogăţia, ocrotirea surorii sale, datinile şi păcatele neamului, iubirea de arginţi, iubirea de slavă deşartă, pofta multor feluri de mâncăruri şi celelalte desfătări ale tinereţii sale. După aceasta i-a înfăţisat asprimea virtutilor şi osteneala cerută de ea. Aşadar, diavolul speculează toate cele de care are lipsă cineva atunci când se luptă pentru virtutea sa.
Drumul virtutilor este greu şi aspru, în timp ce drumulpăcatelor este usor şi lipsit de obstacole. Dacă aceste două metode nu reusesc, atunci diavolii seamănă în mintea noastră gânduri spurcate şi necurate. Când mintea noastră nu râvneste cele sfinte şi rămâne fără lucrare, ea va fi atacată de diavoli prin gânduri păcătoase şi viclene. Te întrebi cum de ţi-au venit astfel de gânduri? Vrăjmaşul nostru diavol le-a semănat cu voia sau fără voia ta. Oricum, el este întotdeauna principalul autor. El deschide uşa cugetării tale şi intră în mintea ta şi seamăna neghina. Iar peste puţin timp ea va prinde rădăcină şi va înăbuşi toată curăţenia noastră. Facem păcate atunci când revenim adesea asupra gândurilor rele. Cum putem să rezistăm la aceste atacuri? Pentru început trebuie să vedem dacă aceste atacuri cu gânduri viclene care vin asupra noastră sunt sau nu din vina noastră. Pentru că nu păcătuim atâta vreme cât vom izgoni repede gândurile rele din mintea noastră.
4. A patra treaptă a păcatului este însoţirea. Însoţirea este convorbirea noastră cu diavolul, cu gândurile care au apărut în inima noastră în chip pătimaş sau nepătimaş. În această treaptă a păcatului, diavolul înaintează şi mai mult. El ne atacă cu gândurile care ne îndeamnă să săvârşim direct păcatul. Acestea sunt gândurile care nasc în noi dorinţe păcătoase şi ne provoacă simţurile.
5. A cincea treaptă a păcatului este lupta, care trebuie să înceapă şi să continue pe toate treptele. Războiul acesta al nostru cu diavolii este o adevărată mucenicie dacă ne păstrăm mintea curată. Sufletul consimte să stea de vorbă cu acel diavol şi cunoscând că acele gânduri îl duc în păcat, începe a se lupta mintea cu ele. Sfântul Macarie Egipteanul spune că mintea noastră trebuie să fie războinică şi că are putere să răspundă cu forţe egale atacurilor diavoleşti. Ea se poate împotrivi gândurilor şi poate să le contrazică. Important este însă ca mintea noastră să lupte. Şi atunci va veni în ajutor darul Duhului Sfânt şi va alunga pe demoni. Pentru că atunci când Dumnezeu vede că ne luptăm cu gândurile, vine şi ne ajută cu harul Său. Iar acest lucru se întâmplă pentru că războiul împotriva gândurilor deschide calea spre sfintenie.
Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că ochiul veghetor curăţă mintea. Este însă nevoie de mare atenţie la pricinile păcatelor în viaţa de zi cu zi, care este pricina gândurilor rele. Este nevoie de atenţie chiar şi în timpul somnului şi al liniştii. Sfântul Ioan Scărarul ne spune: “Este un diavol care, venind la noi când ne întindem în pat, ne săgetează cu amintiri urâte şi murdare, pentru ca neridicându-ne la rugăciune din trândăvie şi neîntrarmându-ne împotriva lui, să adormim în gânduri murdare şi să avem vise spurcate. Să fim atenţi ca să nu ne înşelăm. Metoda aceasta cu gânduri rele şi păcătoase este devastatoare şi nenumăraţi oameni cad pradă şi victime. Uşa mintii noastre, deschisă gândurilor rele, lasă să pătrundă în inimă germenii purtători de păcate de moarte, care întunecă mintea şi tulbură inima şi face pe om pradă uşoară diavolilor. De aceea, când suntem invadaţi de cugete rele şi viclene, să ne păzim mintea rugându-ne şi spovedindu-ne la duhovnic. Iar Dumnezeu ne va ajuta cu Harul Său cel mântuitor, aducând pacea şi sfinţenia sufletelor noastre.”
6. A şasea treaptă a păcatului este învoiala, care are loc atunci când sufletul din iubire de sine şi de păcate cedează gândului celui păcătos, învoindu-se cu diavolul şi primindu-l în mintea sa. El zice: “Da, am să fac păcatul”.
7. A şaptea treaptă a păcatului este păcatul cu mintea prin imaginaţie. Mintea omului are posibilitatea de a imagina. În această treaptă vezi în imaginaţia ta păcatul. Exemplu: Femeia cu care vrei să te desfrânezi, te cerţi cu cel care te-a ofensat…
8. A opta treaptă a păcatului este păcatul cu fapta (furi, loveşti, desfrânezi…). Când nu ne luptăm cu putere pe treptele cele mai mici ale păcatului şi păcătuim cu mintea de mai multe ori, vom ajunge să păcătuim şi cu fapta.
9. A noua treaptă a păcatului este obişnuinţa cu păcatul. Prin repetarea păcatului se ajunge la obişnuinţă. Când duhovnicul întreabă la spovedanie de ce păcătuieşte, credinciosul răspunde: “M-am obişnuit”. Astfel el arată că a ajuns la treapta a noua a păcatului, fie că este vorba de băutură, fumat, furat sau orice alt păcat.
10. A zecea treaptă a păcatului este deprinderea cu păcatul sau viciul. Omul devine astfel rob al păcatului şi al diavolului, care-l conduce numai spre lucruri rele. “Cine face păcatul este de la diavol, pentru că de la început diavolul a păcătuit” (1 In 3, 8). În această treaptă păcatul devine a doua fire a omului.
11. A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea. Diavolul îl îndepărtează pe om de la nădejdea cea bună către Dumnezeu, spunându-i că are multe păcate şi Dumnezeu nu-l mai iartă. Să nu ne lăsăm amăgiţi de diavol, care ne spune să nu părăsim azi păcatele cu care ne-am obisnuit. Cu cât păcatul este mai vechi, cu atâta este mai greu să scăpăm de el.
12. A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea. Omul, fiind deznădăjduit de toate şi luptat de diavoli, îşi pune capăt vieţii. Este cea mai grozavă moarte şi pedeapsă sufletească şi trupească, omul muncindu-se în vecii vecilor în iad, cu Iuda vânzătorul.
Sunt copii mai puţin credinciosi, pe care diavolul îi luptă să se sinucidă atunci când au probleme la scoală (note rele, corigente) sau când părinţii nu le îndeplinesc anumite cerinţe sau îi ceartă (se omoară, ca să le facă în necaz). Aceste gânduri rele sunt semănate în mintea copiilor de diavoli. De asemenea, gândurile de sinucidere pe care le au cei care au suferit decepţii sentimentale sau cei care au făcut împrumuturi mari din bancă şi nu le pot returna, sunt tot de la diavoli.
La fel şi credinţele satanice pe care le au cei care cred că dacă se sinucid se vor întâlni cu anumite persoane mutate la viaţa cea veşnică sau cu Dumnezeu. În realitate, ei se întâlnesc cu diavolii şi cu iadul cel veşnic.
Pe alţi oameni, diavolii îi pun să încerce să vadă cum este când se spânzură sau alte forme de sinucidere. Cei care au încercat astfel de “experienţe” şi au scăpat, prin minune dumnezeiască, au spus că, la un moment dat, cineva (diavolul) îi împingea spre laţ.
2.5. Cele opt atacuri ale diavolilor
Diavolii ne războiesc ispitindu-ne din opt părţi:
1. Ispitirea de sus:
a) Nevoinţa fanatică, exagerată, peste puterea noastră (exemplu: post aspru). De multe ori dracii ne împiedică să facem cele uşoare şi folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne apucăm de cele peste puterile noastre, ca să ne îmbolnăvim trupeşte şi sufleteşte.
b) Tâlcuirea Sfintei Scripturi, mai presus de creşterea noastră duhovnicească. Sunt diavoli mincinoşi, care ne şoptesc la ureche tâlcuiri ale dumnezeieştilor Scripturi (Mt. 4, 6; Lc. 4, 10). Acestea le fac mai ales în inimile iubitorilor de slavă desartă şi cu deosebire la cei care s-au ocupat cu filozofia lumească, amăgindu-i încetul cu încetul şi ducându-i spre eresuri şi hule. Vom cunoaşte teologia sau mai bine zis teomachia teologilor iadului (arhiconi) din mândria şi bucuria neruşinată ce se revarsă din sufletul acestor oameni în vremea tâlcuirii Sfintei Scripturi.
2. Ispitirea de jos: Este atunci când ne lenevim cu voia noastră şi nu ne silim să lucrăm faptele cele mântuitoare. Când sună clopotul, trâmbiţa duhovnicească pentru a merge la rugăciune, creştinii se adună în chip văzut, iar diavolii, în chip nevăzut. Celor ce se află în pat le spune să mai zăbovească un pic, pe cei care se roagă îi adoarme, pe alţii îi împunge la stomac cu foame, sete sau durere, iar alţii sunt îndemnaţi să stea jos în vremea rugăciunii.
3. Ispitirea din dreapta:
a) Să lucrăm fapta cea bună, dar cu scop rău. Orice faptă bună are trup şi suflet. Trupul faptei este lucrarea ei, iar sufletul faptei este scopul pentru care se lucrează. Vrăjmasul diavol ne îndeamnă să lucrăm din mândrie sau pentru a fi lăudati de oameni şi nu pentru slava lui Dumnezeu (Colos. 3, 17).
b) Să privim vedeniile şi nălucirile diavoleşti în chip de descoperiri dumnezeieşti şi îngereşti (2 Cor. 11, 14). Duhul cel rău al înşelăciunii, când se apropie de om îi tulbură mintea şi o sălbăticeşte, îi face mintea aspră şi o întunecă, îi pricinuieste teamă, trufie, îi sălbăticeşte ochii, îi înfiorează trupul, îi arată o nălucire de lumină roşie, făcându-i mintea diavolească şi-l îndeamnă să rostească cuvinte necuviincioase şi hulitoare. Iar când se arată de mai multe ori, îl umple de mânie şi de mândrie şi nu mai stie ce este smerenia şi plânsul cel adevărat, ci întotdeauna se făleşte cu isprăvile sale, fără sfială şi frică de Dumnezeu şi, pe scurt, îşi iese cu totul din minţi.
4. Ispitirea din stânga: Este atunci când cunoaştem păcatul, dar cu voia noastră ne hotărâm să păcătuim. Vicleanul diavol din nou ne spune că Dumnezeu este bun şi iartă şi că a greşi este omeneşte.
5. Ispitirea din faţă: Este atunci când diavolii ne transmit gânduri şi imagini ale lucrurilor pe care le socotim că se vor întâmpla în viitor.
6. Ispitirea din spate: Este atunci când dracii ne dau război cu gânduri, imagini şi locuri unde am păcătuit noi în trecut. Imaginaţia este tabla minţii. Ea este hotar între minte şi simţire, pe care s-a întipărit tot ce-am văzut, auzit, mirosit, pipăit şi gustat în timpul vieţii noastre. De aceea, când ne războiesc dracii ne răscolesc imaginaţia şi memoria cu tot ce ştiu că s-a întipărit acolo în chip pătimaş, pentru a ne stârni spre păcate. Sfinţii Părinţi numesc imaginaţia pod al dracilor, pentru că păcatele trec de la minte la trup, prin imaginaţie.
7. Ispitirea cea dinlăuntru: Are loc prin pornirea patimilor ce ies din inima noastră: “Din inima omului ies gândurile cele rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtisagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Mt. 15, 19).
8. Ispitirea cea din afară: Se face prin patimile şi răutăţile pe care le toarnă dracii în sufletele noastre, prin cele cinci simţuri, care se mai numesc şi ferestrele sufletului. Sfântul Prooroc Eremia ne spune că “s-a suit moartea prin ferestrele noastre” (ler. 9, 21).
2.5.1. Formele luptei diavoleşti
1. Războiul cu inima
a) Prin mânie aprinsă: uciderea, sodomia, asuprirea săracilor. Aceste păcate împotriva aproapelui sunt strigătoare la cer şi împietresc inima.
b) Prin poftă: iubirea de arginţi, lăcomia, lenea, desfrânarea. Acestea (a şi b) sunt cele şapte păcate de moarte şi le facem împotriva noastră.
c) Prin iuţime: zavistia, invidia, ura, pizma. Aceste păcate învârtoşează inima şi le facem împotriva aproapelui.
2. Războiul cu mintea
a) O întunecă prin: mândrie, deznădejde, sinucidere.
Acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt.
b) O aprinde prin erezie.
c) O surpă prin nebunie.
Războiul diavolului cu oamenii decurge astfel:
I. Cu mintea: momeala, asuprirea, unirea.
II. Cu inima: lupta.
III. Cu voinţa: învoiala.
IV. Cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul).
V. Cu sufletul: deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea.
Acesta este războiul cu diavolul, iar biruinţa este a lui Iisus Hristos şi a noastră. Cunoscând aceste ispite: “…să nu vă lăsaţi covârşiţi de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Cor. 2, 11).
2.6. Războiul nevăzut
Pe cei care sunt zămisliţi în fărădelegi şi în păcate născuţi (Ps. 50, 6), satana îi luptă prin patimi. Adică nu se luptă cu ei câtă vreme trăiesc după chemările lumii acesteia, ca după o lege, şi o ascultă orbeşte.
Războiul se aprinde abia atunci când dorim să părăsim păcatele şi să mergem pe calea lui Dumnezeu. Atunci când vrem să dezrobim fiecare parte a sufletului nostru din amăgirea diavolului şi să le unim iarăşi precum le avea Adam în Rai şi să vedem pe Tatăl Nostru, atunci se stârnesc împotriva noastră toate urgiile iadului. Toată strădania diavolului este să desfacă sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu şi să-l lege de orice altceva, în afară de Dumnezeu. De aceea întinde celor trei puteri ale sufletului nostru (puterea raţională, puterea mânioasă şi puterea poftitoare) ispite, aducând momeli plăcute, potrivite cu fiecare putere sufletească în parte. În acelaşi timp, trupul este pus să împlinească lucrul şi să le facă mereu. Vrea adică să iubim plăcerea, ştiind vrăjmaşul că aceasta stinge iubirea de Dumnezeu. Pofta sau voinţa o înconvoaie spre trup şi spre lume, întunecând mintea cu plăceri păcătoase.
Cugetarea, care după fire, se întinde ca un arc către dragostea dumnezeiască, diavolul o aprinde ca o săgeată contra firii şi o trimite, ca pe nişte fulgere, în obrazul fraţilor şi împotriva lui Dumnezeu, blestemând şi înjurând şi dându-le lui (dracului) pe toate şi pe sine însusi, chiar şi moarte de om făcând. Iar pe sărmana minte care, după fire, este oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul cel mai sfânt al său, fie că o întunecă, fie că o aprinde, fie că o sfarmă, punând idolul păcatului într-însa sau urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (Mt. 24, 15). In acest fel se poate înscăuna vrăjmasul în minte şi o poate schimba contra firii, încât zice răului bine şi binelui – rău; întunericului – lumină şi luminii – întuneric; cuminţeniei – nebunie şi nebuniei – înţelepciune, din care cugetă că nu este Dumnezeu, ci numai natura al cărui dumnezeu este omul. Iată ce este o minte îndrăcită, care socoate minciuna – adevăr şi adevărul – minciună (ateismul). O astfel de minte pierde şi darul libertăţii voinţei şi ajunge în robia poftelor, contra firii, care spurcă sufletul, îi tâlhăreşte vlaga şi-l strică prin boli, făcându-l neputincios spre osteneli şi urcusul cel duhovnicesc. Toate patimile şi lucrările contra firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre cele nevăzute.
Aduce vrăjmasul diavol un gând cu chip lumesc şi-l arată mintii ca pe o momeală. Iar mintea neînvăţată cu lucrarea diavolească, precum un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el crezând că este oaie. Şi aşa, ca un biet miel naiv, se duce drept în gura lupului (diavol) flămând.
Prima linie a luptei pe care vrăjmaşul o flutură în văzul minţii este momeala. A doua este asupreala. Dacă a izbutit cel rău să fure mintea cu momeala, o îndeamnă să vorbească împreună cu el. Urmează furarea minţii, care este treapta a treia din lucrarea fărădelegii sau unirea.
Când mintea îşi dă seama de ea însăsi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând. Mintea noastră hotărăşte dacă merge după momeală sau se întoarce de la dânsa. Aici începe lupta. Dacă întârziem lupta, ne putem trezi învăluiţi din partea poftei sau a iuţimii. Prin urmare, lupta trebuie dată grabnic.
Această luptă este, deci, hotărâtoare: dacă mintea încuviinţează lucrarea diavolului, această încuviinţare o dă voinţei, asupra căreia suflă vrăjmaşul boarea ameţelii. Vointa ia hotărârea după sfatul mintii şi nu înainte. De aceea se zice că avem în orice hotărâre libertatea voinţei, adică puterea de a alege ce vrem. Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste şi prin el trebuie să creştem până la măsura îndumnezeirii.
Dragostea înclină vointa ca pe o cumpănă. Deci, dacă mintea iubeşte momeala străină, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeală sau sfat străin şi aşa se deschide spărtura în cetatea sufletului şi intră puhoiul de diavoli, care aşteptau afară. Şi urmează repede pustiirea jalnică în cetatea sufletului, împlinirea cu lucrul sau repetarea faptei, până se deprinde sau se obişnuieşte.
Înrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce până acolo încât nu ne mai putem împotrivi şi aşa lucrarea contra firii se face omului a doua fire, firea fărădelegii sau a păcatului. Dar acest lucru este totuna cu pierderea darului libertăţii voinţei şi omul se trezeşte robind vrăjmasului din pricină că i-a slăbit puterea de împotrivire, din cauza multor păcate ce le-a făcut.
Iată de ce omul face răul de acum înainte, cu toată voia. Acesta este motivul principal pentru care patimile învechite, greu se vindecă. Mintea îşi dă seama unde a ajuns şi nu se poate lupta, ca să scape de robia păcatelor. Dar vrăjmaşul care pustieşte prin patimi, când vede că mintea sau conştiinţa vrea să ducă război împotriva robiei lui, vine cu asuprire, dovedind sufletului că nu poate să scape, iar ca pedeapsă că a îndrăznit una ca aceasta, o dă legată la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Acum sufletul se află între moarte şi viaţă. Unii mai scapă, iar alţii nemaiputând suferi li se întunecă mintea şi fac păcatul cel din urmă: sinuciderea. Iar altora li se rătăceşte mintea cu totul, dând în nebunie.
De fapt, trebuie să spunem că fiecare din patimile de moarte pot duce pe om până la sinucidere, iar alţii umflaţi fiind de duhul mândriei, cad în nebunie. Şi de unde atâta pustiire? De la primirea unei momeli a vrăjmaşului, care ispiteşte pe tot omul prin patima spre care are înclinaţie mai mare. Pe cel aplecat spre trup îl ispiteşte prin desfrânare; pe cel aplecat spre lumea gândurilor îi ispiteşte cu înţelepciunea veacului acestuia; pe cei aplecaţi spre Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia, astfel încât în zilele noastre se văd mulţi călători spre iad cu Scriptura în mână (sectarii).
Dacă mintea nu încuviintează năluca momelii sau puiul de drac, sufletul nu va pătimi o pustiire ca aceasta. Dar ca să se întâmple acest lucru, sufletul împreună cu puterile sale trebuie să aibă o înclinatie către Dumnezeu, aşa cum o are când lucrează după fire. Sufletul trebuie să aibă pe Dumnezeu cu sine mereu.
In războiul nevăzut avem un mare ajutor, chiar pe Împăratul Cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos şi pe ucenicii Săi, care sunt preotii Bisericii. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să sfarme lucrările diavolilor şi pentru aceasta ne împărtăsim şi El locuieste în noi de la Botez, ca să sfarme lucrările diavolilor, până la sfârsitul veacurilor. Dar, cum s-a spus, Dumnezeu aşteaptă şi hotărârea noastră, nu numai lucrarea harului dumnezeiesc. Hotărârea noastră constă în aceea că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Dumnezeu, care este în ceruri. “Că unde sunt doi sau trei adunati întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 20, 18).
Cei doi sau trei sunt puterile sufletului, care dacă se vor uni pe pământ, adică într-o dragoste (căci inima este semnul dragostei), cerând ceva de la Dumnezeu, Tatăl nostru, răspunzând dragostei celor doi sau trei de pe pământ, le dă dragostea Sa cea din ceruri, care este însuşi Fiul Său şi aşa vom avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru. Adunarea puterilor şi învoirea lor într-o dragoste se poate face, după cum ne spune Fiul lui Dumnezeu, numai întru numele Său. Aici avem o altă taină a lucrurilor şi anume rugăciunea neîncetată către Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Sfântul Apostol Pavel ne spune “să ne rugăm neîncetat” (1 Tes. 5, 17), iar acest lucru va săvârşi minunea unirii puterilor sufleteşti învrăjbite. Minunea aceasta se petrece întru numele lui Iisus Hristos. Adică puterile sufletului se întorc de la iubirea străină (de sine, de lume şi de cele ce sunt în acestea) iarăşi la Dumnezeu.
În trei cete se rânduiesc ostaşii războiului duhovnicesc: începătorii, sporiţii şi desăvârşiţii. Precum atunci când sunt chemaţi la război, oamenii îşi lasă toată grija cea lumească, aşa şi începătorii îşi lasă toată grija cea lumească pentru împăratul lor, Iisus Hristos, şi-şi caută un duhovnic bun, iscusit. Adică nu mai stau la îndoială, între preţul lumii acesteia întregi, de le-ar da-o cineva, şi preţul sufletului mântuit pentru viaţa cea fără de sfârsit, ce va să fie. Trebuie, deci, să-şi găsească un duhovnic iscusit, deoarece în cele duhovniceşti, tot ce nu este din povăţuire rânduită şi sub ocrotirea smereniei, duce la înşelare şi la mai mare surpare decât patimile.
Deci, de îndată ce începătorul leapădă faptele omului celui vechi sau lucrurile contra firii, dă de războiul gândurilor. Acesta caută să-i aducă aminte de cele vechi şi să-i întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel mai adesea dau război cu mintea gândurile şi chipurile cele de rusine. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începător. Toată grija să-i fie doar aceasta: să nu primească cele ce i se nălucesc mintii, ci tinerea de minte să-i fie Hristos, Maica Domnului şi Sfânta Cruce.
Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa pruncii babiloneşti (dracii) să intre şi să se facă bărbaţi, căci mai greu îi va scoate atunci. Cum se arată, trebuie să-i lovească de piatră (Hristos) pentru ca să nu ajungă cu dânşii până la luptă (Ps. 136, 9). A nu avea gânduri este cu neputinţă, precum cu neputinţă este a opri vântul cu o bucată de pânză. Dacă sunt şi vremi fără de furtună, aceasta este după rânduiala Prea Înduratului Dumnezeu.
Cei începători pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveşte de asupreala diavolilor, ceea ce îi îndatorează cu o mai mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, care le ia sau le uşurează lupta lor. Abia celor din ceata sporiţilor le îngăduie Dumnezeu lupta, după ce sunt întăriti în dragostea dumnezeiască şi au deprins meşteşugul luptei. Iar a bate război cu diavolul şi a-l arde necontenit cu sabia duhului este a celor desăvârşiţi. Dar nu spre diavol au cei desăvârşiţi privirea, ci toată făptura lor, absorbită în Dumnezeu, se face ca un pârjol într-un rug nearzător şi strămutaţi de dragostea lui Dumnezeu, chiar de sunt în lumea aceasta, ard pe stăpânitorul ei diavolul în inimă, cu sabia văpaie a Duhului Sfânt (rugăciunea).
Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii şi de-a nu se sui cu mintea în văzduhul părerilor, că acolo bat diavolii mari şi-i rup aripile. Mintea trebuie să fie de strajă la porţile simţurilor, ca să nu intre foc străin în cetatea sufletului. Aceasta este partea ascetică sau nevoitoare. Pentru unii nevoinţa este mare, pentru alţii mai uşoară, pentru alţii ţine toată viaţa, iar pentru cei ce nu judecă pe nimeni Mântuitorul le spune că “fără de nevoinţă intră în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 6, 37).
Toată lupta începătorului constă în atentia care nu trebuie să adoarmă, căci om vrăjmaş îi va semăna neghină în ţarina inimii. Prin urmare, pe măsură ce se va usca pământul inimii de mocirle, trebuie să fie cu atenţia mărită, căci altfel pâinea lui va fi amară. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoaterea patimilor din rădăcini, iar locul lor ars cu lacrimi, fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut porcii (dracii) patimilor, nu este cu putinţă de a ajunge în cetatea a doua, a luptătorilor, a celor sporiţi. Până ce cu desăvârşire n-am întors mânia şi pofta de la cele de aici, unde luptau contra firii, încă nu am scăpat de omul cel vechi, încă nu avem sufletul fecioară şi parte de crinul bunei vestiri a nasterii lui Dumnezeu în noi.
Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârşite. Nu este nimic de care să le fie inima împinsă, nici chiar de ei înşişi. Cât despre patimi, singura avuţie a lor au risipit-o şi au ajuns săraci de avuţia aceea şi s-au făcut ca un crin în pustie.
Ceata celor sporiţi este sub semnul fecioriei, a celor care s-au întors la starea de copii fără de patimă, căci prunc nou ni s-a arătat nouă: Iisus Hristos. “Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de întelepciune şi harul lui Dumnezeu era în El. Luceafărul de dimineată răsare în inimile noastre” (2 Petru 1, 19), căci Dumnezeu este lumină. “Atunci lumina ta va răsari ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi” (Is. 58, 8). Lumina creşte tot mai tare, pruncul Iisus se face în ceata celor desăvârşiţi, bărbat desăvârsit şi vine plecându-şi capul sub mâna zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un Botez. Acum vine satana pentru cea din urmă oară cu ispita plăcerii: Nu cumva iubim darurile lui Dumnezeu? Nu cumva avem părere pentru îndrăznirea către Dumnezeu? Cu un cuvânt, nu cădem în laudă străină?
Pe toate acestea le arde însă ascultarea desăvârşită de la Dumnezeu, care luminează pe cei desăvârşiţi ca un soare al dreptăţii. Şi precum Iisus Hristos s-a făcut ascultător până la moarte pe Cruce, de Părintele Său, aşa şi-n cei desăvârşiţi voinţa lui Dumnezeu, cea mai uriaşă putere, poartă chipul celei mai desăvârşite lepădări de sine. Iată voinţa făcându-se smerenie, căci “Desăvârşirea este o prăpastie de smerenie” (Sfântul Isaac Sirul).
Dar are şi diavolul un duh, duhul minciunii (căci a lui Dumnezeu este Duhul Adevărului). Şi cu duhul minciunii, diavolul ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu cumva îşi iubesc viaţa viitoare? şi vicleanul îi arată îngerii de lumină (2 Cor. 11, 14). Aici este bine ştiută o deosebire sigură între cele două duhuri: ele au câte o lumină, însă lucrarea lor este diferită.
Lumina Duhului Sfânt este Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în lume, pentm că ne luminează să ne cunoaştem cu adevărat ce suntem, faţă de Sfinţenia lui Dumnezeu. La Lumina adevărului ne vedem mulţimea păcatelor noastre. Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în noi, vedem câtă stricăciune am făcut în vremea întunericului necunoştinţei şi a păcatelor. Şi astfel ne vedem cei mai mari păcătosi. Sfinţii sunt convinşi de păcatele lor, de aceea judecându-se pe ei înşişi, vrednici de iad se văd, dar moştenesc Raiul, primind în dar mântuirea.
Diavolul minciunii are şi el o lumină, însă la fel de mincinoasă ca şi el. Pe când lumina cea adevărată arată păcatele noastre şi din ele ne smerim până în iad, duhul minciunii cu lumina lui ascunde păcatele din ochii mintii, pe care i-a înnegrit cu duhul mândriei, făcând pe cel ce pătimeste să se creadă fără de păcate şi că este mântuit (sectarii). Înşelati sunt şi cei mândri, care închisi în nestiintă sunt convinsi de mântuirea lor, desi s-a întărit în ei întunericul cel mai din afară al mândriei.
Privind viaţa sfinţilor, ei se cred nişte păcătoşi, convinşi de păcatele lor, chiar dacă faţa le străluceşte ca soarele. Asa se întâmplă că pe unii nu îi lasă Dumnezeu fără de cruce, să se zică că sunt păcătoşi, dar şi cei ce zic numai din buze, să vadă de ei înşişi.
Cei desăvârşiţi nu simt numai păcatele lor, ci că se află întrânşii toate păcatele oamenilor (Gal. 6, 2-10). În inima lor străbate durerea, suferă pentru durerea oamenilor, vor să se jertfească pentru ei, vor să fie osândiţi în locul lor. Aceasta este iubirea de jertfă, pârjolul care aprinde lumea, care cutremură porţile iadului şi stârneşte împotrivă toată vâlvătaia de ură sau ispita a doua prin durere.
Pe măsura sporirii darurilor dragostei în noi, pe aceeasi măsură diavolul aprinde vapaia de ură împotriva noastră. Dar dacă îl rugăm pe Iisus Hristos, El se va lupta pentru noi, oamenii, biruind ca un Dumnezeu. Pe cel desăvârşit, în timpul încercărilor îl vor părăsi prietenii, i se vor face potrivnici, îl vor huli, îl vor osândi ca pe un înşelător până şi cei din casa lui, va fi dat în mâinile vrăjmaşilor. Viforul iadului va fi asupra lui, doar-doar îl va despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Acesta este focul celei mai mari încercări şi suferinţe, în care-l curăţeşte Dumnezeu, când însăşi el se ascunde din dragostea Sa şi lasă să se prăvălească asupra lui puhoaie de ură, care caută să-l înghită. De dragostea lui Dumnezeu însă nimic nu-l mai desparte. El spune împreună cu Sfântul Apostol Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: “Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredintat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăltimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39). Iată ce este omul după fire sau un dumnezeu după har (Psalm 81, 6).
2.7. Năluciri şi viclenii demonice
Diavolii, căzând din slava cerească şi pizmuindu-i pe creştini, vor să-i împiedice de la suişul duhovnicesc spre cer, ca să nu ajungă acolo de unde au căzut ei. De aceea este nevoie de multă rugăciune şi voinţă, ca primind cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte lucrările lor, dar şi cum pot fi învinşi fiecare în parte.
Când diavolii văd pe creştini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă să-i ispitească, ridicând multe sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste atacuri pot fi doborâte prin smerenie, post şi rugăciune, dar nici doborâţi nu încetează, ci vin îndată cu viclenii şi mesteşuguri noi. Atunci când nu pot să înşele inima cu plăceri murdare, se silesc să ne sperie, prefăcându-se în femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriaşe şi mulţime de ostaşi. Să nu ne temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată dacă ne rugăm cu smerenie şi ne însemnăm cu Sfânta Cruce.
Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală şi neruşinare, pentru că deşi sunt biruite, ne atacă iarăşi în alt chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se vor întâmpla diferite lucruri în viitor. Dacă vor găsi sufletul neclintit în credinţă şi cugetarea nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este aşa cum îl descrie Iov: “Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum… Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi şi din gura lui ţâşnesc flăcări” (Iov 41, 18-21). “Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se fălească şi amăgeste pe creştini. Dar noi creştinii să nu ne speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât şi slugile lui au fost doborâte de Mântuitorul, ca nişte scorpii şi serpi, spre a fi călcaţi în picioare de creştini” (Sfântul Ioan Scărarul).
Nălucirile lor apar dar se mistuiesc de la sine, nevătămând pe nici un credincios şi poartă asemănarea focului celui veşnic, care-i va arde pe diavoli. Adeseori, viclenii se prefac a cânta psalmi. Uneori, când citim, rostesc îndată ca un ecou cele ce au fost citite sau ne ispitesc să lungim cântarea sau cititul. Dormind, ne scoală la rugăciune şi aceasta o fac des, neîngăduindu-ne să ne odihnim.
Se mai întâmplă uneori să ia chip de călugări, prefăcându-se că vorbesc cu evlavie, ca să amăgească prin asemenea înfăţisări şi să atragă pe cei amăgiti unde voiesc ei. Dar nu trebuie să luăm seama, chiar dacă ne scoală la rugăciune, chiar dacă ne sfătuiesc să postim, chiar dacă ne osândesc cu păcatele ce ne-au îndemnat să le facem. Ei fac aceasta ca să aducă pe cei simpli la deznădejde şi să le spună că nevointa lor nu este de folos şi că viaţa creştină şi monahală este grea, îndemnându-i astfel sa trăiască în păcate.
Diavolii toate le fac, şi le grăiesc, şi le tulbură, şi le amestecă, pentru ca să ne amăgească. Ei pricinuiesc lovituri, zgomote, suieră, iar dacă nu-i luăm în seamă plâng şi se tânguiesc ca nişte biruiţi. Iar dacă prevestesc, să nu credem în ei, căci nu cunosc nimic din cele ce nu au avut loc. Singurul Dumnezeu este Cel ce ştie toate înainte de facerea lor. Duhurile necurate nu cunosc nimic de la ele înşele, ci ca nişte furi, cele ce văd la altcineva le spun. Când vin noaptea şi voiesc să ne grăiască cele viitoare, spunându-ne “Noi suntem îngerii!”, nu le daţi crezare, căci mint. Chiar dacă laudă nevoinţa voastră şi vă fericesc, nu-i credeţi. Pecetluiţi-vă cu Sfânta Cruce pe voi înşivă şi casa voastră şi vă rugaţi. Îi veţi vedea dispărând, căci sunt laşi şi se tem mult de semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea au fost zdrobiţi de Mântuitorul.
Iar dacă totusi stăruiesc cu mai multă obrăznicie, jucând teatru şi schimbându-se în năluciri, nu vă înfricosati, nici nu vă lăsati impresionati, nici nu le dati atentie.
Vederea sfinţilor este liniştită şi blândă, aducând pacea, bucuria şi puterea lui Dumnezeu, iar sufletul priveşte prin sine însuşi pe cele ce se arată şi este cuprins de dorul de cele dumnezeieşti. Năvala şi nălucirile pricinuite de diavoli sunt cu bătăi, cu strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din acestea se naşte frica sufletului, tulburarea şi neorânduiala sufletului şi gândurilor, tristeţea, ura de cei ce se nevoiesc, plictiseala, supărarea, frica de moarte şi apoi dorirea păcatelor, imoralitatea şi lipsa râvnei spre virtute. Când sufletul este cuprins şi stăruie în frică, este semn al prezenţei diavolului. Când diavolii se apropie de noi suntem cuprinşi de o mare spaimă şi frică, inima tresaltă ca şi când ar vrea să iasă din piept, iar de frică şi spaimă nici nu putem striga sau vorbi. Diavolii nu desfiinţează frica, cum fac îngerii, ci când îi văd pe unii înfricoşaţi, le măresc şi mai mult nălucirea şi-i îngrozesc zicând: “Căzând, închinaţi-vă!” (Matei 4, 9). Aşa i-a amăgit pe păgâni şi au fost socotiţi de ei zei.
Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putinţă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu zgomote şi năluciri, ci le-ar fi fost destul să vină şi să ne facă tot ceea ce doresc. Însă neavând putere, joacă şi-şi schimbă chipurile ca pe o scenă, speriind prin zgomote, dar prin acestea se dovedesc mai cu seamă neputincioşi.
Este în firea minţii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o sfinţenie într-însul. Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întăreşte în sine voia cea după fire a minţii. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmaşilor diavoli şi o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ţi se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Diavolii pregătesc un război şi mai rău decât cel dintâi, adunându-şi forţele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la faţa ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălţa întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit, se vor ridica unii de la spate, alţii din faţă, dacă vei părăsi cetatea.
Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza de unde pornim lupta noastră este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta urăşte păcatul prin fire, va ieşi biruitoare şi se va îndepărta de la toate pricinile ce nasc păcatul. Diavolii se învăluie şi se acoperă pentru o vreme în vicleşugul lor, că doar îşi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet şi îl răpesc ca pe o vrabie.
Domnul nostru Iisus Hristos, învăţătorul nostru, ştiind vrăjmăşia lor şi milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu stricteţe, zicând: “Fiţi gata în tot ceasul, că nu ştiţi în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind”. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simţurile tale. Şi dacă se va însoţi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaşte pe cel ce vreau să intre şi să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră şi trândavă. Dar cei ce cunosc răutăţile lor, rămân netulburaţi, rugându-se Domnului.
Loviturile ce ni le dă diavolul, fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simţim şi le vedem. Dar chinurile ce le suferă diavolii de la noi, când devenim uneori virtuoşi sau ne căim pentru greşeli, sau răbdăm îndelung şi rezistăm la necazuri, sau ne rugăm şi împlinim cu râvnă toate celelalte fapte creştineşti prin care diavolul este chinuit, lovit şi pedepsit, toate acestea, după iconomia dumnezeiască, noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim şi să ne moleşim. Căci, drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi (II Tes. 1, 5).
Cum se pot izbăvi de diavoli şi de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul şi neputincioşi? Nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci şi prin strigarea din inimă către Domnul putem izgoni gândurile rele şi pe diavolii care ni le strecoară.
“Strigat-am către Domnul întru necazul meu şi m-a auzit” (Iona 2, 3). Şi iarăşi: “Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea şi glasul meu. De aceea: Până ce va trece fărădelegea, adică tulburarea păcatului, striga-voi către Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps. 56, 2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimicească cu puterea Lui însăşi momeala păcatului şi să surpe idolii cugetării pătimaşe”.
Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaşte că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune şi nădejde, când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinţa nevoinţei şi a înfrânării. Ci mai degrabă stăruieşte în lucrarea izbăvirii de vrăjmaşi prin rugăciune şi răbdare unită cu mulţumire. De vă vor alunga gândurile neputinţei şi ale suferinţei din cetatea postirii, fugiţi în alta, adică în rugăciune şi în mulţumire.
Diavolii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimişi în adânc, au primit împlinirea cererii (Lc. 8, 31-32). Cu cât mai vârtos va fi ascultat creştinul, care se roagă să fie izbăvit de moarte mintală (Isaia Pustnicul, Filocalia I, p. 478).
2.8. De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii?
De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispitiţi? Sfântul Apostol Iacob ne spune: “Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 1, 13-15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie de către diavol, fie prin propria sa voinţă, totdeauna prin îngăduinţa lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureşte că cinci sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi de diavoli:
1. Prima pricină este ca acei “care sunt încercaţi şi se luptă, să ajungă să discearnă virtutea de rău” . Acest război ne aduce experienţă, ajungând să deosebim binele de vicleşug, virtutea de păcat.
2. A doua pricină este că “dobândind virtutea prin osteneală şi durere, să o avem sigură şi nestrămutată” .
3. A treia pricină este ca “înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim” . Războiul continuu ne obligă să ne smerim continuu şi nu ne îngăduie să ne mândrim cu virtuţile noastre.
4. A patra pricină este ca “după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm din toată inima”, precum şi pe diavolii care ne ispitesc.
5. A cincea pricină este ca “devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunile noastre şi nici puterea lui Dumnezeu, care ne-a ajutat”.
Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace, de la durere la bucurie duhovnicească, ştiind că înainte de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, căci nu întru mulţimea oştirii este biruinţa războiului, ci din Cer este putere (1 Macabei 3, 19).
Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună veşnică.
CAPITOLUL III
Tehnica de luptă a diavolilor
3.1. Metodele diavolilor
Trebuie să cunoaştem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj şi să biruim pe vrăjmaşii mântuirii noastre. Avem vrăjmaşi cu adevărat răi, cumpliţi, vicleni, meşteri în uneltiri, puternici, neadormiţi, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, creştinii ortodocşi.
Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3, 7). Mulţi creştini se întreabă dacă există diavoli şi care sunt tacticile prin care aceştia înşeală pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.
Mulţi oameni zic adesea: “Vedeţi-vă de treabă, nu există diavoli!” Diavolii îi îndeamnă să zică astfel. Ei au interesul să ne facă să credem că ei nu există, pentru că aşa este uşor să crezi că nu există nici Dumnezeu şi atunci nu există nici un criteriu moral şi totul este permis.
3.2. Diavolul îşi schimbă des planul de acţiune
Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace şi se potriveşte mai bine fiecăruia şi pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îşi măsoară şi cântăreşte bine fiecare lovitură. Aşadar, într-un fel se luptă cu începătorii şi în alt fel cu cei crescuţi duhovniceşte, într-alt fel cu cei nepăsători şi în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteşte diavolul pe cel bolnav şi neputincios şi altfel pe cei sănătoşi. Altfel se poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că “diavolii, după cum ne vor afla, tot astfel se vor face şi ei faţă de noi”.
Avva Isaac scrie: “Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale şi să-şi schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte”. Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători şi leneşi, faţă de cei râvnitori şi întăriţi duhovniceşte. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica şi să li se pară de la început calea aspră şi greu de străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor pentru cele duhovniceşti este mare. Iar cu cei evlavioşi amână lupta până când vor cădea în lenevire şi atunci îi atacă, micşorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.
Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol poate exploata slăbiciunile noastre.
3.3. Diavolul ne ispiteşte la început cu păcate mici
Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greşeală. Iuda nu a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult şi fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îşi face sălaş în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest vicleşug al diavolilor, ne învaţă: “Multe chipuri are şarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca să vadă cum este acest păcat şi apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinşi să încerce numai o dată şi apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păţi dacă voi păcătui o singură dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Şi astfel fac primul pas. Din nefericire, răul nu se opreşte numai aici. Primul pas este astfel făcut. Cetatea sufletului este distrusă şi puhoi de diavoli pot intra acum şi-l vor lupta pe om cu păcatul desfrânării”.
3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre
Diavolul studiază cu atenţie toate slăbiciunile oamenilor şi după aceasta îşi alege ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginţi, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre necredinţă, altul spre mânie.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că “Avem vrăjmaşi fără de trup, al căror scop principal este aflarea slăbiciunilor noastre, asupra cărora să arunce săgeţile lor, ca să ne doboare în păcate”. Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4,27).
Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii vor veni să ne ispitească.
3.5. “Blândeţea” diavolului
Vrăjmaşul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune şi atrăgătoare. El ştie că dacă ar ataca cu furie de la început, creştinii s-ar mobiliza să lupte împotriva lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că “la început diavolul arată indulgenţă şi încearcă să-şi împlinească scopurile sale păcătoase cu blândeţe şi se arată cu dragoste faţă de creştini”. Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca faptă bună.
3.6. Diavolul lucrează în ascuns
0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce mulţi oameni cred că nu există diavoli. Sfântul Clement Romanul spune că atunci când diavolii se retrag şi se ascund, râvna creştinilor spre virtute scade. Iar dacă diavolii s-ar arăta în toată urâţenia şi răutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de frică şi s-ar feri de ispitele lui.
Aşadar, deşi diavolul este fiinţă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să nu dea importanţă şi să fie liniştiţi.
3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere
În viaţa duhovnicească, cea mai înfricoşătoare armă a diavolului este atacul prin surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat cum să biruim această puternică ispită: “Rugaţi-vă neîncetat, ca să nu cădeţi în ispită” (Matei 26,41). Prin rugăciune şi priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul nostru şi ne va sfinţi şi astfel va alunga pe diavoli.
Sfântul Apostol Pavel ne spune să priveghem şi să ne rugăm neîncetat, “ca să nu ne ispitească Satana din pricina noastră” (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea datorită nepăsării noastre faţă de cele duhovniceşti este starea sufletească de care are nevoie diavolul pentru a stăpâni sufletul nostru.
3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea
Viaţa duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfinţirea noastră şi orice clipă care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curăţire şi sfinţire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: “Diavolul, când află un suflet moleşit şi care nu se îngrijeşte de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă”. “Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor duhovniceşti”.
Sufletul care nu-şi simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viaţa cea veşnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a diavolului. Să ne ostenim duhovniceşte, ca să păzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.
3.9. Amânarea pocăinţei
Ai timp să te pocăieşti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastră, prin gândurile pe care ni le insuflă diavolul în mintea noastră, cât şi prin cuvintele oamenilor păcătoşi.
Ani de zile am fost jucării în mâinile diavolilor, făcându-le pe plac şi săvârşind păcate. Într-o zi însă, lumina dumnezeiască străluceşte în noi şi ne îndeamnă la pocăinţă. Darul lui Dumnezeu ne face să simtim starea noastră păcătoasă. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă prin gânduri de pocăinţă insuflate de Sfântul Înger Păzitor şi prin duhovnici. Acum intervine însă şi diavolul. El lucrează cu gândurile amânării, pe care ni le insuflă în mintea noastră. Încearcă să ne convingă prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu eşti pregătit, ai timp, ce o să zică duhovnicul când va afla păcatele tale? Lasă, să te îndrepţi şi apoi te vei pocăi!
Nici un om nu poate fi însă sigur că în viitor se va pocăi sau că nu va muri. Dar diavolul, ajutat de înclinările noastre spre păcate, de cele mai multe ori reuşeşte să câştige voinţa noastră. Astfel, pocăinţa noastră este amânată şi ocazia începutului bun şi al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea timpului, patimile noastre se vor mări.
Rănile sunt mai uşor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie să punem de îndată în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să facem să rodească prezentul. Să ne închidem urechile la poveţele viclenilor diavoli, care ne şoptesc că avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este adevărul, pe care diavolul caută să-l schimbe, pentru a ne înşela.
Unui părinte îi soptea diavolul la ureche: “Lasă, ai să mergi mâine să te spovedeşti!” Iar părintele îi spunea: “Nu, astăzi mă voi spovedi şi mâine fie voia Domnului”.
3.10. Diavolul se preschimbă luând înfăţişarea văzută
Din Vieţile Sfinţilor aflăm că diavolii se arată trupeşte. De aceea Duhul Sfânt ne avertizează că “Satana se preface în înger de lumină”. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: “Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua chipul unei femei şi o imita în tot felul, numai ca să mă înşele. Uneori mi se arăta ca un om evlavios. Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca atunci când citim să rostească după noi ca un ecou cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni şi gata să se prefacă şi să se schimbe în toate înfăţişările. Ei râd nebuneşte şi şuieră, căci toate le fac şi le grăiesc şi le tulbură şi în toate se prefac şi pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei simpli”.
Vieţile Sfinţilor prezintă nenumărate exemple despre apariţiile sensibile ale duhurilor rele, care uneori vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori fac să se audă tropăituri, şuierături, blasfemii şi vorbe murdare. Şi toate acestea cu scopul de a înspăimânta şi înfricoşa pe cel credincios. Ştiind toate aceste lucruri, trebuie să fim foarte atenţi şi să nu ne temem.
Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieşte să nu dăm nici o importanţă unor astfel de meştesuguri diavoleşti. Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra celor credincioşi, nu ar mai veni cu astfel de meştesuguri, ci i-ar doborî direct. Duhurile rele se mistuiesc dacă ne rugăm cu credinţă şi smerenie şi chemăm numele Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.
3.11. Diavolul ne înşeală prin ghicit, vise, prejudecăţi şi superstiţii
Diavolul ne înşeală prin ghicit, prejudecăţi, vise şi superstiţii, care la prima vedere par nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Înţelepciune, a ascuns omului viitorul său. Iar acest lucru l-a făcut pentru a-l feri de o înfricoşată sursă de nelinişte şi nefericire. În plus, i-a hărăzit speranţa şi l-a încredinţat de iubitoarea Sa purtare de grijă, cerându-i să se lase în grija Sa, cu încrederea copilului faţă de Părintele Său.
Însă vrăjmaşul diavol, vrând să slăbească şi să micşoreze această încredere, speculează cu vicleşug capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de a cunoaşte anumite lucruri, la care omul nu are acces. Mai ales cele referitoare la viitor. Să nu uităm că omul este, totuşi, mai prejos decât îngerii (Evrei 2,7). Asadar, diavolii fără să fie a toate cunoscători, căci atotstiinta este o însusire numai a lui Dumnezeu, cunosc totusi unele împrejurări legate de cele ce se vor petrece.
Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torenţial în Muntii Etiopiei şi, în acelaşi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit şi prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacă un frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care văd şi aud acest lucru se vor arăta în vis ţie şi îţi vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei încrede în visele şi descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din însuşirile lor, se prefac că ghicesc şi că spun mai înainte ce se va întâmpla după mai multe zile.
Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii “se prefac că ghicesc”, căci în esenţă ei nu ghicesc nimic, ci înşeală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se dovedesc mincinoşi, căci mint şi nu spun nimic adevărat şi sigur.
Hrana diavolilor este minciuna. Şi chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca să poată apoi să înşele şi să ne robească şi să ne prindă în cursele sale.
Sfântul Didim Alexandrinul spune că “de multe ori diavolul ne înşeală, amestecând adevărul cu minciuna”. De aceea, noi nu trebuie să ascultăm şi să credem ce spune diavolul şi nici cuvintele rostite de cei demonizaţi. Să luăm pildă pe Domnul Iisus Hristos şi pe Sfinţii Apostoli, care n-au primit cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind adevărate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate că mărturiseau despre El un adevăr, anume că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).
La fel a făcut şi Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul când striga despre Sfântul Apostol Pavel şi Sila: “Aceşti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt” (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste adevăruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învăţat să nu credem în ghicit şi prevestiri, care sunt lucrări diavoleşti. Şi acest lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol să fie amestecată şi minciuna sa şi ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată crezare. Pentru că nu se cuvine ca noi, având dumnezeieştile Scripturi şi libertate de la Mântuitorul, să ne lăsăm înşelaţi de diavoli. Trebuie să fim foarte atenţi, pentru că multi vrăjitori şi ghicitori fac aceste lucrări, folosind cuvinte de evlavie şi de rugăciune.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Şi lucrul cel mai mare al înşelăciunii este că, atunci când suntem preveniţi asupra acestor înşelăciuni, încercăm s-o apărăm pe femeia ghicitoare spunând despre ea că este creştină şi că nu spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm şi mai tare, pentru că foloseşte numele lui Dumnezeu spre ocară”.
Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înşelătoare. De foarte putine ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de multe ori prin ele, urmărind să ne murdărească sufletul si trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne zice: “Nimeni să nu se învoiască a se gândi ziua la năluciri visate în timpul nopţii, căci şi acesta este un scop al diavolilor, ca să ne murdarească în timpul stării de veghe cu spurcăciunile visate în timpul nopţii”. Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a nu crede în vise.
Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are puterea să ne-o descopere, trecând peste cenzura noastră (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă: “Cel ce crede în vise este asemenea celui care aleargă după umbra sa şi încearcă s-o prindă”. Când începem să credem în vise, dăm dracilor dreptul de a ne ispiti şi când suntem treji. Atenţie, de asemenea, şi la superstiţii şi la prejudecăţi. Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt oameni care consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să vrea sau fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belşugul de anumite persoane sau întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăşurarea firească a vieţii. De cele mai multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să creadă în superstiţii. Este vorba aici de oameni necredincioşi sau mai puţin credincioşi.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: “Văzând un om oarecare, repede îl poţi condamna, la îndemnul nefast al superstiţiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ţi-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmaş fratelui tău, fără nici un motiv justificat? Şi nu înţelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este ruşinea şi, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un coşmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri şi crede că acestea ar prevesti ceva rău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din casă, să te păzeşti de a păcătui. Dacă vom păcătui, va veni şi căderea noastră. Altfel, diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui, vom fi sub influenţa diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rău”.
Deşi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22, 22-29) şi este cunoscut că diavolul este tatăl minciunii (Ioan 8, 44), se găsesc destui creştini care se ocupă cu ghicitul, cred în vise şi prejudecăţi, lăsând prin aceasta ca diavolul să le conducă viaţa lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: “Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei diavolilor, ci să ne îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a superstiţiilor. Căci pentru noi este mai de preţ să credem în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în învăţătura Sa, iar ca armă să avem Crucea Sa. Fericit este însă şi sufletul care cheamă numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau trebuinţă, pentru că se va îndepărta de la el orice lucrare satanică”.
3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural
Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ne ispitească, pentru a încerca credinţa şi evlavia oamenilor. Răul care există în lume este de multe ori o armă redutabilă a diavolilor, prin care încearcă pe oameni. Astfel, diavolul trimiţând cele rele oamenilor, adică nenorocirile, bolile, încercările, mâhnirile, reuşeşte de multe ori să aducă pe oameni la disperare şi deznădejde.
In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovă, se arată putinţa diavolului de a chinui pe oameni cu boli. Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de suferinţă ai femeii, spune că satana a legat-o cu aceasta (Luca 13, 11). Din nefericire, diavolul ne războieşte tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne copleşesc, bolile ne cercetează, moartea bate la uşă, nereuşitele ne încearcă, visurile ne sunt spulberate, speranţele zdrobite, biciul încercărilor ne loveşte fără milă. Iar noi, în faţa greutăţilor vieţii şi, mai ales, din pricina neliniştii, neputinţelor şi descurajărilor, ne pierdem nădejdea şi credinţa. Iar pentru aceste lucruri ne certăm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocărâm, îi cerem socoteală. Alături de noi, diavolul se bucură de aceste reuşite ale lui.
Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutăţile vieţii, căci diavolul pândeşte tot timpul, ca să exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem. Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, pentru creşterea noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne împinge la vrăjmăşie cu Dumnezeu şi urmăreşte să ne îndepărteze de El, ca după aceasta să devenim pradă uşoară pentru ei.
Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite faţă de microbi. Alte boli sunt datorate păcatelor noastre. Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor şi le slăbeşte puterea, din sănătoase făcându-le bolnave şi chircite.
Cuviosul Nil Ascetul Spune: “Sunt aşadar diavoli care intră în trupul omului şi în toate mădularele lui şi îi sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Şi aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o boală”. De aceea, în orice boală trebuie să alergăm în primul rând la Sfintele Taine şi la rugăciunile Bisericii. Şi nu numai la Sfântul Maslu, ci şi la rugăciunile speciale pentru vrăji, deochi, farmece, coşmaruri, insomnii, precum şi orice rele care îi bântuie pe oameni.
Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagă lui Dumnezeu va putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice rău cu care satana încearcă să ne chinuie.
3.13. Furnico-leul
Furnico-leul este tactica de acţiune a diavolului. La început diavolul este mic şi neobservat, ca o furnică, iar după o perioadă de timp devine mare şi înfricoşător ca leul (1 Petru 5, 8).
Furnico-leul este, de fapt, păcatul, aşa cum ni-l prezintă diavolul. La început, înainte de a păcătui, diavolul ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără însemnătate şi fără consecinţe. Se străduieşte, ajutat de patimile noastre, să ne prezinte păcatul ca fiind mic şi fără nici o gravitate. Iar după ce am păcătuit, ni-l arată ca un leu, mare şi înfricoşător. Şi acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznădejde şi a ne convinge că nu mai este şansă de pocăinţă şi, deci, de mântuire. Toţi am avut de suferit de pe urma acestei arme diavoleşti.
La început, diavolul îţi pune în gând să calci o poruncă dumnezeiască. De exemplu, să desfrânezi. Ajutat de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului începe sistematic. Dacă omul nu i se împotriveşte prin post, rugăciune, smerenie, spovedanie şi Sfintele Taine, diavolul îi spune: “Nu te necăji, nu eşti tu primul nici ultimul care greşeşte. Şi apoi ce mare păcat, astăzi toţi păcătuiesc. Mai târziu te vei pocăi”. Astfel de atacuri foloseşte diavolul, ca sa pară mai mic păcatul şi fără însemnătate.
După ce ai păcătuit, diavolul te aduce la deznădejde spunându-ţi ce lucru înfricosător ai făcut. Cum ai să te duci la duhovnicul tău să-i spui că ai gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai călcat porunca lui Dumnezeu si pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milă. Nu mai ai sansă de mântuire. Mai bine distrează-te si păcătuieste în continuare. Îngreunându-ţi sufletul cu păcate, pierzi astfel şansa pocăinţei şi a mântuirii.
De aceea este nevoie de mare atenţie. În esenţă nu există păcate mari sau mici, uşoare sau grele. Toate păcatele sunt păcate. Cine a greşit într-o singură poruncă dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate poruncile dumnezeieşti (Iacob 2, 20). Deci, nu trebuie să considerăm unele păcate mici si altele mai grele. Această metodă de deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru că orice păcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi mânie pe Dumnezeu. Iar dacă am păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm, căci mila lui Dumnezeu este nemăsurată.
3.14. Diavolul înşeală prin erezie şi necredinţă
Credinţa puternică dreaptă (ortodoxă) şi faptele bune creştine mântuiesc pe om. Dimpotrivă, credinţa rătăcită, eretică şi care se sprijină pe născociri omeneşti şi diavoleşti şi care nu cunoaşte Sfintele Scripturi, nu foloseşte şi nu mântuieşte.
Sfântul Atanasie cel Mare spune: “Diavolul, care în urâciunea răutăţilor lui, a născocit ereziile, se foloseşte de cuvintele Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi, semănându-ţi ele otrava sa sufletească. Ca urmare, credinţele eretice şi greşite, care se împotrivesc învăţăturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici înfricoşătoare pentru mântuirea sufletelor noastre şi arme puternice ale diavolilor. Prin necredinţă, diavolul întinde curse mai ales celor învăţaţi, care se încred în ei înşişi. Diavolul se prezintă în faţa lor cu ştiinţa şi filozofia şi le aduce necredinţa.”
Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? “Cine a văzut ceea ce spun Sfintele Scripturi?” întreabă cei necredincioşi. Iată gânduri si întrebări insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre necredinţă.
Sfântul Apostol Pavel scrie: “Dumnezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos”.
3.15. Oamenii păcătoşi sunt slugile diavolilor
Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume slujbaşii săi (Ioan 12, 31). Vrăjmaşul mântuirii noastre se luptă pentru pierderea sufletelor omeneşti şi a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fără voia lor. Astfel de oameni, gata oricând să facă voia diavolului, sunt nenumărati, atât tineri, cât si vârstnici, bărbaţi şi femei. Iată numai câteva exemple: soţul tiran, aspru, beţiv şi desfrânat, care alungă pacea şi dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă, smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de ştiinţă sau de cultură, necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă otrava necredinţei şi a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu ajutorul banilor corupe conştiinţele; tatăl şi mama, care prin educaţia atee, eretică şi imorală pe care o dau copiilor îi conduc pe aceştia în mrejele păcatelor şi spre pierderea sufletelor…
Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale diavolilor, cu voia sau fără voia noastră şi să contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor noştri. Căci va veni într-o zi clipa în care vom da seama de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va spune atunci: “Sângele lor din mâna ta se va cere” (lezec. 3, 20).
Tot Mântuitorul nostru ne-a învăţat: “Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7, 15). Iar Sfinţii Apostoli ne-au învăţat: “Nu daţi crezare oricărui duh. Ci cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (1 Ioan 4, 1).
Având o astfel de poruncă de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de orice legătură cu duhurile necurate (de astrologi, vrăjitori, magi, senzitivi, contactanţi ai OZN, prezicători, bioenergeticieni, radiestezişti etc.) Chiar dacă demonul se preface că spune prin ei adevărul, noi cunoscând scopurile pe care le urmăreşte el, să le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele Sfintelor Scripturi: “Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele” (Ps. 49, 17).
3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea
Ca să păcătuiesti este cel mai uşor. Rar şi greu lucru este a te pocăi şi a te mântui. Multe pricini contribuie la aceasta: nepăsarea, ruşinea, lipsa de interes. Şi astfel omul rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea sa.
Pocăinţa noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din tara păcatului, în casa Tatălui Său. Lipsit de această nădejde, omul păcătos se simte parăsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta de a se elibera de păcatele sale, care îl apasă. lar greutatea păcatelor sale creşte în fiecare zi şi starea sa sufletească se înrăutăţeşte. Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îşi pierde şi mântuirea, pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot lucrul rău şi aceasta împotriva bunăvoinţei lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Tim. 2, 4).
Arma deznădejdii este extrem de eficace pentru diavoli, căci deznădejdea va sluji întotdeauna de sfetnic rău omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii la Dumnezeu şi îl sileşte să rămână împotmolit în mlaştina păcatelor. Dar cum lucrează diavolul? El şopteşte la urechea fiecărui om păcătos: “Iată tinereţea ţi-ai pierdut-o în păcate, toată viaţa ta ai făcut numai rele, desfrânări, hoţii, minciuni, iubire de arginţi, beţii, ai minţit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce nădejde de mântuire ai? Eşti pierdut! Cel puţin mai distrează-te, câte zile mai ai de trăit pe pământ”.
Astfel urmăreşte diavolul să adâncească pe om şi mai mult în păcate, să facă inima noastră locaş al diavolilor şi să ne îndepărteze de Dumnezeu.
Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ţi pară rău de păcatele săvârsite şi să te ridici şi să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că “diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în deznădejde, mai multă decât atunci când păcătuieşte”.
Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată cât de bun şi iubitor de oameni este Dumnezeu, ca să ne dea nădejde şi curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor. De fiecare dată când şovăim să ne pocăim şi rămânem în deznădejde, bucurăm pe diavoli şi ne facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă a diavolilor (II Tim. 2, 26). Să nu ne lăsăm stăpâniţi de deznădejde, căci deznădejdea se naşte din mulţimea păcatelor, din îngreunarea conştiinţei şi din nesuferita mâhnire sau din mândrie şi din îngâmfare, după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.
Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne-o prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă. Numai diavolul se bucură de deznădejdea omului. Orice gând de deznădejde este de la cel viclean.
Sfântul Ioan Scărarul spune: “Nimic nu se compară cu îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, cel ce deznădajduieşte, s-a înjunghiat pe sine”.
3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolaţi
Oamenii izolaţi, care se sprijină pe ei înşişi, care nu se sfătuiesc cu alţi oameni, sunt cel mai uşor de atacat şi de doborât de diavoli. Întărirea reciprocă a doi sau mai multi fraţi este o armă înfricoşată împotriva diavolilor. Oamenii uniţi duhovniceşte, care se ajută şi se întăresc reciproc, cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmaşul mântuirii noastre ştie că “unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Domnului, acolo se află şi Hristos în mijlocul lor” (Matei 18, 20) şi de aceea îi urmăreşte pe cei izolaţi, pentru a-i ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanenţă legătura duhovnicească cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii noştri.
Creştinii, care sunt uniţi duhovniceşte cu Hristos şi cu semenii lor când se roagă împreună, se ajută unii pe alţii şi muncesc împreună, iar harul lui Dumnezeu îi păzeşte de săgeţile diavolilor. Cele mai multe cazuri de sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Biserică şi trăiesc izolaţi. Datoria noastră este foarte clară: Nu vom îngădui diavolului să ne piardă cu înşelăciunea sa.
Să rămânem credincioşi în cele ce am învăţat şi de care suntem încredinţaţi din Sfintele Scripturi şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi (II Tim. 3, 14). Pentru că aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre şi al dobândirii vieţii celei veşnice.
3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta
Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate şi de păcate nu au reuşit, atunci ne atacă cu mândria. Omul care cedează acestui mare păcat este stârnit de orgoliu şi, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel mai păcătos. Dacă, de exemplu, ne luptăm cu diavolii şi nu cedăm ispitelor lor, ei îşi schimbă metodele şi ne atacă cu cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îţi va şopti la ureche: “Bravo! Eşti un luptător virtuos. Meriţi laude!” Este însă glasul diavolilor, care sunt învăţătorii îngâmfării.
Dar această metodă poate fi utilizată şi în alt mod: Diavolul vine şi sădeşte în om dispoziţia pentru o râvnă foarte mare, adică ne îndeamnă să ne nevoim, spre cele ce depăşesc puterea noastră (post peste măsură, somn puţin, priveghere de toată noaptea…). Sfântul Ioan Scărarul ne lămureşte: “De multe ori scopul vrăjmaşilor nostri este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca, descurajându-ne (sau îmbolnăvindu-ne), să lepădăm şi cele după putere şi să prilejuim râsul cel mai mare al vrăjmaşilor noştri”. Sfinţii părinţi ne învaţă că tot ceea ce este peste puterea noastră este de la diavoli. De exemplu, dacă ţinem post aspru, fără binecuvântarea duhovnicului, ne putem îmbolnăvi cu trupul şi nu mai putem munci pentru fapta bună creştină, necesară mântuirii noastre.
Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtuţilor are şi el anumite legi. Diavolul ne îndeamnă să le călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de puterile noastre. Iar rezultatele? Nereuşind, ne îmbolnăvim, deznădăjduim, scade râvna spre virtute şi în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.
Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea dojanei. Vrajmaşul nostru ne laudă pentru izbânzile noastre; ne înalţă pe culmile mândriei şi ne arată pe ceilalţi oameni neînsemnaţi, păcătoşi şi proşti. Fariseul din noi va cugeta: “eu nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, adulteri…” (Lc. 18,11). Şi astfel se întâmplă ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: “Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie, dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea să pătăm pe cel dintâi”.
Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu şi pierdem astfel plata pentru virtuţile pe care le avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevărat, vrăjmaş înfricoşător este diavolul.
Să stăm bine! Să stăm cu frică, să luăm aminte!
3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma morţii omului
a) Primul atac al diavolilor este asupra credinţei. Satana seamănă gânduri de îndoială şi de necredinţă în mintea omului. Creştinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu cu smerenie şi să-i răspundă: “Mergi înapoia mea Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu şi cei asemeni ţie”;
b) Al doilea atac este asupra deznădejdii. Prin aceasta ne înfricoşează cu păcatele pe care le-am făcut, spunându-ne că nu mai avem nădejde de mântuire. Noi să ne aducem aminte că Dumnezeu este milostiv şi poate ierta păcatele noastre;
c) Al treilea atac al diavolilor în preajma morţii omului este cu slava deşartă. Prin aceasta ne îndeamnă să avem încredere în faptele noastre. Noi să ne aducem aminte că toate faptele bune le-am făcut numai cu ajutorul lui Dumnezeu;
d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La mulţi creştini, înainte de moarte, diavolii se arată în chip de îngeri luminaţi şi alte năluciri (2 Cor. 11, 14). În aceste clipe trebuie să ne smerim şi să-i zicem: “Prefă-te ticălosule în întunericul tău. Eu nu sunt vrednic de astfel de arătări”.
Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.
Diavolul dispune de arme puternice şi nenumărate şi ne atacă cu mare furie, pentru a ne birui. Dar nu trebuie să ne speriem de atacurile diavolului atâta timp cât ne aflăm aproape de Dumnezeu cel Atotputernic. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut om “ca să strice lucrările diavolului” (Ioan 3, 8) şi să izbăvească pe cei pe care “frica morţii îi ţineau în robie toată viaţa” (Evr. 2, 14-15).
Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiinţat împărăţia iadului şi a eliberat pe cei deţinuţi acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: “Se cuvine să nu ne temem de atacurile lui şi de săgeţile lui arzătoare şi de vicleniile lui lucrate de meştesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu credinţă şi cu evlavie, pune pe fugă toată oştirea diavolilor”. Aceasta întrucât Dumnezeu ne-a încredinţat că “mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume” (1 Ioan 4, 4). Alături de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem şi noi puternici. Şi astfel şi noi smeriţii şi neputincioşii avem curajul să ne aruncăm în luptă şi să ne împotrivim vrăjmaşilor diavoli.
La Sfântul Botez am fost întrebaţi: “Te lepezi de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi îngerii lui? De toată slujirea lui?” Iar noi am răspuns: “Mă lepăd!” Iar apoi: “Te uneşti cu Hristos?” Şi noi am răspuns: “Mă unesc!” Cu cât vom fi mai sfinţi, mai apropiaţi de Dumnezeu, mai uniţi mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniţi cu lumea şi cu păcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiaţi de noi şi noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: “Cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine şi cel viclean nu se atinge de El” (1 In. 5,18).
(Extras din cartea: “Razboiul creştinilor cu diavolii”)
În afara Ortodoxiei celei adevărate, întunericul creşte cu repeziciune!
1.1. Crearea îngerilor
Dumnezeu Creatorul a făcut mai întâi lumea îngerilor, a duhurilor slujitoare (Psalm 103, 5), ca să slujească voii Sale Dumnezeiesti Prea Sfinte. Toţi îngerii au fost creaţi de Dumnezeu în acelaşi timp.
Scopurile principale pentru care au fost creaţi îngerii care formează lumea nevăzută sunt: pentru a-L slăvi pe Dumnezeu (Is. 6,3; Lc. 2,14); pentru a împlini voia lui Dumnezeu cea Sfântă (Mt. 4,11; 25,31; 1 Tim. 3,16); pentru a vesti oamenilor tainele şi voia lui Dumnezeu (Mt. 1,20; 2,13; 28,2; Lc. 1,26); pentru a-i ajuta pe oameni să se mântuiască (Ev. 1,14); pentru a ajuta sufletele oamenilor după moartea trupească şi a le duce în Rai (Lc. 16,22).
Sfânta Scriptură ne spune că sunt nouă cete îngereşti şi trei ceruri (II Cor. 12,4), conform cu descoperirea avută de Sfântul Apostol Pavel. Sfântul Dionisie Areopagitul, în cartea sa “Despre ierarhia cerească” spune că cetele îngereşti se împart în trei grupe triadice: 1. prima grupă triadică îngerească: serafimii, heruvimii şi tronurile; 2. a doua grupă triadică îngerească: domniile, stăpâniile şi puterile; 3. a treia grupă triadică îngerească: îngerii, arhanghelii şi începătoriile.
Dumnezeu îşi descoperă voinţa Sa la îngerii din ceata superioară, iar aceştia, la rândul lor, o comunică celorlalţi îngeri. În felul acesta, tainele şi puterile lui Dumnezeu urmează în ordine descendentă, de la serafim la înger şi fiecare ierarhie ulterioară este consacrată numai cu acele cunoştinţe, pe care este capabilă să le cuprindă la nivelul respectiv al dezvoltării spirituale.
Cuvântul “înger” înseamnă sol sau trimis. Îngerii au căpătat acest nume datorită slujirii lor, îndreptată de la Atotmilostivul Dumnezeu către mântuirea oamenilor. Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Îngerii nu sunt, oare, toţi duhuri slujitoare, trimise să slujească pentru cei ce vor moşteni mântuirea?” (Evrei 1,14). Sfântul Grigorie Teologul precizează: “Îngerii, fiind slujitori ai vointei dumnezeiesti, ei nu numai prin facultatea firească, dar şi în virtutea harului îmbelşugat se deplasează ca gândul peste tot. Şi, pretutindeni, sunt alături de fiecare, atât datorită iuţimii cu care îşi îndeplinesc slujirea, cât şi datorită subtilităţii esenţei lor. Crearea îngerilor a precedat crearea lumii materiale a omului” (Iov 38,7).
Sfânul Ierarh Dimitrie al Rostovului scrie: “Îngerii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, aşa cum a fost creat mai târziu omul”. Iar Sfântul Ignatie Brianceaninov ne asigură: “Chipul dumnezeiesc la îngeri şi la om, constă în înţelegerea din care emană duhul, ce ajută gândul şi-l însufleţeşte. Acest chip este asemenea prototipului şi este nevăzut, aşa cum nevăzut este şi la oameni. El conduce întreaga făptură a îngerului şi a omului. Îngerii sunt, deci, fiinţe vii, raţionale, imateriale, nemuritoare, capabile să slăvească în imnuri pe Dumnezeu, făpturi limitate în timp şi în spatiu şi ca urmare au o înfăţişare proprie”.
Sfântul Apostol Pavel ne limpezeşte scopul creaţiei: “Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie începătorii, fie stăpânii. Toate s-au făcut prin El şi pentru El” (1 Coloseni 1,16). Din Apocalipsă aflăm că nu putem cunoaşte exact numărul îngerilor: “Şi era numărul îngerilor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (Apoc. 5,11).
Fără a cunoaşte exact firea îngerilor, putem însă să fim siguri că, îngerii nu au trup material ca oamenii, ci sunt duhuri de lumină, care răspândesc strălucirea dumnezeiască. Când, însă, primesc poruncă de la Dumnezeu, ei se pot arăta şi trupeşte, pentru a fi percepuţi de oameni, păstrându-şi însuşirile suprafireşti.
1.2. Când au apărut diavolii?
Lucifer, fiind înger de lumină şi căpetenia celei de a doua trepte îngereşti, în loc să progreseze în sfinţenie, s-a mândrit, voind să fie asemenea cu Dumnezeu (Isaia 14,14). Dumnezeu l-a blestemat, i-a luat harul Duhului Sfânt şi astfel s-a transformat în diavol (Lc.10,18). Împreună cu el au căzut şi îngerii care i-au urmat lui, (diavolii) care sunt supuşi Satanei (Efes. 6,12).
Domnul nostru Iisus Hristos ne arată căderea îngerilor: “Am văzut pe satana, căzând ca un fulger din Cer…” (Luca 10,18). Sfântul Apostol Pavel scrie că îngerii răzvrătiţi au fost aspru pedepsiţi de Dumnezeu şi trimişi în Iad, până în ziua în care vor fi judecaţi pentru păcatele lor. Iar Sf. Apostol Petru ne spune: “Dumnezeu, n-a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului în Iad, i-a dat să fie păziţi, până la judecată” (2 Ptr. 2,4). Sfântul Apostol Iuda ne spune că răzvrătirea acestor îngeri care nu au vrut să rămână în starea lor, ci au dorit să fie în locul lui Dumnezeu, a fost pedepsită astfel: “pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare, în întuneric, în lanţurile veşnice, spre ziua judecăţii celei mari” (Iuda 6).
Diavolii au însuşirile îngerilor, cu diferenţa că, deşi au fost creaţi de Dumnezeu buni şi sfinţi, ei n-au rămas în starea lor de sfinţenie şi bunătate, ci au căzut fără de întoarcere, în întunericul mândriei şi vicleniei. Aşadar, întâiul vinovat de păcat şi întemeietor al răutăţilor este diavolul: “…pentru că, de la început diavolul păcătuieşte” (1 loan 3,8). El a păcătuit, nu pentru că aşa i-ar fi fost firea, sau că ar fi primit înclinaţia spre păcat, pentru că în acest caz, vina ar fi căzut pe Dumnezeu. Dimpotrivă, fiind creat de Dumnezeu bun, el însuşi, prin propria voinţă, s-a făcut diavol, adică clevetitor, vrăjmaş, mincinos şi defăimător.
Sfântul prooroc Iezechiel spune:“…tu erai pecetea desăvârşirii, deplinătatea înţelepciunii şi cununa frumuseţii. Tu te-ai aflat în Eden, în grădina lui Dumnezeu”; “fost-ai fără prihană în căile tale, din ziua facerii tale şi până s-a încuibat în tine nelegiuirea” (Iezec. 28,15).
Decisiv, răul nu ţi-a fost dat ţie din afară, ci tu însuţi l-ai zămislit. Sfântul Antonie cel Mare ne învaţă scopul principal al lucrării diavoleşti pe pământ: “Diavolii se numesc aşa, nu pentru că aşa s-au făcut sau pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut răi, ci pentru că au căzut din înţelepciunea cerească, (mândrindu-se). De atunci ne ispitesc mereu, încercând să împiedice urcarea noastră la Cer, locul de unde au căzut ei”.
Oamenii, având trup şi suflet, pot să treacă de la plăcerea trupească la cea sufletească. Diavolii însă sunt lipsiţi de această posibilitate, pentru că în ei binele firesc a fost nimicit prin căderea şi pierderea harului dumnezeiesc. La oameni, binele este amestecat cu răul, dar la demoni, precumpăneşte şi acţionează numai răul.
Păcatul lor cel mai mare este ura neînfricată faţă de Dumnezeu. Ei au transformat ascultarea faţă de Dumnezeu, firească tuturor făpturilor, într-o împotrivire şi într-o vrajbă neîncetată. De aceea, căderea lor este fără de întoarcere.
Ei îşi găsesc plăcerea în tot felul de păcate, se complac mereu în rele, trecând de la un păcat la altul. Neputând săvârşi păcate trupeşti, ei păcătuiesc cu imaginaţia şi cu simţurile. Şi-au obişnuit esenţa lor cu viciile fireşti ale cărnii. Aceste vicii sunt dezvoltate la ei, mai mult decât la oameni.
Demonii nu pot face nimic rău Creatorului, Care fiind Dumnezeu Atotputernic, este inaccesibil oricăror influenţe de afară, din partea făpturilor. De aceea, demonii şi-au îndreptat toată răutatea lor, împotriva oamenilor, care sunt chipul lui Dumnezeu, creatura mâinilor Sale. Demonii, ştiind că Dumnezeu îşi iubeşte făptura sa, caută să dăuneze cât mai mult obiectului iubirii Sale. Duhurile necurate, având în sine principiul tuturor relelor, caută să-i atragă pe oameni, să-i facă robii lor, pentru a-i duce le pierzarea veşnică răzbunându-se astfel, împotriva lui Dumnezeu. Diavolul este duhul cel rău care desparte pe om de Dumnezeu şi inspiră ură, perfidie şi minciună între oameni. Ispititor (Matei 4, 3), stăpânitor al acestei lumi (Ioan 12, 31; 14, 30; 16, 11).
În Vechiul Testament, diavolul este duhul răutăţii, de a cărui fiinţă ţine însăşi păcatul, zavistia şi minciuna. Pentru că El, de la început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. “Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8,44).
Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe spun că locul diavolilor căzuţi din ceata a doua îngerească se va completa cu sfinţi, preoţi şi călugări, după care lumea se va sfârşi, datorită păcatelor oamenilor.
Libertatea vrăjmaşilor noştri depinde de sufletele omeneşti care se mântuiesc şi, de aceea, îi atacă pe oameni aşa de tare, ca să tragă cât mai multe suflete în Iad.
Dacă sufletul omului, după moartea trupului, ajunge în Rai, diavolul care l-a ispitit, va fi trimis la Satana în Iad, deoarece nu şi-a îndeplinit misiunea încredinţată. Dacă sufletul omului ajunge în Iad, diavolul care l-a ispitit va fi trimis de satana la alt om, ca să-l ispitească. O altă cauză pentru care diavolul luptă aşa de tare pe oameni este şi dorinţa de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, Care l-a blestemat şi acest lucru îl poate realiza, prin osândirea cât mai multor suflete în Iad.
1.3. Diavolul – ucigaş de oameni
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie au numit în felurite moduri pe diavoli: “Ducă-se pe pustie”, “întunecatul”, “stăpânitorul morţii” (Evr. 2,14), “potrivnicul”, “mincinos şi tată al minciunii” (Ioan 8,44), “cel viclean” (Matei 13,19), “urâtorul binelui”, “înşelător”, “şiret”, “vrăjmaş”, “ucigaş”, “leu care răcneşte”, balaur”, “Belzebut” s.a. În toate aceste numiri, caracteristice sunt răutatea şi vrăjmăşia, dirijate împotriva oamenilor.
Diavolul urmăreşte, prin orice mijloc, pierderea sufletelor noastre.
1.3.1. Cum arată diavolii
Îngerii au chip şi înfăţişare, la fel ca şi chipul sufletului omenesc. Iar acest aspect exterior este constituit de chipul şi înfăţişarea omului exterior în trupul său.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune că sufletele îngerilor sunt nişte corpuri subtile, eterice, pe când trupurile oamenilor sunt materiale, pământeşti. Îngerii, la fel ca şi sufletele omeneşti, au membre, cap, ochi, gură, degete, mâini, picioare. Într-un cuvânt, o asemănare deplină cu a omului în trupul său. Frumuseţea virtuţilor, harul dumnezeiesc strălucesc pe figurile sfinţilor îngeri.
Chipul demonilor este întunecat şi hidos, aşa cum l-a văzut Iov pe diavol, ca un monstru hidos. Demonii s-au desfigurat, prin distrugerea în ei a binelui, prin zămislirea şi dezvoltarea în ei a răutăţilor. Aceasta a lăsat amprenta şi pe aspectul exterior.
De aceea Sfânta Scriptură îi numeşte “fiare”, iar pe căpetenia lor Lucifer – balaurul cel mare (Apoc. 12,9).
Din Sfânta Scriptură aflăm că demonii au aceleaşi puteri pe care le are şi omul: văz, auz, miros, pipăit, pot vorbi şi pot fi muţi şi surzi. Însuşi Domnul Iisus l-a numit pe demon – mut şi surd (Marcu 9, 25).
În cartea Sfântului Prooroc Daniel aflăm cum îngerul l-a adus pe proorocul Avacum într-un loc îndepărtat, ca acesta să dea hrană proorocului Daniel, care se afla în groapa cu lei (Dan 4). Dar şi diavolii au capacitatea de a se deplasa rapid în spaţiu, de a “teleporta” materia, cât şi pe oameni.
În Sfânta Evanghelie de la Matei aflăm că diavolul, ispitindu-l pe Domnul Iisus Hristos, L-a dus în Sfânta Cetate şi L-a pus pe aripa templului. După aceea, l-a dus pe un munte foarte înalt (Mt. 4,1-10). În viaţa Sfântului Ioan, Arhiepiscopul Novgorodului, se descrie călătoria pe care a făcut-o pe un diavol, de la Novgorod la Ierusalim şi înapoi timp de 3 ore. Este o dovadă că viteza demonului este mare, dar nu infinită (instantanee).
Demonii, asemenea îngerilor, au capacitatea să facă schimbări uimitoare în lumea materială. În cartea lui Iov (1,13-19) citim cum focul, trimis din cer de diavol, a aprins şi a ars turmele de oi şi pe păstori. Tot aici aflăm că, în urma acţiunii unui duh necurat, a venit un vânt puternic şi a prăbuşit casa în care se adunaseră fiii şi fiicele lui Iov şi care au murit. În cartea lui Tobit se descrie un demon pe nume Asmodeu, care a ucis pe cei şapte bărbaţi cu care fusese măritată, rând pe rând, Sara (Tobit 3,8).
Acţiunea duhurilor asupra materiei, ca şi alte multe însuşiri ale îngerilor, sunt descrise în Cartea Judecătorilor (6, 21). Ingerul s-a arătat viitorului judecător izraelit Ghedeon şi când acesta i-a pregătit darul, “îngerul Domnului, întinzându-si vârful toiagului ce-l avea în mână, s-a atins de carne şi de azime şi a iesit foc din piatră şi a mistuit carnea şi azimile; îngerul Domnului s-a făcut nevăzut de la ochii lui” (Jud. 6,21).
Observăm că duhurile imateriale au fost create de la început dintr-o substanţă mai subtilă decât omul şi au fost înzestrate de la început cu forţe care le îngăduie să exercite o influenţă puternică asupra lumii materiale. În afară de acestea ele au cunoştinţe foarte mari despre organizarea materiei şi legile lumii materiale şi stăpânesc mijloace care le dau posibilitatea să influenţeze legile lumii materiale. Dar aceste puteri care le posedă duhurile imateriale rele, demonii, dezorganizează şi distrug.
1.4. Unde se află duhurile necurate?
Demonii se găsesc în văzduh, adică în spaţiul de sub cer, pe suprafaţa pământului şi în iad. “Întinderea dintre cer şi pământ, tot abisul pe care îl vedem cu ochii, văzduhul, pământul, servesc drept sălăşluire duhurilor necurate, alungate din Cer” (Sf. Ignatie Brianceaninov).
În Cartea lui Iov, satana este înfăţişat ca rătăcind pe întinderea nemărginită a pământului. El cutreieră pământul “dând târcoale, chinuit fiind de o ură neîncetată faţă de neamul omenesc” (Iov 1, 7).
Sfântul Apostol Pavel numeşte pe demoni “duhurile răutăţii, care sunt în văzduhuri” (Efes 6, 12), iar pe căpetenia lor “stăpânul văzduhului” (Efes. 2,2). Demonii pot reprezenta sursa diferitelor boli şi suferinţe, deci pot intra în oameni şi animale pentru a le chinui (Luca 8,33; 13,16).
Demonii trăiesc în ape, iar acest lucru îl ştim din învătătura Bisericii Ortodoxe, care în rugăciunile sale de sfintire a apei roagă pe Dumnezeu să cureţe apa de posibila prezenţă acolo a duhurilor necurate.
Părintele Serafim Rose, vorbind despre locurile propriu-zise ale Raiului şi ale Iadului, spune că aceste locuri se găsesc în afara coordonatelor sistemului nostru spaţio-temporal. Deci sufletele oamenilor din Rai sau Iad se află într-un spaţiu de o altă natură, care începe nemijlocit de aici, dar se întinde ca şi cum ar fi în altă dimensiune.
În timpurile noastre, satana, căpetenia demonilor, se află în Iad. Sf. Prooroc Isaia a prevestit acest sălaş al satanei: “Şi acum tu cobori în Iad, în cele mai de jos ale pământului” (Is. 4,15). Cele prezise s-au împlinit odată cu venirea Domnului nostru Iisus Hristos pe pământ, care l-a legat pe satana pentru toată perioada dintre cele două veniri pe pământ ale Sale: “l-a aruncat în adânc şi l-a închis şi a pecetluit deasupra lui” (Apoc. 20,3). Înainte de cea de a doua venire a Domnului Iisus Hristos pe pământ: “Satana va fi dezlegat din închisoarea lui (din lad) şi va ieşi să amăgească neamurile, care sunt în cele 4 unghiuri ale pământului” (Apoc. 20,7).
Din vieţile Sfinţilor aflăm că mai marele demonilor se află în Iad, iar la suprafaţa pământului şi în văzduh se află diavolii conduşi de căpeteniile lor, adică de duhurile necurate, din clanurile superioare. Demonii coboară în Iad pentru a-l informa pe satana asupra celor săvârşite de ei şi asupra a tot ceea ce se petrece pe pământ şi pentru a primi noi porunci şi instrucţiuni de la stăpânul lor.
După căderea lui Adam şi a Evei din Rai, mintea omenească a pierdut harul lui Dumnezeu, care o apăra de duhurile necurate. Diavolii au astfel puterea de a intra în mintea omului şi de a-i insufla gânduri păcătoase. Demonii pot să intre în oameni cu toată esenţa lor volatilă. Demonul care intră în acest fel în om nu se amestecă cu sufletul, ci trăieşte în trupul omului, posedând în chip forţat sufletul şi trupul. Datorită imaterialităţii şi subtilităţii lor, demonii pot intra într-un număr foarte mare în om (Luca 8, 30).
Sfântul Grigorie Teologul spune că: “Diavolul nu poate pune stăpânire pe noi în întregime, prin nici un fel de mijloace. Dacă stăpâneşte puternic unii oameni, acest lucru se datorează faptului că acestia s-au lăsat stăpâniţi de ei, de voie bună, fără să se împotrivească” (Iacob 4,7). Deci instalarea directă a duhului necurat în om se face numai cu îngăduinţa lui Dumnezeu, constituind adesea urmarea vieţii desfrânate şi uşuratice a celui păcătos. Sunt însă şi cazuri în care oamenii de bună voie se leapădă de Hristos şi în cadrul unor rituale demonice primesc pe diavoli (sataniştii, masonii, New Age…). În alte situaţii, Dumnezeu îngăduie diavolilor să se sălăşluiască şi să lupte pe oameni, pentru ca aceştia să se roage mai mult şi din cauza suferinţelor să nu mai păcătuiască. De remarcat este şi faptul că cel mai des se întâlneşte nu instalarea diavolului în om (îndrăcirea), ci posedarea omului de diavol, prin subordonarea sufletului său voinţei demonice. Drept exemplu ne poate servi Iuda. Cuvintele Sfintei Evanghelii că a intrat satana în Iuda nu se interpretează că Iuda s-ar fi îndrăcit. Sfântul Apostol Ioan spune că: 1. Satana a pătruns mai întâi în sufletul ucenicului, datorită lăcomiei acestuia de bani (In. 12, 6); 2. După aceasta a pus stăpânire pe inima lui (Ioan 13, 2); 3. In cele din urmă a intrat satana desăvârsit în el (Ioan 13, 27).
Aici avem un exemplu grăitor de posedare treptată de către diavol a sufletului păcătos, datorită pasiunii crescânde a acestuia pentru bani, băutură, desfrânare şi celelalte păcate. Duhul necurat se poate înfăţişa sub chip prefăcut, întinzând o cursă sau alta. El reprezintă fie răul evident, fie că se transformă în înger luminos, luând chipul binelui şi cucerind astfel minţile noastre.
Prea bunul Dumnezeu nu îngăduie diavolilor ca să lupte pe oameni peste puterile lor, ci în aceste lupte îi dă omului putere ca să poată birui. Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care este întemeietorul virtuţilor, dă putere creştinilor care se luptă cu diavolii şi în acelaşi timp smereşte mânia înverşunată a duhurilor necurate, care, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, nu pot ispiti pe oameni (Iov. 1, 12). În lupta cu oamenii, diavolul încearcă să influenţeze trupul, simţurile, voinţa şi imaginaţia. Dar cum actionează duhurile necurate asupra trupului omenesc? S-a văzut limpede că demonii, cu îngăduinta lui Dumnezeu, pot să ucidă pe oameni sau să abată asupra lor diferite boli şi să intre în ei, adică să le stăpânească trupul (Iov 1, 13-19).
1.5. Cum ispitesc diavolii pe oameni
Diavolii si-au dezlăntuit toată mânia lor asupra oamenilor care sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu, plămada mâinilor Sale. Toate eforturile lor sunt îndreptate pentru a duce cât mai multe suflete omeneşti în Iad. Iar pentru aceasta se folosesc de toate experienţele, cunoştinţele şi forţele lor.
Diavolul, amăgind pe Adam prin Eva, a făcut să li se ia slava cu care Dumnezeu îi acoperea. Şi, astfel, Adam s-a văzut gol (trupeşte) cu toată urâţenia lui, pe care mai înainte nu o vedea, întrucât cugetul lui se desfăta de frumuseţile cele cereşti. De fapt, după căderea sa din har, cugetările lui s-au făcut pământeşti şi tindeau în jos, iar cugetul lui simplu şi bun s-a amestecat cu acel cuget trupesc al păcatului. De atunci, în jurul inimii omului roteşte acoperământul întunericului, adică focul duhului lumesc, care nu lasă mintea să creadă sau să iubească pe Dumnezeu şi nici să împlinească voia Lui Sfântă.
Creştinul are libertatea şi Puterea Harului Dumnezeiesc de a se elibera de sub dominaţia diavolului (1 Corinteni 10, 13). Sfântul Diadoh al Foticeii spune: “Din Dumezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii aflăm că înainte de Sfântul Botez, Harul lui Dumnezeu îndeamnă sufletul spre fapte bune din afară, iar satana foieşte în adâncurile inimii, ascuns în gânduri” (Psalm 63, 6-7).
În momentul în care ne-am renăscut prin Sfântul Botez, diavolul lucrează din afară, iar harul lui Dumnezeu, din inimă. În inima omului se săvârşeşte războiul satanei, care fiind nevăzut nu-l simt cei mai multi creştini. Prin Sfântul Botez diavolul este scos afară din suflet, dar i se îngăduie să lucreze asupra lui prin trup.
Când Harul Dumnezeiesc părăseşte pe om, diavolii foiesc ca niste şerpi în adâncul inimii, neîngăduind deloc sufletului să caute spre dorinţa binelui. Iar când, prin rugăciune, Harul lui Dumnezeu pătrunde în minte, diavolii se strecoară ca niste nori întunecoşi prin porţile inimii, spre patimile păcatului. Deci, după Botezul creştin, diavolii petrec împrejurul inimii creştinului, lucru pe care vrăjmaşii mântuirii noastre nu vor să fie ştiut de oameni, ca nu cumva să se întrarmeze împotriva lor cu postul, rugăciunea şi Sfintele Taine.
Astfel, diavolul rămânând în exterior seduce pe om cu mândria, slava deşartă şi mai ales cu senzualitatea, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, care pune astfel la încercare virtuţile oamenilor. Astfel diavolul, prin libertatea pe care o are de la Dumnezeu, împlineşte o mare iconomie (Simeon Metafrastul, Filocalia vol. 6, p. 315).
Există, în cei care se îndulcesc cu patimile, simţirea unei iubiri pătimaşe a trupurilor şi un duh necurat diavolesc sălăşluit în însăşi simţirea celui luptat de desfrânare. Acesta simte arderea dureroasă a trupului, ca şi cum ar fi într-un cuptor de foc. Acest lucru îl face să nu se teamă de Dumnezeu, să dispreţuiască aducerea aminte de chinurile Iadului, să fie nepăsător faţă de Biserică şi rugăciune. Ajunge astfel ca un ieşit din minţi şi din sine şi ameţit de pofta desfrânării. Persoanele care îşi imaginează şi visează des că fac păcatul desfrânării pot ajunge după o perioadă de timp să desfrâneze cu diavolii. Sunt şi femei care trimit diavolii desfrânării la bărbaţi, în timp ce aceştia dorm, pentru a-i stârni spre desfrânare.
Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: “Când duhul necurat iese din om (prin Sfântul Botez, Sfânta Împărtăşanie şi celelalte Sfinte Taine) umblă prin locuri fără de apă, căutând odihnă… Dacă însă creştinul face din nou păcate de moarte, el răstigneşte a doua oară pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos (Evr. 6,4-6) care se află în inima sa de la Dumnezeiescul Botez” (Galateni 3,27). Duhul necurat, neaflând odihnă, zice: “Mă voi întoarce la casa mea (inima omului, de unde a fost izgonit). Şi venind o află măturată şi împodobită. Atunci merge şi ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el si, intrând, locuieşte acolo. Şi se fac cele de pe urmă ale omului acestuia, mai rele decât cele dintâi” (Matei 12,45).
Şi astfel devine creştinul îndrăcit, chinuit de diavoli, făcând păcate din ce în ce mai mari (beţie, desfrânare, hulă, avorturi…).
1.6. Din gândurile diavoleşti
Toată lupta Bisericii şi, deci, a creştinilor este lupta cu diavolii, fiindcă ei sunt izvorul a toată răutatea şi mai ales cei care fac răul. Diavolul numai ne ispiteşte, el nu are nici o putere de a ne face rău, cât trăim în această viaţă pământească. Diavolii au atâta putere asupra noastră, câtă le dăm noi.
După căderea lui Adam şi a Evei din Rai şi pierderea comuniunii harice cu Dumnezeu, diavolii pot să vorbească sufletului omenesc prin gândurile păcătoase. Demonii ne îndeamnă prin gânduri la păcate, dar nu ne pot obliga să păcătuim. Au puterea de a ne înşela, de a ne duce în eroare prin gândurile pe care ni le insuflă.
Satana pierzând, prin mândrie şi blestem, conştiinţa dumnezeiască a ajuns neştiutor. De aceea, nu poate şti de la sine ce să facă, ci vede ce face Dumnezeu ca să ne mântuiască şi se sileşte să facă cele contrare, ca să ne piardă. Astfel, împotriva proorocilor a ridicat prooroci mincinoşi, împotriva legii – fărădelegea, împotriva virtuţilor – patimile şi păcatele, împotriva credinţei – necredinţa, hula şi erezia.
Toţi diavolii se luptă să întunece mintea noastră prin pofte, mânie şi mândrie şi apoi ne transmit gândurile cele rele şi fac pe oameni să săvârşească lucruri pe care numai cei ieşiţi din minţi le-ar putea face.
Când mintea se luminează de darul Sfântului Duh, oamenii se ruşinează de cele făcute şi de ei înşişi. De aceea, Sfinţii Părinţi ne învaţă să nu acţionăm niciodată când mintea noastră este întunecată de pofte, mânie şi mândrie.
Viclenii diavoli ne războiesc cu încercările pe care ni le aduc, îndemnându-ne fie să spunem, fie să facem ceva necuvenit, iar dacă nu reusesc ne îndeamnă să aducem multumire plină de mândrie lui Dumnezeu. Viclenii diavoli se pot retrage pentru o vreme, ca neglijând noi nişte patimi mari, pentru că le socotim mici, să le facem boli de nevindecat. Ei ne silesc fie să păcătuim, fie să judecăm pe cei care păcătuiesc.
Pe cei ce nu au cunoscut păcatul, viclenii diavoli îi îndeamnă să facă numai o încercare şi apoi să înceteze. Pe cei care au păcătuit, îi războieşte cu amintirea păcatului, pentru a cădea iarăşi. Diavolul slavei deşarte poate transmite unui frate gânduri pe care să le descopere apoi altui frate, iar acesta să spună apoi fratelui cele ce sunt în inima lui, crezând că este văzător cu duhul (diavolesc).
Demonii ştiind că oamenii iubesc adevărul, se îmbracă în haina dreptăţii şi astfel toarnă prin gânduri otravă în sufletul lor. Astfel a înşelat satana pe Eva, spunându-i cuvinte ce nu erau ale lui, ci ale lui Dumnezeu, dar amestecându-le cu minciuna (Facerea 13,1).
Satana se străduieste să ne facă să credem că tot ce ne învată el este bine. Ne sopteste la ureche: “Nu vezi că ai dreptate? Te-a jignit! Răzbună-te.” De multe ori diavolul ia chipul celui cu care te-ai certat, făcându-te să te lupti cu el, în imaginatia ta. Astfel, îţi întăreste prin sugestie şi energie voinţa (Psalm 62, 4) şi de cele mai multe ori nu-ţi poţi stăpâni mânia şi ura când te întâlneşti cu persoana cu care te-ai certat şi te răzbuni.
Diavolul mândriei înalţă pe om până la Cer şi de acolo îl aruncă în fundul Iadului. Istoria mândriei omeneşti se rezumă la diversele moduri în care oamenii s-au lăudat cu lucrările lui Dumnezeu şi s-au pus în locul Lui.
Vicleanul diavol învaţă pe oameni să mintă cu gândul, cu cuvântul şi cu felul lor de viaţă. De multe ori cei aflaţi sub inspiraţia lui nu-şi dau seama că mint şi că sunt conduşi de diavoli. Şi mai grav este când astfel de oameni sunt investiţi cu funcţii politice şi sociale.
Există diavoli necuraţi care ne sfătuiesc nu numai să facem păcate, ci să facem părtaşi şi pe alţii la săvârşirea răului, ca să ne pricinuiască o şi mai mare osândă. Mulţi oameni se bucură când îşi asociază şi pe alţi oameni la păcatele lor. Parcă le justifică, le micşorează şi le dă curaj.
Ispititorul diavol caută să transforme puterile sufleteşti cu care ne-a înzestrat Dumnezeu în puteri distrugătoare pentru suflet. Astfel, puterea seminală care se află în noi pentru naşterea de prunci, diavolii ne-o schimbă spre desfrânare. Puterea mânioasă pe care o avem pentru a munci şi a ne lupta sufleteşte cu diavolii ne-o schimba spre ura şi distrugerea aproapelui.
În momentele de mânie, pentru a ne lupta cu diavolii şi nu cu oamenii, trebuie să spunem rugăciuni scurte, puternice şi dese, cu gândul: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”; “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!” Sfinţii Părinţi spun că atunci când suntem mânioşi, dacă ne certăm cu oamenii vom petrece în pace cu diavolii, iar dacă ne vom lupta cu diavolii prin rugăciune, împotrivire şi smerenie, vom fi în pace cu oamenii.
Avem în noi puterea râvnitoare spre virtute, dar potrivnicul diavol ne îndeamnă să râvnim păcatele. Avem în noi poftirea slavei cereşti, dar vrăjmasul diavol ne-o schimbă spre poftirea acestei lumi păcătoase. Avem în noi bucuria pentru Domnul şi faptele cele mântuitoare, dar duşmanul diavol o transformă în bucuria şi plăcerea păcatelor.
Tradiţia noastră creştină spune că diavolul dispune de multe posibilităţi de înşelare: cu cel inteligent face pe înţeleptul, cu cel mai puţin înţelept face pe prostul. Poate să ne captiveze sub influenţa citirii unei cărti scrise sub inspiratia lui. Fiind duh, lucrează asupra mintii noastre, şoptind: “Nu asculta de duhovnic, nu te spovedi, nu te sfătui cu alţii, să nu mergi la Biserică…”
Este un sfătuitor care ne asigură întotdeauna că ne vrea binele. Ne stimulează plăcerile lumeşti şi ale păcatelor, ale celor care se obţin prin muncă necinstită şi înşelăciune. Printre altele ne prezintă răul sub chipul binelui. Chiar atunci când ne îndeamnă la bine, o face cu scopuri rele.
Vicleanul diavol jubilează numai atunci când înşeală pe cineva, când oamenii iau de bun şi adevărat ceea ce este fals şi minciună. Multora, suprafaţa faptei li se pare bună. Naivii se înduioşează. Face şi bine, dar aranjează să iasă rău. Te îndeamnă să mănânci peste măsură ca să te îmbolnăveşti, îţi spune să bei ca să te îmbeţi, îţi aţâţă drepturile ca să-ţi pierzi măsura şi să te răzbuni, îţi şopteşte la ureche ce spun alţii despre tine pentru a-ţi dezlănţui ura, te îmbie la logică pentru a-ţi stimula încăpăţânarea.
Îi place să convingă, când înşeală. Din gura lui argumentele curg în cascadă. Când se retrage, o face pentru a ne distrage atenţia şi a-şi schimba tactica. Pe cel care trăieşte în robia păcatelor, vrăjmaşul diavol se sileşte să-i şteargâ orice gând bun care l-ar aduce la pocăinţă. Cu uneltiri dinainte pregătite şi cu prilejurile pe care le are, îl face să cadă în aceleaşi păcate sau în păca-te mai mari.
Pe cei care îşi dau seama de viaţa păcătoasă pe care o trăiesc şi vor s-o schimbe, demonul îi amăgeşte cu această armă: “Nu te îndrepta astăzi, ci lasă pe mâine spovedania. Ai să te spovedeşti în postul celălalt. Doar nu ai să mori astăzi”.
Nu lăsati pe mâine îndreptarea voastră, pentru că nu stiti clipa când veţi pleca din această lume. Pe cei care sunt râvnitori, diavolul îi pune să facă nevointă peste măsură, aruncându-i în păcatul mândriei. Celui bolnav, care suferă cu multumire boala lui, îi spune câte fapte bune ar fi putut face dacă ar fi fost sănătos şi prin aceste cugete îl face pe creştin să-şi piardă răbdarea şi chiar să cârtească împotriva lui Dumnezeu, pentru boala sa.
De cele mai multe ori diavolul ne aduce argumente din Sfânta Scriptură pentru a păcătui. Diavolul este cel care împarte, cel care dezbină, cel care pune să se lupte om cu om, confesiuni religioase, grupări etnice, partide politice, armate cu armate.
Demonii sunt cei care organizează, prin gândurile insuflate, împotrivirea părţilor una cu alta, din diferite motive. Acesta este rolul lui principal. Din dorinţă de răzbunare împotriva lui Dumnezeu, caută să ne piardă şi pe noi oamenii. Pe cei ce sunt în lume şi sunt aproape de materiile patimilor, diavolii îi luptă cu războiul lucrurilor. Iar pe cei aflaţi în pustie, datorită rarităţii lucrurilor, diavolii caută să-i surpe cu gândurile.
Vrăjmaşul omului, ocrotitorul curviei, spune că Dumnezeu este iubitor de oameni şi dă iertare pentru patima aceasta, ca una ce este naturală şi necesară. După ce am săvârşit fapta, ne scufundă în deznădejde, spunându-ne că Dumnezeu este drept judecător şi fără de milă.
Un alt scop al lor este să ne murdărească în stare de veghe, prin aducerea aminte de visele desfrânate. De multe ori diavolii se aşează în stomac şi nu lasă pe om să se sature, chiar dacă ar mânca tot Egiptul şi ar bea tot Nilul (Sfântul Ioan Scărarul).
Cel mai mult se străduiesc diavolii, duminica şi în timpul sărbătorilor religioase, să facă pe creştini ca să nu meargă la Sfânta Biserică. De cu seară îi pune să meargă la petreceri, să se uite la filme pornografice, să aibă legături trupeşti, iar dimineaţa, când se trezesc cu sufletul şi trupul pline de desfrânare, le dă dureri de cap şi oboseală ca să nu poată merge la Biserică. Pe unii îi pune să facă mâncare, să plece la cumpărături, la meci sau să se închine la televizor. Pe cei care prăznuiesc ziua onomastică îi conduce la cârciumă, ca să se îmbete, apoi îi pune la ceartă şi omor.
Diavolul şopteşte la urechea bărbaţilor să-şi tundă părul şi să-şi radă barba, iar la femei să se fardeze, să-şi scurteze fustele, pentru a stârni în lume putoarea desfrânării. Femeilor pasionate de lux şi de distracţii le şopteşte să se îmbrace după modă, mereu cu altfel de haine, să-şi cumpere altă mobilă, altă casă şi altă maşină. Tot diavolul şopteşte la ureche femeii ca să facă avorturi, spunându-le că fătul avortat nu este om şi deci nu au păcate de moarte.
Necuraţii demoni se duc la cei bogaţi şi le împietresc inimile, ca să nu facă milostenie, şi de multe ori îi pune să răpească şi puţina agoniseală a celor săraci. Întunecatul diavol te îndeamnă să furi şi te acoperă cu acoperământul lui, spunându-ţi că nu te vede nimeni.
Satana şopteşte la urechile creştinilor să nu facă cruce când trec pe lângă Sfânta Biserică. Vrajmaşul mântuirii noastre ne dă griji şi ocupaţii ca să întârziem la slujbele Sfintei Biserici, să plecăm mai devreme, să nu ne închinăm la Sfintele Icoane, la Sfintele Moaşte, să nu sărutăm mâna preotului, să nu plătim pomelnice pentru cei vii şi pentru cei mutaţi la cele veşnice, să stăm de vorbă cu alţi credincioşi în timpul slujbei, să vorbim de rău pe preoţi, să clevetim pe aproapele. Blestematul diavol ne împinge de la spate să facem păcatele, iar după ce le-am făcut, ne stă în faţă cu ruşinea, ca să nu le mărturisim la duhovnic. Când păcatul este mare, ne transmite gânduri de deznădejde şi de sinucidere. Când ne spovedim, ne spune să ascundem păcatele cele mari şi să dăm vina pe alţii.
Cel mai mult luptă diavolii pe creştini când se roagă. Orice crestin când se roagă poate observa cu mintea pe diavol, care caută să-l întrerupă, rătăcindu-i gândurile în toate colturile lumii şi la toate păcatele pe care le-a făcut sau le-ar putea face. Iar alţii din cauza păcatelor nu pot spune nici măcar o scurtă rugăciune şi nici să se însemneze cu Sfânta Cruce. Când ne apropiem de Sfânta împărtăşanie, diavolul ne transmite gânduri de necredinţă, ne spune că ne putem îmbolnăvi împărtăşindu-ne cu aceeaşi linguriţă. Dar oare s-a îmbolnăvit cineva când s-a împărtăsit sau a sărutat Sfintele Icoane?
Diavolul hulei de multe ori batjocoreşte pe Dumnezeu şi cele ce se săvârşesc în timpul Sfintei Liturghii. Dar nu sufletul omului rosteşte aceste cuvinte, ci însuşi diavolul. Astfel cum ar putea oamenii huli şi binecuvânta în acelaşi timp? Satana pune pe oameni să hulească pe Dumnezeu când sunt mânioşi sau când nu li se împlinesc dorinţele. Există şi un înainte mergător al duhurilor necurate, care ne ia în primire îndată ce ne sculăm din somn şi ne întinează primul nostru gând. Când ne trezim, trebuie să ne însemnăm cu Sfânta Cruce şi să ne rugăm. Necuratul diavol are obiceiul să ne săgeteze cu amintiri urâte şi gânduri desfrânate în momentul în care închidem ochii ca să dormim. Potrivnicul mântuirii noastre ne luptă ca să nu ne rugăm când ne trezim din somn sau când ne culcăm, înainte şi după masă, sau să nu împlinim tot canonul de rugăciune, post şi milostenie. El ne răpeste stihurile din gură şi ne adoarme în timpul rugăciunii.
Potrivnicul diavol şopteşte la urechile copiilor să nu asculte de părinţi şi educatori, să nu înveţe, să fugă de la şcoală şi de acasă, iar în cazul cel mai grav să se sinucidă (pentru a se răzbuna pe părinţi). Vrăjmaşul măntuirii noastre spune celor slabi în credinţă să meargă la vrăjitoare, descântătoare şi ghicitoare. Acolo săvârşesc false minuni cu puterea lor diavolească (Iesirea 7, 8, 9, 10). Necuraţii diavoli învaţă pe oameni să facă păcate împotriva firii: malahie, sodomie…
Diavolii pătrund în trupurile oamenilor, punând mai întâi stăpânire pe mintea, gândurile şi imaginaţia lor. Prin păcatele de moarte săvârsite de om, mintea acestuia pierde darul Duhului Sfânt şi nu se mai poate smeri şi lupta cu diavolii. Oamenii fiind astfel fără apărare şi lipsiţi de ajutorul lui Dumnezeu, vor fi usor învinşi de diavoli. Sunt şi situaţii în care, pentru păcatele părinţilor, diavolii se sălăşluiesc în copii.
În afară de gândurile rele pe care le transmit omului, demonii mai pot ataca partea sensorială şi voinţa omului. Sfântul Nil Sinaitul ne spune: “Când demonul cel zavistic nu izbuteşte să pună în mişcare mintea omului, el acţionează atunci asupra sângelui şi a umorilor, pentru ca prin ele să aprindă atunci imaginaţia şi s-o umple de închipuiri păcătoase”.
Acţionând asupra trupului, demonul răscoleşte în om senzualitatea, furia, mânia, mâhnirea, mândria şi celelalte patimi. Acestea se pot vedea şi din viaţa Sfintei Muceniţe Iustina, căreia necuratul duh, trimis de un mare vrăjitor, i-a dezlănţuit simţurile senzualităţii şi voluptăţii. Dar demonul a fost alungat prin rugăciunea sfintei, cu Harul lui Dumnezeu.
Deci, diavolii ne insuflă diverse gânduri rele, pe care omul neduhovnicesc nu poate să le deosebească şi le ia ca gânduri proprii. Acceptând gândurile rele, omul devine un promotor al voinţei diavoleşti, care încetul cu încetul va pune stăpânire pe el. Astfel poate deveni omul inconştient, un slujitor al diavolilor. Iar acest lucru se întâmplă atât la oamenii simpli, cât şi la cei cu funcţii sociale sau politice.
Alteori, voinţa unui astfel de om este atât de puternic unită cu diavolii, încât nu mai ascultă de sfaturile duhovnicului. Demonii, în lupta pe care o duc împotriva creştinilor nu cunosc aşezarea inimilor lor, nu le pot cunoaşte gândurile. Dar ei le deduc, după cuvintele pe care le vorbim, după gesturile pe care le facem. (După cum mergem, după cum privim, după cum vorbim, demonii pot să cunoască starea noastră sufletească lăuntrică).
De asemenea, după cum primim gândurile păcătoase pe care ni le transmite, diavolul intuieşte păcatele spre care noi suntem înclinaţi. Astfel, în timpul rugăciunii personale sau în timpul slujbelor bisericeşti, demonii caută să ne întunece mintea noastră cu gânduri necurate, potrivite cu înclinaţiile noastre spre păcate, ne învaţă Evagrie monahul.
Sfântul Isidor Pelusiotul spune: “Diavolul nu stie care ne sunt gândurile noastre, pentru că acest lucru tine exclusiv de puterea lui Dumnezeu. Însă el ne ghiceşte gândurile după gesturi şi vorbe. Astfel, de exemplu, vede că cineva priveşte cu patimă la frumuseţea cuiva. Profitând de înclinarea acestuia, de îndată îi transmite gânduri şi imagini desfrânate”.
Războiul diavolilor cu gândurile este mai cumplit decât războiul cu lucrurile. Pentru că războiul cu lucrurile are trebuinţă de timp, loc şi iscusinţă. Ajutor împotriva acestor lupte netrupesti ni s-a dat rugăciunea curată, din care pricină s-a rânduit să se facă neîncetat (1 Tesalonicieni 5, 17). Rugăciunea ajutată de harul lui Dumnezeu întăreste mintea pentru luptă, ca una ce poate să lupte fără trup.
În afară de aceasta, diavolii pot transmite energie păcătoasă omului (de desfrânare, mânie, beţie, mândrie…). Dar îşi pot reface vigoarea pe seama energiei păcătoase a omului, energie eliminată de om în procesul desfătării vicioase. Sfântul Ioan Scărarul spune că diavolii nu se bucură de nimic mai mult, ca de putoarea (energia) desfrânării. Sfântul Ioan Damaschinul spune că îngerii “contemplă pe Dumnezeu, atât cât este posibil lor. Aceasta fiind hrana lor”.
Demonii, pentru care contemplarea lui Dumnezeu în Duhul Sfânt nu este posibilă, pot căpăta energie unii de la alţii, dar şi energie păcătoasă, de la omul păcătos. Pentru aceasta, ei trebuie mai întâi să-l facă pe om asemenea lor, căpătând astfel acces în sufletul lui. Un om pătimaş şi desfrânat este o sursă de energie păcătoasă importantă pentru duhurile necurate. Diavolii aprind în el patimile, care îi vor devora toate forţele vitale. În acelaşi timp, diavolii se hrănesc cu această energie a păcatelor.
În afară de aceasta, duhul necurat care stăpâneşte pe un om păcătos îi foloseşte trupul ca pe un instrument, pentru o mai mare realizare a patimii lui. (Exemple: artiştii de filme desfrânate, pornografice, cântăreţii de muzică desfrânată şi satanică, conducătorii şi oamenii de cultură atei şi eretici).
Iată, deci, încă o pricină pentru care diavolii se lipesc de omul păcătos din toate părţile. De remarcat este şi faptul că diavolii pot înzestra pe oamenii păcătoşi cu energie păcătoasă demonică deosebită, care le dă posibilitatea oamenilor supuşi voinţei diavoleşti să trudească necontenit pe tărâmul înmulţirii păcatelor în lume. În virtutea esenţei lor distructive, demonii, lipsiţi de capacitatea de a crea, îşi nimicesc în cele din urmă propriii lor discipoli.
Darul Duhului Sfânt curăţeşte şi sfinţeşte atât trupul, cât şi sufletul omului, iar energia păcătoasă a diavolilor este distructivă şi pentru trup şi pentru suflet.
1.7. De ce majoritatea oamenilor nu văd şi nu simt pe diavoli?
În Rai, Adam şi Eva se aflau în comuniune harică cu Dumnezeu şi cu îngerii luminii pe care îi vedeau şi cu care comunicau. Căderea în păcat a strămoşilor nostri, zămislirea în fărădelegi şi naşterea în păcat ne-a făcut incapabili să-i vedem pe îngeri. Lumea nevăzută a duhurilor s-a deschis însă celor curaţi cu inima (Mt. 5, 8). Pe aceştia demonii nu-i mai pot amăgi.
Pentru ca oamenii să-i vadă pe demoni, ei trebuie să se sfinţească şi să atingă treapta desăvârşirii creştine. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu au văzut îngeri şi oameni care au trăit o viaţă păcătoasă (exemplu: falsul prooroc Varlam).
Sfinţii Părinţi spun că pentru un om nepregătit este foarte primejdios şi păgubitor să vadă pe demoni. Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: “Câţi demoni umblă în văzduh? Dacă Dumnezeu ar îngădui să ne arate chipul lor hidos şi respingător, ne-am ieşi din minţi”.
Trupul nostru material este ca un paravan salvator, păzindu-ne de vederea înfricoşătoare a demonilor, care ne-ar duce la şoc psihic şi tulburare a minţii. Prezicătorii, vrăjitorii şi magii, intrând în mod conştient în legătură cu demonii, văd aceste duhuri necurate. Practicarea sistemului antihristic yoga şi a altor religii de orientare decăzută şi demonică te ajută să ai vedenii de la duhurile necurate, care din păcate sunt crezute că ar fi vedenii dumnezeieşti. În legătură cu visele, Sfinţii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe ne-au dat “regula de aur” pentru interpretarea viselor: “să nu crezi în vise şi în vedenii”.
Arhiepiscopul Inochentie al Hersonului, întrebat fiind de ce mulţi oameni nu simt prezenţa demonilor, a răspuns: “Pentru a simţi asupra ta atingerea duhului întunericului, trebuie să fii tu însuţi luminos, iar păcatul înseamnă întuneric”. Pe o haină albă, curată, se vede orice pată, iar pe o haină murdară, neagră, nu se văd nici petele cele mai mari. Într-un suflet curat, luminos şi neprihănit, un singur gând trimis de diavol produce supărare, greutate şi durere sufletească. Iar pentru un suflet păcătos, întunecat şi plin de pofte, gândurile diavoleşti sunt imperceptibile sau sunt acceptate cu mare poftă şi plăcere. Înseşi duhurile necurate caută prin toate chipurile să se facă cât mai puţin perceptibile. Pentru că dacă ar fi uşor de văzut, cei mai multi oameni ar fugi de diavoli. Deci, iată că demonii, dominând tiranic asupra păcătoşilor, caută totodată să-i convingă cu iluzia că ar acţiona ei înşişi şi că ar fi absolut liberi în toate.
1.8. Lupta creştinilor cu diavolii
Comuniunea harică (unirea mistică) cu Mântuitorul Iisus Hristos izbăveşte pe cei credincioşi de robia diavolilor, numai în cazul în care credinţa lor este desăvârşită. Dar pentru că nu toată lumea atinge desăvârşirea, puterea diavolului în lume continuă să-i domine pe cei nedesăvârşiţi, pe măsura patimilor lor. La fel se întâmplă şi cu cei necredincioşi.
Deci numai cei credincioşi se pot izbăvi de diavoli, prin puterea lui Hristos, pe care o primesc prin Sfintele Taine, prin rugăciune şi prin celelalte fapte bune creştine. Cei care se răstignesc în Hristos, cu patimile şi păcatele lor, au putere de a birui pe diavoli. Pentru că numai prin intermediul păcatelor şi al slăbiciunilor demonii se lipsesc de sufletul omului. Atâta timp cât omul trăieşte în păcate, el este orb şi surd faţă de Lumina Evangheliei.
Sfântul Grigorie de Nissa spune: “…Când fiinţa noastră a căzut în păcat, Dumnezeu n-a lăsat căderea noastră fără Providenţa Sa, ci în ajutorul vieţii fiecăruia pune un înger, iar pe de altă parte Satana încearcă să facă acelaşi lucru, prin mijlocirea unui demon viclean care ar dăuna vieţii omeneşti”.
Omul însă, aflându-se între înger şi demon, prin el însuşi îi dă putere mai mare unuia, faţă de celălalt, asupra sa. El îşi alege prin liberă voinţa sa un învăţător (sfătuitor) din cei doi. Îngerul lui Dumnezeu îi îndreaptă gândurile către faptele virtuoase, iar diavolul îl ispiteşte cu plăcerile materiale, din care nu există nici o nădejde de mântuire.
După cum aflăm din scrierile Sfinţilor Părinţi, omul este acela care, în cele din urmă, face alegerea între bine şi rău. Atunci când creştinul colaborează cu îngerul lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt va înfrunta uşor pe demoni. Cuviosul Ioan din Carnaf spune că atunci când creştinii rugându-se rezistă cu bărbăţie ispitelor, se căiesc pentru păcatele făcute, rabdă cu blândeţe ispitele, diavolii se chinuiesc şi se ard, dar creştinilor nu le este dat să vadă acest lucru, ca să nu se mândrească.
Rugăciunea, care face ca harul Duhului Sfânt să se reverse asupra omului, unindu-l cu Dumnezeu, îi arde pe demoni, iar aceştia, nesuferind focul haric, fug cu vaiete. Iată de ce, ori de câte ori necuratul duh ne ispiteşte, trebuie să îngenunchiem la rugăciune, care ne aduce harul lui Dumnezeu şi cu care vom fi de nebiruit. În viaţa liturgică este cunoscută puterea rugăciunii şi a tămâiei de a lunga duhurile rele. De asemenea, diavolii sunt arşi şi alungaţi de Dumnezeu, care lucrează prin Icoanele Făcătoare de Minuni şi prin Moaştele Sfinţilor.
1.9. De ce au nevoie diavolii de jertfe?
Un alt fel de hrană (energie) pentru demoni sunt jertfele. Iată ce spune Sfântul Vasile cel Mare: “Demonii, ca unii ce sunt căzuţi pradă voluptăţii şi patimilor, se desfătează şi se hrănesc cu ofrande. În timp ce jertfele se ard în foc, sângele lor se transformă prin ardere în vapori şi descompunându-se în felul acesta în particule fine, se prefac într-o stare ce corespunde esenţei demonilor. Ei se hrănesc cu aceste emanaţii, desigur nu aşa ca şi cum le-ar mânca sau şi-ar umple cu ele pântecele, ci asemenea unor animale (stridii şi alte făpturi de acest fel), care primesc hrana cu întreaga lor fiinţă. Din aceasta pricină demonii devorează cu lăcomie gazele ce se produc în urma arderilor jertfelor şi inhalează fumul aromatelor, ca substanţe pe care şi le-au adaptat pentru hrană. Iată cum se explică cultul jertfirilor în faţa statuilor idolilor, la popoarele păgâne”.
Toţi idolii la care se închină păgânii sunt înconjuraţi de diavoli, care îşi găsesc plăcerea în jertfele care se fac. Iată de ce toate sectele satanice aduc jertfe de animale şi chiar umane demonilor la care se închină şi slujesc. Când se aducea jertfă unui idol (demon), o parte din ea era destinată demonului. De aceea, cel care bea din paharul umplut pentru jertfele idoleşti, bea din paharul demonului (1 Cor. 10,21).
Pentru falsele minuni pe care le făceau demonii, oamenii le aduceau jertfe şi le ofereau onoruri, măgulind astfel orgoliul satanei. Astfel de oameni sunt aşa de uniţi cu demonii, încât atunci când Dumnezeu săvârşea prin creştini o minune dumnezeiască, aceştia îi prigoneau şi-i omorau.
1.10. De ce îngăduie Dumnezeu existenţa diavolilor?
Din iconomie dumnezeiască, diavolul n-a fost trimis în Gheena sortită lui, ci a fost lăsat dezlegat pentru probarea şi cercetarea omului şi a voii lui libere, pentru ca fără voia sa să-i facă pe sfinţi mai încercaţi şi mai drepţi şi să le fie pricină de şi mai mare slavă, iar sieşi să-şi adune osândă şi mai îndreptăţită, prin răul pe care îl face şi cu ispitele pe care le ridică împotriva oamenilor.
Căpetenie a veacului acestuia şi stăpânitor al celor văzute a fost la început omul, fiind rânduit la aceasta de Dumnezeu. Pentru că nici focul nu putea ceva asupra lui, nici fiarele nu-l vătămau, nici otrava nu avea efect asupra lui. Dar odată ce a fost amăgit de diavol, a pierdut harul Duhului Sfânt şi stăpân al lumii a devenit diavolul. Din această cauză, vrăjitorii şi fermecătorii devin prin puterea diavolească făcători de minuni diavoleşti. Ei stăpânesc otrăvurile şi apa şi focul, după cum au arătat vrăjitorii din Egipt, care s-au împotrivit lui Moise (leşirea 7, 8, 9, 10) şi Simeon care s-a luptat împotriva Sfântului Apostol Petru.
Sfântul Ignatie Brianceaninov spune: “Porunca dată de Dumnezeu în Rai, care interzice omului să guste din rodul pomului cunoaşterii binelui şi a răului, nu a fost anulată. Ea îl încearcă mereu pe om, până astăzi. Mereu este prezent lângă noi diavolul şi ne îndeamnă să gustăm din rodul oprit. El nu încetează să ne ademenească prin cugetări păcătoase şi lumeşti, dezlănţuindu-ne nemăsurat patimile”.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune exact motivele pentru care Dumnezeu îngăduie existenta diavolului şi nu-l împiedică să ne atace cu ispitele sale: “în primul rând ca să cunoşti că te-ai făcut mai puternic decât diavolul, însemnându-te, în numele lui Hristos, cu Crucea dătătoare de viaţă; în al doilea rând, pentru a trăi în smerenie şi a nu te preamâri prin bogăţia darurilor şi să nu uiţi neputinta ta şi puterea celui care te ajută; în al treilea rând pentru că acest duh necurat, văzându-ţi răbdarea cu care rezişti ispitelor, să se convingă că l-ai părăsit cu desăvârşire şi te-ai depărtat de el; în al patrulea rând, pentru a avea o cunoştinţă clară asupra comorilor ce îţi sunt încredinţate, căci diavolul nici nu ar încerca să te atace dacă te-ar vedea pe treapta cea mai de sus a neprihănirii”.
CAPITOLUL II
Războiul duhovnicesc
2.1. Lumea duhovnicească – nevăzută
Crestinul este un luptător duhovnicesc în fiecare clipă a vieţii sale cu trupul, cu lumea păcătoasă şi cu diavolii.
Sfântul Prooroc David ne spune: “Călcatu-m-au vrajmaşii mei toată ziua, că mulţi sunt cei ce se luptă cu mine din înălţime” (Ps. 55,2).
Noi ne aflăm în stare de război cu diavolii şi trebuie să cunoaştem foarte bine pe vrăjmaşii nostri, să cercetăm cu înţelepciune scopurile şi planurile lor. Dar pentru a afla cât mai multe despre aceşti vrăjmaşi ai noştri, trebuie să apelăm la Sfânta Scriptură şi la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe.
Diavolii sunt supuşi satanei, iar oamenii care se aşează voluntar sub sfera lor de influenţă se numesc fii ai diavolilor (1 Ioan 3,
. Dumnezeu pune la încercare virtuţile oamenilor prin diavoli, cărora le dă voie limitată ca să-i ispitească (Iov 1,12; Zah. 3,1). Oamenii au fost ispitiţi şi înşelaţi de diavoli, chiar din Rai (Gen. 3,1).După întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, Satana a fost dezbrăcat de putere (Ioan 2, 13), dar el continuă să ispitească pe oameni (Ioan 5, 15). Un om poate fi luptat de unul sau mai mulţi diavoli (Marcu 5,9). De la dumnezeescul Botez, creştinul primeste un înger păzitor, care îl ajută prin gânduri şi har să facă faptele cele bune. În acelaşi timp un diavol îl ispiteşte spre păcate şi astfel îi încearcă virtutea (1 Petru 1, 6-7; Iov 7, 18; Iacob 1, 2).
Monahii şi monahiile primesc la Sfânta Taină a Călugăriei, darul Duhului Sfânt şi şapte îngeri care îl vor ajuta să se mântuiască. Iar satana trimite şapte diavoli (duhul mândriei, duhul slavei desarte, duhul mâniei, duhul lăcomiei pântecelui, duhul trândăviei, duhul desfrânării şi duhul mâhnirii) ca să-i ispitească. Dacă însă din trândăvie şi din mândrie monahul va cădea în păcate de moarte, darul lui Dumnezeu şi cei şapte îngeri se vor îndepărta de la el, iar cele şapte duhuri necurate vor pune stăpânire pe inima lui (Matei 12, 45). Deci mintea omenească se află la mijloc, între înger şi diavol.
Sfintele Puteri îngereşti ne îndeamnă spre faptele cele mântuitoare, iar puterile noastre naturale, hotărârea cea bună şi Harul lui Dumnezeu ne ajută. La rândul lor, atacurile diavolilor sunt ajutate de patimi şi de hotărârea cea rea. Aşadar, mintea noastră este lesne alunecătoare şi uşor se pogoară către cele veselitoare ale lumii acesteia, uitând bunătăţile cele veşnice. Pentru păzirea de ispitirile simţurilor, când se adună gânduri deşarte şi întunecate asupra minţii noastre, să ne rugăm, să mergem la Biserică, să ne spovedim, să vorbim şi să cerem binecuvântarea părinţilor celor duhovniceşti.
Urâtorul de bine, diavolul, amestecă lucrurile, adică binele cu răul (Facerea 3, 4-5), ca să nu poată face mintea noastră păcătoasă deosebirea între bine şi rău (Sfântul Efrem Sirul, Proloage, p. 298). Sfântul Petre Damaschinul ne spune: “Toate le-a făcut Dumnezeu spre folosul sufletului nostru. Îngerii care ne păzesc şi ne învaţă, iar diavolii ne ispitesc spre a ne smeri şi a alerga la Dumnezeu. Prin frica de ispitele duhurilor necurate ne izbăvim de înălţarea minţii şi de nepăsare. Îngerii, fiind slujitorii dragostei dumnezeieşti şi ai păcii, se bucură de pocăinta şi îndreptarea noastră şi de sporirea în virtute. De aceea se străduiesc să ne umple de vederi duhovnicesti şi ne ajută la tot lucrul mântuitor. Diavolii, dimpotrivă, fiind pricinuitorii răutăţilor, se bucură de scăderea noastră în virtute şi se străduiesc să abată sufletele noastre spre năluciri urâte”.
Creştinul ortodox poate fi luptat de diavoli astfel:
I. Prin patimile trupului său:Creştinul care se roagă cu smerenie şi cu credinţă şi apelează la Sfintele Taine ale Bisericii Ortodoxe este ajutat de darul lui Dumnezeu şi de Îngerul Păzitor ca să lupte împotriva diavolilor. Duhovnicul poate alunga diavolii care luptă pe creştini potrivit cu creşterea sa duhovnicească, astfel:
a) Patimi care se nasc din puterea poftitoare a sufletului omenesc: desfrânarea, lenea, lăcomia pântecelui, iubirea de bani;
b) Patimi care se nasc din puterea mânioasă a sufletului: mânie, ură, zavistie, invidie, pizmă, răzbunare;
c) Patimi care se nasc din puterea raţională a sufletului: mândrie, slavă deşartă, erezie, deznădejde, sinucidere.
II. Prin intermediul oamenilor păcătoşi:
a) Prin poftele şi păcatele oamenilor;
b) Prin oamenii păcătoşi care se află sub lucrare diavolească.
III. Direct de diavoli.
a) Direct cu Darul Duhului Sfânt;Diavolii atunci ne luptă mai tare când postim, când ne rugăm, când ne smerim mai mult. Pentru a ieşi biruitori în aceste lupte cu diavolii, trebuie să mergem pe calea de mijloc (împărătească), sub binecuvântarea unui duhovnic iscusit, să postim, să priveghem şi să ne rugăm după puterea şi darurile pe care avem de la Dumnezeu. Cei care se nevoiesc peste putere sunt biruiţi de diavoli şi cad în păcate mari: mândrie, slavă deşartă, mânie, ură, neascultare, sodomie, zavistie. Cei care din lenevie nu îndeplinesc poruncile dumnezeieşti, cad în păcate: lene, desfrânare, iubirea pântecelui, iubirea de arginţi…
b) Duhovnicul prin binecuvântare dă puterea lui Dumnezeu celui ispitit de diavoli, ca să lupte şi să biruiască şi astfel să se încununeze.
2.2. Caracteristicile războiului cu diavolii
Pentru a cunoaşte mai bine pe vrăjmaşii nostri diavoli, iată câteva caracteristici ale războiului nevăzut:
1. Războiul diavolilor cu oamenii este continuu. În timpul acestei vieţi pământeşti, diavolii ne războiesc continuu, iar atunci când nu ne atacă la vedere, ne lucrează în ascuns.
Sfântul Simeon, Noul Teolog zice: “Războiul este permanent şi întotdeauna este nevoie ca ostaşii lui Hristos să aibă armele asupra lor. Nu este zi sau noapte, nici măcar o clipă în care acest război să înceteze, ci fie că mâncăm, fie că dormim, fie că lucrăm, fie că ne rugăm, în toiul luptei suntem”.
2. Războiul diavolilor cu oamenii este necruţător. Sfântul Antonie cel Mare spune că: “Diavolii sunt necruţători, îndrăzneţi şi neruşinaţi. Nu se dau înapoi de la nimic. Se aruncă în luptă cu o furie nestăpânită şi uzează fără scrupule de toată forţa şi viclenia de care dispun”.
Sfinţii Părinţi spun că diavolii sunt stăpânitorii întregului pământ şi se află sub conducerea satanei, lucrând la pierderea sufletelor omeneşti. Trebuie să stim un lucru important: diavolul poate să ne atace, dar nu ne poate birui. Într-un citat al învăţăturii Bisericii noastre se spune că “Diavolul poate lupta împotriva omului, dar nu-l poate birui. Acest lucru înseamnă că putem deveni biruitori asupra diavolilor”. Iar Sfântul Apostol Pavel scrie: “Dumnezeu nu va îngădui ca să fim ispititi peste puterile noastre, ci odată cu ispita, ne va aduce şi scăparea din ea” (1 Cor. 10,13). Niciodată Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispitiţi peste puterile noastre, căci dacă s-ar întâmpla aceasta, lupta ar fi inegală, iar Dumnezeu nedrept. “Dacă cineva nu se face de bună voie rob diavolilor, nu va avea diavolul nici o putere asupra lui”.
3. Din acest război cu diavolii ne putem încununa. Sfântul Ioan Scărarul zice: “Înmulţindu-se războaiele se înmulţesc şi cununile. Astfel se întâmplă de multe ori ca diavolii, fără să vrea, ne fac mai atenţi, mai râvnitori”. In vremea ispitelor simtim nevoia arzătoare de a ne afla mereu mai aproape de Dumnezeu. Când vicleanul diavol ne înfricoşează şi ne tulbură, atunci ne facem mai înţelepţi, atunci ne cunoaştem pe noi înşine şi atunci alergăm degrabă la Dumnezeu.
O altă “calitate” a diavolilor este aceea de clevetitor şi bârfitor. Cleveteşte pe om în faţa lui Dumnezeu (lov 1, 9-11) şi în faţa semenilor săi. Despre acest lucru avem mărturii în Apocalipsă, care spune despre războiul ce s-a făcut în Cer între răzvrătitul Lucifer şi ceilalţi îngeri şi despre căderea tagmei luciferice, care nu numai pe Dumnezeu clevetea, ci şi pe oameni (Apoc. 12, 7-10). Iată ce izvor nesfârşit de răutate este diavolul, care nu se mărgineşte numai a ispiti pe oameni, ci merge şi-i cleveteşte înaintea lui Dumnezeu. Ura lui împotriva noastră este extrem de periculoasă şi înverşunată. Pentru aceasta să ne gândim mereu că de multe ori noi înşine lăsându-ne păcăliţi, întindem mâinile prietenoase şi facem pact cu diavolii.
4. Războiul diavolilor este înverşunat şi nimicitor. Dacă diavolul este înfrânt în atacurile sale asupra noastră, el se mânie şi se sălbăticeşte mai tare. Oamenii lui Dumnezeu vor fi mereu atacaţi de diavoli, cu mânie sălbatică, atâta timp cât ei se vor împotrivi şi se vor lupta contra lui. Războiul acesta al nostru cu diavolul este stăruitor şi necontenit, iar diavolul foloseşte toată viclenia sa, uzează de toate armele şi uneltele sale.
Sfântul Teodor Studitul spune că “Diavolul umblă ca un leu ce răcneşte, căutând pe cine să înghită, fie din mireni, fie din călugări. Şi nu-i ajunge atâta, ci caută în fiecare clipă să-i lege cu mai multe funii ale păcatelor, ca să nu se mai poată pocăi, ci să meargă în iadul cel veşnic”.
Scopul diavolului, spune Sfântul Antonie cel Mare, este să ne împiedice să urcăm în locul de unde au căzut ei, adică la Cer. Lucrul cel mai de seamă este să zădărnicească mântuirea noastră. Demonii se străduiesc în primul rând să îndepărteze pe om de Dumnezeu, fiind plini de invidie şi răutate fată de oameni.
Prin urmare, diavolii sunt gata spre vătămare, căci nu suferă să vadă că oamenii se mântuiesc cu darul lui Dumnezeu (Sfântul Antonie cel Mare). Orice dorinţă a noastră spre viaţa duhovnicească face pe Sfinţii îngeri să se bucure, iar pe diavoli să se întristeze.
Domnul nostru Iisus Hristos a numit pe diavoli “ucigaşi de oameni”, căci ce altceva înseamnă săvârşirea păcatului, decât pierzarea omului şi îndepărtarea de Dumnezeu. Dumnezeu, Semănătorul cel Bun, seamănă în ogorul sufletului nostru seminţele cele bune, ale binelui, dar vine diavolul şi seamănă zâzaniile sale, seminţele răului. Şi astfel, fiecare om se face câmp de luptă aprins, între bine şi rău. Scopul principal al diavolului este de a strica chipul lui Dumnezeu din om şi de a ne robi neîncetat, fără de milă. “In sfârşit, fraţilor, întăriti-vă în Domnul şi întru puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolilor. Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor,împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh. Pentru aceea luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea şi, toate biruindu-le, să rămâneţi în picioare” (Efes 6, 11-13). Iar Sfântul Apostol Iacob ne spune: “Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har. Supuneţi-vă deci lui Dumnezeu. Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi se va apropia şi El de voi” (Iacob 4,6-8).
2.3. Războiul celor trei cete diavoleşti cu creştinii
Deoarece lupta noastră nu este împotriva sângelui şi a trupului (Efes. 11,2; VI,12), cum zice Sfântul Apostol Pavel, cei care ne războiesc puterile noastre în ascuns trebuie să fie văzuti ca o altă lume nevăzută. Pentru că cele trei cete diavolesti luptă pe creştinii care se nevoiesc, acţionând asupra celor trei puteri sufleteşti ale oamenilor (puterea poftitoare, puterea mânioasă şi puterea raţională).
Abisul nemăsurat al poftei este luptat de prima ceată diavolească, ce revarsă din putoarea sa poftitoare în oameni. Mâniei sau iuţimii îi corespunde a doua ceată diavolească, ce injectează în om patimi de stăpânire lumească. Aceşti diavoli pot să fie biruiţi de oamenii care întorc cu bărbăţie puterea mânioasă asupra vrăjmaşilor nevăzuţi.
În sfârşit, stăpânitorii văzduhului, ceata diavolilor raţionali (arhiconi) îşi trimit atacurile împotriva mintilor oamenilor ce se îndeletnicesc cu stiinta cunoaşterii (filozofia, teologia, imaginaţiile) şi îi îndeamnă la făurirea de idei contrare lui Dumnezeu. Pentru că înseşi momelile lor, gândurile insuflate iau forma de gânduri înalte sau de năluciri luminoase, în sensul material sau intelectual al cuvântului. Astfel, aceste duhuri vor să stăpânească marea, pământul şi văzduhul.
2.3.1. Cele trei cete diavoleşti
Diavolii, fiind mai înainte de cădere duhuri şi căzând din imaterialitatea lor, au căpătat o oarecare grosime (materialitate), după ispitele pe care le lucrează şi de care sunt îmbibaţi. “Pierzând diavolii bucuria duhovnicească-îngerească, pătimesc şi ei voluptatea pământească, la fel ca şi oamenii, prin deprinderi şi patimi trupeşti” (Sfântul Grigorie Sinaitul).
Din această cauză şi sufletul omenesc, zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, raţional şi gânditor, a devenit, din păcate, dobitocesc şi nesimţitor duhovniceşte şi aproape fără de minte, iar prin plăcerile de lucrurile materiale nu mai cunoaşte pe Dumnezeu. Pentru că deprinderile rele şi păcatele prefac firea şi schimbă lucrarea firii. Astfel, s-au format şi cele trei cete diavoleşti:
I. Prima ceată diavolească este ceata duhurilor desfrânate şi băloase, care acţionează ca nişte lipitori asupra puterii poftitoare a oamenilor. Ei se hrănesc cu putoarea plăcerilor desfrânate ale oamenilor. Acesti diavoli plutesc în puterea poftitoare a oamenilor, în desfrânare, lăcomia pântecului, în lene, în oceanul băuturii, ca unele care sunt lunecoase prin fire şi se bucură de umezeala plăcerilor neraţionale. Ele ridică asupra omului valuri de gânduri de întinăciune.
II. A doua ceată diavolească o reprezintă ceata diavolilor mânioşi, care este mânioasă şi răzbunătoare, ca nişte fiare mâncătoare de trupuri, ca nişte câini care ling sânge şi se hrănesc cu putreziciuni. Ea are ca locuinţă puterea mânioasă a oamenilor.
III. A treia ceată diavolească este ceata diavolilor raţionali (arhiconi), care sunt cei mai apropiaţi slujitori ai satanei şi se ocupă în special cu interpretarea eretică a Sfintelor Scripturi. Ele sunt duhuri usoare şi subtiri, ca nişte duhuri aeriene şi actionează asupra puterii rationale, contemplative a sufletelor omeneşti, aducând în minţile oamenilor ereziile, filozofiile înalte, nălucirile, vrăjitoriile… Uneori se arată în chipuri de păsări şi de îngeri (2 Corinteni 11, 14) ca să amăgească pe creştini (Filocalia VII, p. 143).
2.3.1.1. Ceata diavolilor poftelor
Diavolul din ceata diavolilor poftitori se ridică împotriva creştinului, care se roagă în inimă, ca unul ce-şi are puterea îndreptată spre pofta de la brâu la buric a omului. El aruncă asupra creştinilor puterea arzătoare a săgeţilor sale, având poftele din om ca pe un adânc în care pătrunde, făcându-l să fiarbă şi umplându-l de necurăţii. Apoi îl aprinde cu desfrânări şi plăceri păcătoase.
Dar cum sunt războiţi creştinii de aceşti diavoli? Ei le insuflă oamenilor gânduri necurate de desfrânare, de lene, de mâncare şi băutură, de iubire de bani şi somn peste măsură, fiind ajutaţi în ispitele lor de poftele şi păcatele oamenilor, de filme, de muzică, de oameni desfrânaţi, beţivi…
Slujitorii cei mai puternici ai acestor cete diavoleşti sunt propovăduitorii patimilor trupeşti: regizori, actori, scriitori, cântăreţi, care prin filme, cărţi, reviste, casete şi videocasete ispitesc pe creştini ca să-i prindă în mrejele lor. Acest soi de diavoli pot fi alungaţi cu ajutorul lui Dumnezeu, prin înfrânarea poftelor, post, rugăciune, priveghere, spovedanie, Sfânta Împărtăşanie, participarea regulată la Sfânta Liturghie, ascultare de duhovnic şi muncă binecuvântată.
2.3.1.2. Ceata diavolilor mâniei
Puterea mânioasă pe care o are creştinul pentru a lucra fapta bună creştină şi pentru a se împotrivi diavolilor, această ceată diavolească o schimbă spre ura şi distrugerea aproapelui. Aceşti diavoli sunt înaintemergătorii mâniei, urii, invidiei, pizmei, zavistiei, uciderii, asupririi săracilor, sodomiei, păcatelor împotriva firii, răzbunării…
Când muncim fizic şi efectuăm un efort mare, puterea mânioasă pe care o avem în acele momente îi luptă şi îndepărtează pe diavoli. De aceea, acesti diavoli aduc în mintea noastră cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii şi ne îndeamnă la înjurături, ură, ceartă şi agresiuni asupra aproapelui. Trebuie să ne rugăm cu rugăciuni scurte când muncim, pentru ca puterea mânioasă pe care o avem în acele momente şi Harul lui Dumnezeu să izgonească pe diavoli de la noi şi de la aproapele nostru. Dacă nu ne vom ruga, diavolii vor transforma puterea mânioasă pe care o avem în gânduri şi cuvinte de hulă împotriva lui Dumnezeu şi aproapelui.
Când suntem mânioşi, cineva (diavolul) ne îndeamnă să lovim. Când diavolul se îndepărtează şi mânia trece, ne pare rău de faptele rele pe care le-am făcut. Cel mai tare luptă diavolii pe cei care construiesc biserici ortodoxe, aducând ispite mari asupra preotilor, atât prin oamenii necredinciosi, cât şi prin ceilalti. Acesti diavoli sunt îndepărtati cu ajutorul Harului lui Dumnezeu prin rugăciune şi muncă binecuvântată, prin iertare şi dragoste sfântă creştină, smerindu-ne în ispite.
2.3.1.3. Ceata diavolilor rationali (arhiconi)
Diavolii arhiconi ispitesc pe oameni cu iubirea de sine, cu mândria, slava deşartă, erezia, necredinta (ateismul), nebunia, deznădejdea şi sinuciderea. Satana este “teologul iadului” şi se ocupă în mod special cu interpretarea gresită a Sfintelor Scripturi, având în ajutor ceata diavolilor arhiconi. Diavolii rationali sunt foarte puternici şi actionează rapid asupra mintii oamenilor mândri, inspirându-le idei potrivnice învătăturii de credintă ortodoxe, a revelatiei dumnezeiesti.
Acesti diavoli rationali sunt învătătorii sectarilor, ai schismaticilor, ai ereticilor, ai filozofilor, ai liber cugetătorilor, care prin conlucrare cu diavolii teologi îşi formează propria lor credinţă sectară, eretică, atee. Însuşi Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos este ispitit de Satana, cu citate din Sfânta Scriptură, interpretate greşit de Satana. Dar Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi răspunde tot cu citate din Sfânta Scriptură, alungându-l (Matei 4, 3-10).
Diavolii rationali au actionat asupra ierarhiei Bisericii Apusene, care a adăugat astfel în Simbolul Credintei pe Filioque, învătătura gresită că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul lui Dumnezeu. Această adeziune a Bisericii Apusene la învătătura diavolilor rationali a condus, în anul 1054, la despărtirea Bisericii Apusene (catolice) de dumnezeiasca Biserică Ortodoxă (Răsăriteană), întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Minunea dumnezeiască a revenirii Bisericii Catolice la Biserica mamă – dumnezeiasca Biserică Ortodoxă se va petrece atunci când, prin Harul lui Dumnezeu, mintea catolicilor se va lumina şi smeri şi vor fi alungati diavolii rationali. Ca urmare a acestei mari schisme, prin mândrie intelectuală şi adeziune la cete de diavoli arhiconi, au apărut până în zilele noastre mii de religii, ai căror reformatori, sub inspiratie diavolească, au reinterpretat Sfânta Scriptură după dorintele şi păcatele lor, spre a lor pierzare (II Petru 3,16; 11 Tim. 3-5). Ca dovadă că acesti predicatori sunt condusi de diavoli este şi faptul că ei schimbă interpretarea Sfintelor Scripturi de la o zi la alta. Orice modificare a învătăturii de credintă ortodoxă, descoperită de Dumnezeu oamenilor, orice abatere de la adevărul absolut, dumnezeiesc, este datorată diavolilor rationali, care lucrează asupra mintii oamenilor mândri.
Harul Duhului Sfânt, care vine numai prin ierarhia Bisericii Ortodoxe (episcopi, preoti şi diaconi) luminează prin învătătura de credintă ortodoxă mintile oamenilor şi alungă duhurile diavolesti ale necredintei şi ale celorlalte păcate.
Duhul lui Antihrist, prezent în cărtile şi Bibliile sectare, întunecă mintea credinciosilor şi strecoară în ea îndoiala de credintă, credinta eretică, credinta schismatică, necredinta (ateismul), neasculatarea şi nesupunerea fată de ierarhia bisericească ortodoxă. Preotii şi creştinii ortodocsi primesc binecuvântare de la arhiereu pentru a propovădui Cuvântul lui Dumnezeu şi astfel cuvintele lor sunt luminate de Harul Duhului Sfânt. Sectarii, ereticii şi schismaticii primesc putere de a propovădui de la diavolii arhiconi. De aceea, Sfintii Părinti ai Bisericii Ortodoxe ne spun ca să nu discutăm cu ereticii, pentru a nu primi în mintea noastră duhurile diavolesti ale lui Antihrist.
Cuvântul scris se materializează pe hârtie, dar se transmite prin duh. De aceea, primind sau citind o carte sau o Biblie sectară vom primi duhurile lui Antihrist în sufletele noastre şi astfel vom avea gânduri de necredintă, erezie şi hulă în mintea noastră. Odată cu cartea eretică primim şi duhurile arhiconice, care, prin citit, pătrund în mintea noastră. Mintea omului, când îşi fixează atentia asupra unui obiect, intră în interactiune cu acel obiect. Citind, de pildă, o carte, noi stabilim legătura sufletească cu autorul ei şi cu cei care au citit sau citesc în acel moment acea carte. Dacă autorul cărtii este un creştin cu viaţă sfântă, care după mutarea sa din această viaţă a ajuns la fericirea cea veşnică, sufletul cititorului are parte de bucuriile cele duhovniceşti. Dacă, dimpotrivă, scriitorul este un om păcătos, iar cărtile lui descriu păcate (desfrânare, betie, homosexualitate, crime, tâlhării, necredintă, erezii), cititorul are părtăsire cu duhurile diavolesti, care l-au ajutat pe scriitor să scrie şi să răspândească o astfel de carte.
Citind cu binecuvântarea preotului Sfânta Scriptură şi scrierile Sfintilor Părinti, vom avea părtăsire harică cu Dumnezeu şi cu Sfintii Săi. Iar înălţându-ne prin citit la gândurile şi sentimentele sfinte ale sfinţilor, ne vom sfinţi. În acelaşi timp, sfinţii care au scris cartea se roagă în Cer, la Dumnezeu, pentru noi şi prin harul lui Dumnezeu ne binecuvântează.
Este dăunător să citim literatură scrisă de oameni păcătoşi, pentru că ne putem molipsi de păcatele lor. De fapt, o carte se alege şi se cumpără după poftele sufleteşti. De exemplu, omul desfrânat va fi atras de literatură, muzică şi filme desfrânate. Duhul desfrânării acţionează de la producător la distribuitor, la vânzător şi apoi la cumpărător (cititor). Astfel, dacă cititorul care caută să cumpere o carte se uită în vitrină, iar vânzătorul îi arată sufleteşte duhurile necurate pe care le au cărţile. Când dorinţa păcătoasă sau sfântă a omului se acordează cu duhul pe care îl transmite vânzătorul, atunci cumpărătorul va dori să cumpere cartea, care va fi însoţită de duhurile ei. Tot astfel se petrec lucrurile la alegerea unei cărţi eretice, atee, a unei casete eretice, atee, sau a unei videocasete.
Pentru că omul păcătos vrea să pătrundă în tainele lui Dumnezeu, independent de voinţa lui Dumnezeu, adică să devină un dumnezeu (un învăţat), dar fără de Dumnezeu, el va fi inspirat şi condus de diavol. Tainele dumnezeieşti se descoperă omului pe măsura creşterii lui duhovniceşti, a smereniei, a dobândirii darului Duhului Sfânt. Cu cât omul, prin credinţă şi fapte bune, se uneşte cu Hristos prin Duhul Sfânt, el cunoaşte tainele lui Dumnezeu, dobândeşte putere şi har, pe care le foloseşte numai pentru fapte bune, potrivit cu voinţa lui Dumnezeu.
Or, demonii, pentru că au aparţinut în trecut diferitelor ordine ale ierarhiei îngeresti, sunt initiati, într-o măsură sau alta, în tainele existenţei. Prin acestea ei încearcă să-i supună pe oameni, atrăgându-le atenţia şi interesul pentru ei, prin dezvăluirea unor taine “ale cunoaşterii” şi înzestrându-şi discipolii cu capacităţi supranaturale. Omul, posedând aceste cunoştinţe magice, tainice, ajunge în stare să influenţeze oamenii şi stihiile naturii, devenind însă astfel un rob al duhurilor necurate, care l-au înzestrat cu această putere. Fortele demonice, în virtutea îndepărtării lor de Dumnezeu, nu pot crea nimic, ci numai distrug. Tocmai de aceea, discipolii diavolilor aduc pe pământ elementul distructiv, pricinuind rău oamenilor care îi înconjoară, ducând la distrugerea lumii materiale. Acest lucru ni-l mărturiseşte şi Scriptura (Facerea 6, 5-7).
Oamenii mândri sunt atraşi de duhul diavolesc al mândriei la secte, eretici, schismatici şi atei. Sufletul lor mândru nu poate primi darul smereniei şi al dragostei dumnezeieşti, ci duhul mândriei, al slavei deşarte, al desfrânării, al iubirii de bani, al mâniei… Tot diavolii raţionali sunt cei care insuflă printre creştini şi monahi duhul neascultării, al cârtirii şi al nesupunerii fată de ierarhia bisericească.
Conducătorul necredincios al unei ţări se află sub dominaţia unei căpetenii de diavoli arhiconi şi este un luptător împotriva dumnezeiestii Biserici Ortodoxe, a creştinilor ortodocşi ajutând pe cei care răspândesc în ţară învăţăturile diavolilor arhiconi (atei, eretici, yoghini, masoni, vrăjitori). El dă libertate păcatelor (avorturile, homosexualitatea, desfrânarea, vrăjitoriile…).
Atacurile diavolilor raţionali sunt puternice şi rapide. Mintea creştinilor, dacă va fi prinsă de aceşti diavoli cu greu se poate smeri, ca să facă voia lui Dumnezeu, cea sfântă. Aceşti diavoli ispitesc în special pe intelectuali. Diavolii arhiconi se îndepărtează numai atunci când ne smerim cu ajutorul Duhului Sfânt.
Cele trei mari puteri sufleteşti ale omului (puterea poftitoare, puterea mânioasă şi puterea raţională), dacă sunt desfigurate prin păcate, devin slujitoare demonilor. Dar tot prin aceste trei puteri sufleteşti, sfinţite şi întărite de darul Duhului Sfânt, putem să luptăm şi să biruim pe demoni.
Avva Severin ne spune că diavolii nu pun în minţile oamenilor toate patimile deodată, ci fiecare patimă îşi are duhurile ei deosebite, pe care diavolii le seamănă în gândurile oamenilor. Ceata diavolilor poftitori se veseleşte în necurăţii şi în dulceaţa întinăciunilor. Ceata diavolilor mânioşi se bucură în defăimări, mânie, tulburare şi necaz, iar ceata diavolilor raţionali se desfătează cu mândria, slava deşartă, erezia, filosofia. Deci, cele trei cete diavoleşti nu-i luptă pe toţi oamenii la fel, ci în funcţie de vremuri, locuri şi după om.
Diavolii se ajută şi se schimbă între ei, pentru că nu păzesc o anumită rânduială între ei. Oamenii care se luptă de exemplu să stăpânească puterea lor poftitoare şi reusesc să biruiască cu ajutorul lui Dumnezeu pe diavolii poftitori, vor fi luptaţi apoi de ceata diavolilor mânioşi, adică vor trece de la pofte la mânie, ură, zavistie. Cei care se luptă cu puterea mânioasă şi cu diavolii mânioşi şi biruiesc cu ajutorul harului dumnezeiesc, vor fi luaţi în primire de diavolii raţionali, având semănate în mintea lor tot felul de gânduri eretice, filosofii şi vedenii.
De asemenea, trebuie să stim că nu toti dracii sunt la fel de sălbatici şi că nu toti au aceeasi putere. Puterea cu care luptă diavolii pe creştini creşte de la ceata duhurilor poftitoare la ceata duhurilor mânioase şi apoi la ceata duhurilor raţionale, care au puterea asupra maselor de oameni prin conducători eretici, învăţători eretici, vrăjitori şi masoni. Vrăjitorii, astrologii şi bioenergeticienii, ajutaţi de căpeteniile de diavoli arhiconi, au putere asupra maselor de oameni prin televiziune, radio, presă, muzică, filme, cărţi… Însă trebuie să ne aducem aminte că în lupta noastră cu fiecare ceată diavolească şi cu slujitorii ei umani primim putere corespunzătoare de la Dumnezeu, ca să biruim.
2.3.2. Bioenergiticienii şi natura energiilor prin care lucrează
Djuna, “marea bioenergiticiană” din Rusia, este de origine asiriană, iar mama ei, tatăl şi bunica au practicat vrăjitoria.
Ce spun bioenergeticienii despre propria lor persoană? Iuri Tarasov afirmă: “Sunt vrăjitor de generatia a patra”. Întrebat fiind despre generaţiile de vrăjitori, el a răspuns: “Bioenergeticianul este un vrăjitor de generaţia întâia. El nu poate face nici a zecea parte din ceea ce face un vrăjitor de generaţia a patra. La ultimul congres al vrăjitorilor, care s-a tinut în Spania, la magia albă şi magia neagră s-au mai adăugat două culori, magia roşie şi magia verde”.
Bioenergicitianul Kaşpirovski, apărând la televiziune în data de 24 noiembrie 1989, după miezul nopţii, a citit din cartea sa de magie neagră. Caracterul demonic al şedinţelor sale de vindecare prin televiziune a fost depistat de cercetările medicale întreprinse asupra celor ce au urmărit emisiunile sale: din 2015 elevi, la 93% se remarcă ticuri obsedante, reacţii isterice, fenomene de halucinaţii şi tulburări psihice, dovadă evidentă că sunt stăpâniţi de duhuri necurate, 42% din pacienţi cad în somn hipnotic în urma şedinţelor televizate. Mulţi copii intrau în somn hipnotic, se prăbuşeau în stare de catalepsie numai văzând imaginea lui Kaşpirovski. Ceea ce demonstrează că elevilor li s-a distrus mecanismul de protecţie psihologică. Mai mult, după şedinţe a fost nevoie ca mulţi copii să fie spitalizaţi, cu diferite tulburări neuro-psihice.
Sunt unii bioenergeticieni care merg la Biserică. Însă scopul lor principal este de a se alimenta cu energiile divine dumnezeieşti. Ei stau cu ochii larg deschişi şi mâinile răşchirate, străduindu-se să se alimenteze cu energia pe care o radiază Sfânta Icoană. Dumnezeu însă binecuvântează pe cel ce se smereşte şi nu pe cel care vrea să-I “ia” din energia Sa necreată.
2.3.3. Sursa astrologilor
Astroloaga Svetlana a declarat că ea alcătuieşte horoscoape, ca nimeni altul în lume, tocmai datorită contactului cu “învăţătorul mondial ceresc Ashtar” (informaţii pe care le primeşte de la el). În acest caz este evident contactul direct al astroloagei cu demonii, care o ajută să facă horoscoapele. Căci diavolul cunoaşte foarte bine situaţia Universului.
De asemenea, diavolii pot face observatii directe asupra caracterului oamenilor. Duhurile necurate încearcă să organizeze multe din cele ce se petrec în lume şi, fireşte, îşi cunosc ţinta pe care o urmăresc.
Din acestea rezultă unele coincidenţe între prezicerile horoscopului şi realitate. Svetlana a parcurs succesiv toate treptele iniţierii magice rituale în “Ştiinţele oculte”. Cunoştinţele le-a căpătat de la bunicul ei, care i-a lăsat după moartea sa şi un diavol care s-o ajute. Cei care urmăresc calea iniţierii în ştiinţele magice spun că se petrece şi o schimbare a psihicului, a duhului şi a trupului. Se produce o totală alchimie a corpului şi se schimbă concepţia despre lume şi viaţă.
2.4. Treptele păcatului
“Nu dati loc diavolului”, ne spune Sfântul Apostol Pavel (Efes. 4, 27). Dar acest lucru reuşeşte să-l facă numai cel care urăşte din suflet păcatul şi se împotriveşte diavolului de la primul atac. Sfânta Scriptură numeste păcatul “furnico-leu” (Iov. 4, 11), deoarece dacă la început diavolul seamănă gândul rău, care este cât o furnică, mai târziu, dacă nu-l vom îndepărta prin împotrivire şi rugăciune, el va ajunge la puterea leului. Pentru aceasta trebuie să cunoaştem care sunt treptele păcatului, de când ne ispiteşte diavolul, până când ne robeşte desăvârşit, ducându-ne la pierzarea cea veşnică.
Primele trepte ale fiecărui păcat îşi au sediul în mintea, cugetarea şi imaginatia noastră. Sfântul Apostol Iacob ne spune: “Fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta zămislind naşte păcatul” (Iacob 1, 14-15). Păcatul îşi are originea în gândurile viclene, pe care diavolul le strecoară în mintea noastră. Prin ruperea legăturii harice cu Dumnezeu, datorită păcatului strămosesc, diavolul are puterea de a intra în mintea noastră şi de a strecura gânduri păcătoase şi imagini păcătoase. Pentru că, după căderea lui Adam şi a Evei, diavolul are posibilitatea să pătrundă în mintea omului, care nu este acoperită şi întărită de darul Duhului Sfânt. Lipsa noastră de atenţie în ceea ce priveşte gândurile necurate este întâia cedare periculoasă în faţa diavolilor. Iar acest lucru este puţin cunoscut de cei mai mulţi oameni.
1. Prima treaptă a păcatului este aceea în care creştinul face o faptă bună, dar urmăreste un scop rău. “Să facem toate spre slava lui Dumnezeu” (Col. 3, 17), ne spune Sfântul Apostol Pavel. Dacă facem o faptă bună spre a fi lăudaţi de oameni, vom pierde plata de la Dumnezeu.
2. A doua treaptă a păcatului este aceea în care creştinul nu lucrează desăvârşit fapta bună. De exemplu: Când cineva se roagă lui Dumnezeu cu mândrie, cu mintea risipită sau când dă milostenie din lucruri furate.
3. A treia treaptă a păcatului este momeala. Momeala este gândul simplu sau icoana a ce va fi adus în inimă în chip lămurit de diavol.
Dar cum ne ispiteşte diavolul prin gânduri? Mai întâi atacă mintea noastră cu diferite gânduri, care aparent nu au nici o legătură cu păcatele. Aceste gânduri se pot grupa în gânduri trupeşti şi gânduri viclene. Gândurile trupeşti vor încerca să împingă omul spre imoralitate. Iar gândurile viclene vor provoca tot felul de gânduri lipsite de judecată.
Cei mai mulţi oameni cred că numai lucrarea cu fapta a păcatelor este oprită. Dar înainte de a păcătui cu fapta, omul greseste de mai multe ori cu gândurile şi imaginatiile păcatului. Dar să cercetăm cu atentie această metodă a diavolului. Mai întâi, gândurile urmăresc să îndepărteze pe om de la lucrarea virtutilor. Astfel, diavolul vine în mintea noastră şi ne aduce aminte de viaţa noastră din tinerete, ca astfel să deznădăjduim şi râvna noastră spre cele sfinte să se ofilească. Aşa l-a ispitit diavolul pe Sfântul Antonie cel Mare, reamintindu-i bogăţia, ocrotirea surorii sale, datinile şi păcatele neamului, iubirea de arginţi, iubirea de slavă deşartă, pofta multor feluri de mâncăruri şi celelalte desfătări ale tinereţii sale. După aceasta i-a înfăţisat asprimea virtutilor şi osteneala cerută de ea. Aşadar, diavolul speculează toate cele de care are lipsă cineva atunci când se luptă pentru virtutea sa.
Drumul virtutilor este greu şi aspru, în timp ce drumulpăcatelor este usor şi lipsit de obstacole. Dacă aceste două metode nu reusesc, atunci diavolii seamănă în mintea noastră gânduri spurcate şi necurate. Când mintea noastră nu râvneste cele sfinte şi rămâne fără lucrare, ea va fi atacată de diavoli prin gânduri păcătoase şi viclene. Te întrebi cum de ţi-au venit astfel de gânduri? Vrăjmaşul nostru diavol le-a semănat cu voia sau fără voia ta. Oricum, el este întotdeauna principalul autor. El deschide uşa cugetării tale şi intră în mintea ta şi seamăna neghina. Iar peste puţin timp ea va prinde rădăcină şi va înăbuşi toată curăţenia noastră. Facem păcate atunci când revenim adesea asupra gândurilor rele. Cum putem să rezistăm la aceste atacuri? Pentru început trebuie să vedem dacă aceste atacuri cu gânduri viclene care vin asupra noastră sunt sau nu din vina noastră. Pentru că nu păcătuim atâta vreme cât vom izgoni repede gândurile rele din mintea noastră.
4. A patra treaptă a păcatului este însoţirea. Însoţirea este convorbirea noastră cu diavolul, cu gândurile care au apărut în inima noastră în chip pătimaş sau nepătimaş. În această treaptă a păcatului, diavolul înaintează şi mai mult. El ne atacă cu gândurile care ne îndeamnă să săvârşim direct păcatul. Acestea sunt gândurile care nasc în noi dorinţe păcătoase şi ne provoacă simţurile.
5. A cincea treaptă a păcatului este lupta, care trebuie să înceapă şi să continue pe toate treptele. Războiul acesta al nostru cu diavolii este o adevărată mucenicie dacă ne păstrăm mintea curată. Sufletul consimte să stea de vorbă cu acel diavol şi cunoscând că acele gânduri îl duc în păcat, începe a se lupta mintea cu ele. Sfântul Macarie Egipteanul spune că mintea noastră trebuie să fie războinică şi că are putere să răspundă cu forţe egale atacurilor diavoleşti. Ea se poate împotrivi gândurilor şi poate să le contrazică. Important este însă ca mintea noastră să lupte. Şi atunci va veni în ajutor darul Duhului Sfânt şi va alunga pe demoni. Pentru că atunci când Dumnezeu vede că ne luptăm cu gândurile, vine şi ne ajută cu harul Său. Iar acest lucru se întâmplă pentru că războiul împotriva gândurilor deschide calea spre sfintenie.
Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă că ochiul veghetor curăţă mintea. Este însă nevoie de mare atenţie la pricinile păcatelor în viaţa de zi cu zi, care este pricina gândurilor rele. Este nevoie de atenţie chiar şi în timpul somnului şi al liniştii. Sfântul Ioan Scărarul ne spune: “Este un diavol care, venind la noi când ne întindem în pat, ne săgetează cu amintiri urâte şi murdare, pentru ca neridicându-ne la rugăciune din trândăvie şi neîntrarmându-ne împotriva lui, să adormim în gânduri murdare şi să avem vise spurcate. Să fim atenţi ca să nu ne înşelăm. Metoda aceasta cu gânduri rele şi păcătoase este devastatoare şi nenumăraţi oameni cad pradă şi victime. Uşa mintii noastre, deschisă gândurilor rele, lasă să pătrundă în inimă germenii purtători de păcate de moarte, care întunecă mintea şi tulbură inima şi face pe om pradă uşoară diavolilor. De aceea, când suntem invadaţi de cugete rele şi viclene, să ne păzim mintea rugându-ne şi spovedindu-ne la duhovnic. Iar Dumnezeu ne va ajuta cu Harul Său cel mântuitor, aducând pacea şi sfinţenia sufletelor noastre.”
6. A şasea treaptă a păcatului este învoiala, care are loc atunci când sufletul din iubire de sine şi de păcate cedează gândului celui păcătos, învoindu-se cu diavolul şi primindu-l în mintea sa. El zice: “Da, am să fac păcatul”.
7. A şaptea treaptă a păcatului este păcatul cu mintea prin imaginaţie. Mintea omului are posibilitatea de a imagina. În această treaptă vezi în imaginaţia ta păcatul. Exemplu: Femeia cu care vrei să te desfrânezi, te cerţi cu cel care te-a ofensat…
8. A opta treaptă a păcatului este păcatul cu fapta (furi, loveşti, desfrânezi…). Când nu ne luptăm cu putere pe treptele cele mai mici ale păcatului şi păcătuim cu mintea de mai multe ori, vom ajunge să păcătuim şi cu fapta.
9. A noua treaptă a păcatului este obişnuinţa cu păcatul. Prin repetarea păcatului se ajunge la obişnuinţă. Când duhovnicul întreabă la spovedanie de ce păcătuieşte, credinciosul răspunde: “M-am obişnuit”. Astfel el arată că a ajuns la treapta a noua a păcatului, fie că este vorba de băutură, fumat, furat sau orice alt păcat.
10. A zecea treaptă a păcatului este deprinderea cu păcatul sau viciul. Omul devine astfel rob al păcatului şi al diavolului, care-l conduce numai spre lucruri rele. “Cine face păcatul este de la diavol, pentru că de la început diavolul a păcătuit” (1 In 3, 8). În această treaptă păcatul devine a doua fire a omului.
11. A unsprezecea treaptă a păcatului este deznădejdea. Diavolul îl îndepărtează pe om de la nădejdea cea bună către Dumnezeu, spunându-i că are multe păcate şi Dumnezeu nu-l mai iartă. Să nu ne lăsăm amăgiţi de diavol, care ne spune să nu părăsim azi păcatele cu care ne-am obisnuit. Cu cât păcatul este mai vechi, cu atâta este mai greu să scăpăm de el.
12. A douăsprezecea treaptă a păcatului este sinuciderea. Omul, fiind deznădăjduit de toate şi luptat de diavoli, îşi pune capăt vieţii. Este cea mai grozavă moarte şi pedeapsă sufletească şi trupească, omul muncindu-se în vecii vecilor în iad, cu Iuda vânzătorul.
Sunt copii mai puţin credinciosi, pe care diavolul îi luptă să se sinucidă atunci când au probleme la scoală (note rele, corigente) sau când părinţii nu le îndeplinesc anumite cerinţe sau îi ceartă (se omoară, ca să le facă în necaz). Aceste gânduri rele sunt semănate în mintea copiilor de diavoli. De asemenea, gândurile de sinucidere pe care le au cei care au suferit decepţii sentimentale sau cei care au făcut împrumuturi mari din bancă şi nu le pot returna, sunt tot de la diavoli.
La fel şi credinţele satanice pe care le au cei care cred că dacă se sinucid se vor întâlni cu anumite persoane mutate la viaţa cea veşnică sau cu Dumnezeu. În realitate, ei se întâlnesc cu diavolii şi cu iadul cel veşnic.
Pe alţi oameni, diavolii îi pun să încerce să vadă cum este când se spânzură sau alte forme de sinucidere. Cei care au încercat astfel de “experienţe” şi au scăpat, prin minune dumnezeiască, au spus că, la un moment dat, cineva (diavolul) îi împingea spre laţ.
2.5. Cele opt atacuri ale diavolilor
Diavolii ne războiesc ispitindu-ne din opt părţi:
1. Ispitirea de sus:
a) Nevoinţa fanatică, exagerată, peste puterea noastră (exemplu: post aspru). De multe ori dracii ne împiedică să facem cele uşoare şi folositoare nouă şi ne îndeamnă să ne apucăm de cele peste puterile noastre, ca să ne îmbolnăvim trupeşte şi sufleteşte.
b) Tâlcuirea Sfintei Scripturi, mai presus de creşterea noastră duhovnicească. Sunt diavoli mincinoşi, care ne şoptesc la ureche tâlcuiri ale dumnezeieştilor Scripturi (Mt. 4, 6; Lc. 4, 10). Acestea le fac mai ales în inimile iubitorilor de slavă desartă şi cu deosebire la cei care s-au ocupat cu filozofia lumească, amăgindu-i încetul cu încetul şi ducându-i spre eresuri şi hule. Vom cunoaşte teologia sau mai bine zis teomachia teologilor iadului (arhiconi) din mândria şi bucuria neruşinată ce se revarsă din sufletul acestor oameni în vremea tâlcuirii Sfintei Scripturi.
2. Ispitirea de jos: Este atunci când ne lenevim cu voia noastră şi nu ne silim să lucrăm faptele cele mântuitoare. Când sună clopotul, trâmbiţa duhovnicească pentru a merge la rugăciune, creştinii se adună în chip văzut, iar diavolii, în chip nevăzut. Celor ce se află în pat le spune să mai zăbovească un pic, pe cei care se roagă îi adoarme, pe alţii îi împunge la stomac cu foame, sete sau durere, iar alţii sunt îndemnaţi să stea jos în vremea rugăciunii.
3. Ispitirea din dreapta:
a) Să lucrăm fapta cea bună, dar cu scop rău. Orice faptă bună are trup şi suflet. Trupul faptei este lucrarea ei, iar sufletul faptei este scopul pentru care se lucrează. Vrăjmasul diavol ne îndeamnă să lucrăm din mândrie sau pentru a fi lăudati de oameni şi nu pentru slava lui Dumnezeu (Colos. 3, 17).
b) Să privim vedeniile şi nălucirile diavoleşti în chip de descoperiri dumnezeieşti şi îngereşti (2 Cor. 11, 14). Duhul cel rău al înşelăciunii, când se apropie de om îi tulbură mintea şi o sălbăticeşte, îi face mintea aspră şi o întunecă, îi pricinuieste teamă, trufie, îi sălbăticeşte ochii, îi înfiorează trupul, îi arată o nălucire de lumină roşie, făcându-i mintea diavolească şi-l îndeamnă să rostească cuvinte necuviincioase şi hulitoare. Iar când se arată de mai multe ori, îl umple de mânie şi de mândrie şi nu mai stie ce este smerenia şi plânsul cel adevărat, ci întotdeauna se făleşte cu isprăvile sale, fără sfială şi frică de Dumnezeu şi, pe scurt, îşi iese cu totul din minţi.
4. Ispitirea din stânga: Este atunci când cunoaştem păcatul, dar cu voia noastră ne hotărâm să păcătuim. Vicleanul diavol din nou ne spune că Dumnezeu este bun şi iartă şi că a greşi este omeneşte.
5. Ispitirea din faţă: Este atunci când diavolii ne transmit gânduri şi imagini ale lucrurilor pe care le socotim că se vor întâmpla în viitor.
6. Ispitirea din spate: Este atunci când dracii ne dau război cu gânduri, imagini şi locuri unde am păcătuit noi în trecut. Imaginaţia este tabla minţii. Ea este hotar între minte şi simţire, pe care s-a întipărit tot ce-am văzut, auzit, mirosit, pipăit şi gustat în timpul vieţii noastre. De aceea, când ne războiesc dracii ne răscolesc imaginaţia şi memoria cu tot ce ştiu că s-a întipărit acolo în chip pătimaş, pentru a ne stârni spre păcate. Sfinţii Părinţi numesc imaginaţia pod al dracilor, pentru că păcatele trec de la minte la trup, prin imaginaţie.
7. Ispitirea cea dinlăuntru: Are loc prin pornirea patimilor ce ies din inima noastră: “Din inima omului ies gândurile cele rele, uciderile, curviile, preacurviile, furtisagurile, mărturiile mincinoase, hulele” (Mt. 15, 19).
8. Ispitirea cea din afară: Se face prin patimile şi răutăţile pe care le toarnă dracii în sufletele noastre, prin cele cinci simţuri, care se mai numesc şi ferestrele sufletului. Sfântul Prooroc Eremia ne spune că “s-a suit moartea prin ferestrele noastre” (ler. 9, 21).
2.5.1. Formele luptei diavoleşti
1. Războiul cu inima
a) Prin mânie aprinsă: uciderea, sodomia, asuprirea săracilor. Aceste păcate împotriva aproapelui sunt strigătoare la cer şi împietresc inima.
b) Prin poftă: iubirea de arginţi, lăcomia, lenea, desfrânarea. Acestea (a şi b) sunt cele şapte păcate de moarte şi le facem împotriva noastră.
c) Prin iuţime: zavistia, invidia, ura, pizma. Aceste păcate învârtoşează inima şi le facem împotriva aproapelui.
2. Războiul cu mintea
a) O întunecă prin: mândrie, deznădejde, sinucidere.
Acestea sunt păcate împotriva Duhului Sfânt.
b) O aprinde prin erezie.
c) O surpă prin nebunie.
Războiul diavolului cu oamenii decurge astfel:
I. Cu mintea: momeala, asuprirea, unirea.
II. Cu inima: lupta.
III. Cu voinţa: învoiala.
IV. Cu trupul: împlinirea cu lucrul, deprinderea, patima (viciul).
V. Cu sufletul: deznădejdea, erezia, nebunia, sinuciderea.
Acesta este războiul cu diavolul, iar biruinţa este a lui Iisus Hristos şi a noastră. Cunoscând aceste ispite: “…să nu vă lăsaţi covârşiţi de satana, căci gândurile lui nu ne sunt necunoscute” (II Cor. 2, 11).
2.6. Războiul nevăzut
Pe cei care sunt zămisliţi în fărădelegi şi în păcate născuţi (Ps. 50, 6), satana îi luptă prin patimi. Adică nu se luptă cu ei câtă vreme trăiesc după chemările lumii acesteia, ca după o lege, şi o ascultă orbeşte.
Războiul se aprinde abia atunci când dorim să părăsim păcatele şi să mergem pe calea lui Dumnezeu. Atunci când vrem să dezrobim fiecare parte a sufletului nostru din amăgirea diavolului şi să le unim iarăşi precum le avea Adam în Rai şi să vedem pe Tatăl Nostru, atunci se stârnesc împotriva noastră toate urgiile iadului. Toată strădania diavolului este să desfacă sufletul nostru de dragostea lui Dumnezeu şi să-l lege de orice altceva, în afară de Dumnezeu. De aceea întinde celor trei puteri ale sufletului nostru (puterea raţională, puterea mânioasă şi puterea poftitoare) ispite, aducând momeli plăcute, potrivite cu fiecare putere sufletească în parte. În acelaşi timp, trupul este pus să împlinească lucrul şi să le facă mereu. Vrea adică să iubim plăcerea, ştiind vrăjmaşul că aceasta stinge iubirea de Dumnezeu. Pofta sau voinţa o înconvoaie spre trup şi spre lume, întunecând mintea cu plăceri păcătoase.
Cugetarea, care după fire, se întinde ca un arc către dragostea dumnezeiască, diavolul o aprinde ca o săgeată contra firii şi o trimite, ca pe nişte fulgere, în obrazul fraţilor şi împotriva lui Dumnezeu, blestemând şi înjurând şi dându-le lui (dracului) pe toate şi pe sine însusi, chiar şi moarte de om făcând. Iar pe sărmana minte care, după fire, este oglindirea sau răsfrângerea lui Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul cel mai sfânt al său, fie că o întunecă, fie că o aprinde, fie că o sfarmă, punând idolul păcatului într-însa sau urâciunea pustiirii în locul cel sfânt (Mt. 24, 15). In acest fel se poate înscăuna vrăjmasul în minte şi o poate schimba contra firii, încât zice răului bine şi binelui – rău; întunericului – lumină şi luminii – întuneric; cuminţeniei – nebunie şi nebuniei – înţelepciune, din care cugetă că nu este Dumnezeu, ci numai natura al cărui dumnezeu este omul. Iată ce este o minte îndrăcită, care socoate minciuna – adevăr şi adevărul – minciună (ateismul). O astfel de minte pierde şi darul libertăţii voinţei şi ajunge în robia poftelor, contra firii, care spurcă sufletul, îi tâlhăreşte vlaga şi-l strică prin boli, făcându-l neputincios spre osteneli şi urcusul cel duhovnicesc. Toate patimile şi lucrările contra firii se ivesc mai întâi în minte, în partea cea mai subţire a făpturii noastre cele nevăzute.
Aduce vrăjmasul diavol un gând cu chip lumesc şi-l arată mintii ca pe o momeală. Iar mintea neînvăţată cu lucrarea diavolească, precum un miel neştiutor, vede lupul şi se duce la el crezând că este oaie. Şi aşa, ca un biet miel naiv, se duce drept în gura lupului (diavol) flămând.
Prima linie a luptei pe care vrăjmaşul o flutură în văzul minţii este momeala. A doua este asupreala. Dacă a izbutit cel rău să fure mintea cu momeala, o îndeamnă să vorbească împreună cu el. Urmează furarea minţii, care este treapta a treia din lucrarea fărădelegii sau unirea.
Când mintea îşi dă seama de ea însăsi şi de cele în care se află, avem lupta cea de gând. Mintea noastră hotărăşte dacă merge după momeală sau se întoarce de la dânsa. Aici începe lupta. Dacă întârziem lupta, ne putem trezi învăluiţi din partea poftei sau a iuţimii. Prin urmare, lupta trebuie dată grabnic.
Această luptă este, deci, hotărâtoare: dacă mintea încuviinţează lucrarea diavolului, această încuviinţare o dă voinţei, asupra căreia suflă vrăjmaşul boarea ameţelii. Vointa ia hotărârea după sfatul mintii şi nu înainte. De aceea se zice că avem în orice hotărâre libertatea voinţei, adică puterea de a alege ce vrem. Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste şi prin el trebuie să creştem până la măsura îndumnezeirii.
Dragostea înclină vointa ca pe o cumpănă. Deci, dacă mintea iubeşte momeala străină, va înclina cumpăna liberei alegeri spre momeală sau sfat străin şi aşa se deschide spărtura în cetatea sufletului şi intră puhoiul de diavoli, care aşteptau afară. Şi urmează repede pustiirea jalnică în cetatea sufletului, împlinirea cu lucrul sau repetarea faptei, până se deprinde sau se obişnuieşte.
Înrădăcinarea obiceiului păcătuirii duce până acolo încât nu ne mai putem împotrivi şi aşa lucrarea contra firii se face omului a doua fire, firea fărădelegii sau a păcatului. Dar acest lucru este totuna cu pierderea darului libertăţii voinţei şi omul se trezeşte robind vrăjmasului din pricină că i-a slăbit puterea de împotrivire, din cauza multor păcate ce le-a făcut.
Iată de ce omul face răul de acum înainte, cu toată voia. Acesta este motivul principal pentru care patimile învechite, greu se vindecă. Mintea îşi dă seama unde a ajuns şi nu se poate lupta, ca să scape de robia păcatelor. Dar vrăjmaşul care pustieşte prin patimi, când vede că mintea sau conştiinţa vrea să ducă război împotriva robiei lui, vine cu asuprire, dovedind sufletului că nu poate să scape, iar ca pedeapsă că a îndrăznit una ca aceasta, o dă legată la un chinuitor mai greu: duhul deznădejdii. Acum sufletul se află între moarte şi viaţă. Unii mai scapă, iar alţii nemaiputând suferi li se întunecă mintea şi fac păcatul cel din urmă: sinuciderea. Iar altora li se rătăceşte mintea cu totul, dând în nebunie.
De fapt, trebuie să spunem că fiecare din patimile de moarte pot duce pe om până la sinucidere, iar alţii umflaţi fiind de duhul mândriei, cad în nebunie. Şi de unde atâta pustiire? De la primirea unei momeli a vrăjmaşului, care ispiteşte pe tot omul prin patima spre care are înclinaţie mai mare. Pe cel aplecat spre trup îl ispiteşte prin desfrânare; pe cel aplecat spre lumea gândurilor îi ispiteşte cu înţelepciunea veacului acestuia; pe cei aplecaţi spre Cuvântul lui Dumnezeu îi ispiteşte cu Biblia, astfel încât în zilele noastre se văd mulţi călători spre iad cu Scriptura în mână (sectarii).
Dacă mintea nu încuviintează năluca momelii sau puiul de drac, sufletul nu va pătimi o pustiire ca aceasta. Dar ca să se întâmple acest lucru, sufletul împreună cu puterile sale trebuie să aibă o înclinatie către Dumnezeu, aşa cum o are când lucrează după fire. Sufletul trebuie să aibă pe Dumnezeu cu sine mereu.
In războiul nevăzut avem un mare ajutor, chiar pe Împăratul Cerurilor, Domnul nostru Iisus Hristos şi pe ucenicii Săi, care sunt preotii Bisericii. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să sfarme lucrările diavolilor şi pentru aceasta ne împărtăsim şi El locuieste în noi de la Botez, ca să sfarme lucrările diavolilor, până la sfârsitul veacurilor. Dar, cum s-a spus, Dumnezeu aşteaptă şi hotărârea noastră, nu numai lucrarea harului dumnezeiesc. Hotărârea noastră constă în aceea că dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Dumnezeu, care este în ceruri. “Că unde sunt doi sau trei adunati întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 20, 18).
Cei doi sau trei sunt puterile sufletului, care dacă se vor uni pe pământ, adică într-o dragoste (căci inima este semnul dragostei), cerând ceva de la Dumnezeu, Tatăl nostru, răspunzând dragostei celor doi sau trei de pe pământ, le dă dragostea Sa cea din ceruri, care este însuşi Fiul Său şi aşa vom avea pe Dumnezeu în mijlocul nostru. Adunarea puterilor şi învoirea lor într-o dragoste se poate face, după cum ne spune Fiul lui Dumnezeu, numai întru numele Său. Aici avem o altă taină a lucrurilor şi anume rugăciunea neîncetată către Iisus: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Sfântul Apostol Pavel ne spune “să ne rugăm neîncetat” (1 Tes. 5, 17), iar acest lucru va săvârşi minunea unirii puterilor sufleteşti învrăjbite. Minunea aceasta se petrece întru numele lui Iisus Hristos. Adică puterile sufletului se întorc de la iubirea străină (de sine, de lume şi de cele ce sunt în acestea) iarăşi la Dumnezeu.
În trei cete se rânduiesc ostaşii războiului duhovnicesc: începătorii, sporiţii şi desăvârşiţii. Precum atunci când sunt chemaţi la război, oamenii îşi lasă toată grija cea lumească, aşa şi începătorii îşi lasă toată grija cea lumească pentru împăratul lor, Iisus Hristos, şi-şi caută un duhovnic bun, iscusit. Adică nu mai stau la îndoială, între preţul lumii acesteia întregi, de le-ar da-o cineva, şi preţul sufletului mântuit pentru viaţa cea fără de sfârsit, ce va să fie. Trebuie, deci, să-şi găsească un duhovnic iscusit, deoarece în cele duhovniceşti, tot ce nu este din povăţuire rânduită şi sub ocrotirea smereniei, duce la înşelare şi la mai mare surpare decât patimile.
Deci, de îndată ce începătorul leapădă faptele omului celui vechi sau lucrurile contra firii, dă de războiul gândurilor. Acesta caută să-i aducă aminte de cele vechi şi să-i întoarcă iarăsi dragostea spre acelea. Cel mai adesea dau război cu mintea gândurile şi chipurile cele de rusine. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începător. Toată grija să-i fie doar aceasta: să nu primească cele ce i se nălucesc mintii, ci tinerea de minte să-i fie Hristos, Maica Domnului şi Sfânta Cruce.
Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi, adică a nu lăsa pruncii babiloneşti (dracii) să intre şi să se facă bărbaţi, căci mai greu îi va scoate atunci. Cum se arată, trebuie să-i lovească de piatră (Hristos) pentru ca să nu ajungă cu dânşii până la luptă (Ps. 136, 9). A nu avea gânduri este cu neputinţă, precum cu neputinţă este a opri vântul cu o bucată de pânză. Dacă sunt şi vremi fără de furtună, aceasta este după rânduiala Prea Înduratului Dumnezeu.
Cei începători pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveşte de asupreala diavolilor, ceea ce îi îndatorează cu o mai mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, care le ia sau le uşurează lupta lor. Abia celor din ceata sporiţilor le îngăduie Dumnezeu lupta, după ce sunt întăriti în dragostea dumnezeiască şi au deprins meşteşugul luptei. Iar a bate război cu diavolul şi a-l arde necontenit cu sabia duhului este a celor desăvârşiţi. Dar nu spre diavol au cei desăvârşiţi privirea, ci toată făptura lor, absorbită în Dumnezeu, se face ca un pârjol într-un rug nearzător şi strămutaţi de dragostea lui Dumnezeu, chiar de sunt în lumea aceasta, ard pe stăpânitorul ei diavolul în inimă, cu sabia văpaie a Duhului Sfânt (rugăciunea).
Partea începătorilor este de a usca spinii patimilor din pământul inimii şi de-a nu se sui cu mintea în văzduhul părerilor, că acolo bat diavolii mari şi-i rup aripile. Mintea trebuie să fie de strajă la porţile simţurilor, ca să nu intre foc străin în cetatea sufletului. Aceasta este partea ascetică sau nevoitoare. Pentru unii nevoinţa este mare, pentru alţii mai uşoară, pentru alţii ţine toată viaţa, iar pentru cei ce nu judecă pe nimeni Mântuitorul le spune că “fără de nevoinţă intră în împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 6, 37).
Toată lupta începătorului constă în atentia care nu trebuie să adoarmă, căci om vrăjmaş îi va semăna neghină în ţarina inimii. Prin urmare, pe măsură ce se va usca pământul inimii de mocirle, trebuie să fie cu atenţia mărită, căci altfel pâinea lui va fi amară. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoaterea patimilor din rădăcini, iar locul lor ars cu lacrimi, fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut porcii (dracii) patimilor, nu este cu putinţă de a ajunge în cetatea a doua, a luptătorilor, a celor sporiţi. Până ce cu desăvârşire n-am întors mânia şi pofta de la cele de aici, unde luptau contra firii, încă nu am scăpat de omul cel vechi, încă nu avem sufletul fecioară şi parte de crinul bunei vestiri a nasterii lui Dumnezeu în noi.
Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârşite. Nu este nimic de care să le fie inima împinsă, nici chiar de ei înşişi. Cât despre patimi, singura avuţie a lor au risipit-o şi au ajuns săraci de avuţia aceea şi s-au făcut ca un crin în pustie.
Ceata celor sporiţi este sub semnul fecioriei, a celor care s-au întors la starea de copii fără de patimă, căci prunc nou ni s-a arătat nouă: Iisus Hristos. “Iar copilul creştea şi se întărea cu duhul, umplându-se de întelepciune şi harul lui Dumnezeu era în El. Luceafărul de dimineată răsare în inimile noastre” (2 Petru 1, 19), căci Dumnezeu este lumină. “Atunci lumina ta va răsari ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi” (Is. 58, 8). Lumina creşte tot mai tare, pruncul Iisus se face în ceata celor desăvârşiţi, bărbat desăvârsit şi vine plecându-şi capul sub mâna zidirii Sale, arătându-ne smerenia ca pe un Botez. Acum vine satana pentru cea din urmă oară cu ispita plăcerii: Nu cumva iubim darurile lui Dumnezeu? Nu cumva avem părere pentru îndrăznirea către Dumnezeu? Cu un cuvânt, nu cădem în laudă străină?
Pe toate acestea le arde însă ascultarea desăvârşită de la Dumnezeu, care luminează pe cei desăvârşiţi ca un soare al dreptăţii. Şi precum Iisus Hristos s-a făcut ascultător până la moarte pe Cruce, de Părintele Său, aşa şi-n cei desăvârşiţi voinţa lui Dumnezeu, cea mai uriaşă putere, poartă chipul celei mai desăvârşite lepădări de sine. Iată voinţa făcându-se smerenie, căci “Desăvârşirea este o prăpastie de smerenie” (Sfântul Isaac Sirul).
Dar are şi diavolul un duh, duhul minciunii (căci a lui Dumnezeu este Duhul Adevărului). Şi cu duhul minciunii, diavolul ispiteste pe cei desăvârsiti. Nu cumva îşi iubesc viaţa viitoare? şi vicleanul îi arată îngerii de lumină (2 Cor. 11, 14). Aici este bine ştiută o deosebire sigură între cele două duhuri: ele au câte o lumină, însă lucrarea lor este diferită.
Lumina Duhului Sfânt este Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul ce vine în lume, pentm că ne luminează să ne cunoaştem cu adevărat ce suntem, faţă de Sfinţenia lui Dumnezeu. La Lumina adevărului ne vedem mulţimea păcatelor noastre. Pe măsură ce sporeste Lumina lui Dumnezeu în noi, vedem câtă stricăciune am făcut în vremea întunericului necunoştinţei şi a păcatelor. Şi astfel ne vedem cei mai mari păcătosi. Sfinţii sunt convinşi de păcatele lor, de aceea judecându-se pe ei înşişi, vrednici de iad se văd, dar moştenesc Raiul, primind în dar mântuirea.
Diavolul minciunii are şi el o lumină, însă la fel de mincinoasă ca şi el. Pe când lumina cea adevărată arată păcatele noastre şi din ele ne smerim până în iad, duhul minciunii cu lumina lui ascunde păcatele din ochii mintii, pe care i-a înnegrit cu duhul mândriei, făcând pe cel ce pătimeste să se creadă fără de păcate şi că este mântuit (sectarii). Înşelati sunt şi cei mândri, care închisi în nestiintă sunt convinsi de mântuirea lor, desi s-a întărit în ei întunericul cel mai din afară al mândriei.
Privind viaţa sfinţilor, ei se cred nişte păcătoşi, convinşi de păcatele lor, chiar dacă faţa le străluceşte ca soarele. Asa se întâmplă că pe unii nu îi lasă Dumnezeu fără de cruce, să se zică că sunt păcătoşi, dar şi cei ce zic numai din buze, să vadă de ei înşişi.
Cei desăvârşiţi nu simt numai păcatele lor, ci că se află întrânşii toate păcatele oamenilor (Gal. 6, 2-10). În inima lor străbate durerea, suferă pentru durerea oamenilor, vor să se jertfească pentru ei, vor să fie osândiţi în locul lor. Aceasta este iubirea de jertfă, pârjolul care aprinde lumea, care cutremură porţile iadului şi stârneşte împotrivă toată vâlvătaia de ură sau ispita a doua prin durere.
Pe măsura sporirii darurilor dragostei în noi, pe aceeasi măsură diavolul aprinde vapaia de ură împotriva noastră. Dar dacă îl rugăm pe Iisus Hristos, El se va lupta pentru noi, oamenii, biruind ca un Dumnezeu. Pe cel desăvârşit, în timpul încercărilor îl vor părăsi prietenii, i se vor face potrivnici, îl vor huli, îl vor osândi ca pe un înşelător până şi cei din casa lui, va fi dat în mâinile vrăjmaşilor. Viforul iadului va fi asupra lui, doar-doar îl va despărţi de dragostea lui Dumnezeu. Acesta este focul celei mai mari încercări şi suferinţe, în care-l curăţeşte Dumnezeu, când însăşi el se ascunde din dragostea Sa şi lasă să se prăvălească asupra lui puhoaie de ură, care caută să-l înghită. De dragostea lui Dumnezeu însă nimic nu-l mai desparte. El spune împreună cu Sfântul Apostol Pavel: “Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Precum este scris: “Pentru Tine suntem omorâţi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere”. Dar în toate acestea suntem mai mult decât biruitori, prin Acela Care ne-a iubit. Căci sunt încredintat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înăltimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Iisus Hristos, Domnul nostru” (Romani 8, 35-39). Iată ce este omul după fire sau un dumnezeu după har (Psalm 81, 6).
2.7. Năluciri şi viclenii demonice
Diavolii, căzând din slava cerească şi pizmuindu-i pe creştini, vor să-i împiedice de la suişul duhovnicesc spre cer, ca să nu ajungă acolo de unde au căzut ei. De aceea este nevoie de multă rugăciune şi voinţă, ca primind cineva prin Duhul Sfânt darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaşte lucrările lor, dar şi cum pot fi învinşi fiecare în parte.
Când diavolii văd pe creştini, dar mai ales pe monahi nevoindu-se, încearcă să-i ispitească, ridicând multe sminteli prin gândurile ce le insuflă. Aceste atacuri pot fi doborâte prin smerenie, post şi rugăciune, dar nici doborâţi nu încetează, ci vin îndată cu viclenii şi mesteşuguri noi. Atunci când nu pot să înşele inima cu plăceri murdare, se silesc să ne sperie, prefăcându-se în femei despuiate, fiare, reptile, trupuri uriaşe şi mulţime de ostaşi. Să nu ne temem nici de nălucirile acestea, căci se mistuiesc îndată dacă ne rugăm cu smerenie şi ne însemnăm cu Sfânta Cruce.
Duhurile necurate sunt pline de îndrăzneală şi neruşinare, pentru că deşi sunt biruite, ne atacă iarăşi în alt chip. Se prefac că ghicesc, spunându-ne că se vor întâmpla diferite lucruri în viitor. Dacă vor găsi sufletul neclintit în credinţă şi cugetarea nădejdii, aduc pe Satana, căpetenia lor. Acesta este aşa cum îl descrie Iov: “Ochii lui chip de luceafar, din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei. Din nările lui iese fum… Răsuflarea lui este de cărbuni aprinsi şi din gura lui ţâşnesc flăcări” (Iov 41, 18-21). “Grăieste vicleanul lucruri mari. Incearcă să se fălească şi amăgeste pe creştini. Dar noi creştinii să nu ne speriem nici de nălucirile acestea, nici să luăm aminte la cuvintele lui. Atât el, cât şi slugile lui au fost doborâte de Mântuitorul, ca nişte scorpii şi serpi, spre a fi călcaţi în picioare de creştini” (Sfântul Ioan Scărarul).
Nălucirile lor apar dar se mistuiesc de la sine, nevătămând pe nici un credincios şi poartă asemănarea focului celui veşnic, care-i va arde pe diavoli. Adeseori, viclenii se prefac a cânta psalmi. Uneori, când citim, rostesc îndată ca un ecou cele ce au fost citite sau ne ispitesc să lungim cântarea sau cititul. Dormind, ne scoală la rugăciune şi aceasta o fac des, neîngăduindu-ne să ne odihnim.
Se mai întâmplă uneori să ia chip de călugări, prefăcându-se că vorbesc cu evlavie, ca să amăgească prin asemenea înfăţisări şi să atragă pe cei amăgiti unde voiesc ei. Dar nu trebuie să luăm seama, chiar dacă ne scoală la rugăciune, chiar dacă ne sfătuiesc să postim, chiar dacă ne osândesc cu păcatele ce ne-au îndemnat să le facem. Ei fac aceasta ca să aducă pe cei simpli la deznădejde şi să le spună că nevointa lor nu este de folos şi că viaţa creştină şi monahală este grea, îndemnându-i astfel sa trăiască în păcate.
Diavolii toate le fac, şi le grăiesc, şi le tulbură, şi le amestecă, pentru ca să ne amăgească. Ei pricinuiesc lovituri, zgomote, suieră, iar dacă nu-i luăm în seamă plâng şi se tânguiesc ca nişte biruiţi. Iar dacă prevestesc, să nu credem în ei, căci nu cunosc nimic din cele ce nu au avut loc. Singurul Dumnezeu este Cel ce ştie toate înainte de facerea lor. Duhurile necurate nu cunosc nimic de la ele înşele, ci ca nişte furi, cele ce văd la altcineva le spun. Când vin noaptea şi voiesc să ne grăiască cele viitoare, spunându-ne “Noi suntem îngerii!”, nu le daţi crezare, căci mint. Chiar dacă laudă nevoinţa voastră şi vă fericesc, nu-i credeţi. Pecetluiţi-vă cu Sfânta Cruce pe voi înşivă şi casa voastră şi vă rugaţi. Îi veţi vedea dispărând, căci sunt laşi şi se tem mult de semnul Crucii Domnului, fiindcă prin ea au fost zdrobiţi de Mântuitorul.
Iar dacă totusi stăruiesc cu mai multă obrăznicie, jucând teatru şi schimbându-se în năluciri, nu vă înfricosati, nici nu vă lăsati impresionati, nici nu le dati atentie.
Vederea sfinţilor este liniştită şi blândă, aducând pacea, bucuria şi puterea lui Dumnezeu, iar sufletul priveşte prin sine însuşi pe cele ce se arată şi este cuprins de dorul de cele dumnezeieşti. Năvala şi nălucirile pricinuite de diavoli sunt cu bătăi, cu strigăte, ca dansul tinerilor celor fără de minte. Din acestea se naşte frica sufletului, tulburarea şi neorânduiala sufletului şi gândurilor, tristeţea, ura de cei ce se nevoiesc, plictiseala, supărarea, frica de moarte şi apoi dorirea păcatelor, imoralitatea şi lipsa râvnei spre virtute. Când sufletul este cuprins şi stăruie în frică, este semn al prezenţei diavolului. Când diavolii se apropie de noi suntem cuprinşi de o mare spaimă şi frică, inima tresaltă ca şi când ar vrea să iasă din piept, iar de frică şi spaimă nici nu putem striga sau vorbi. Diavolii nu desfiinţează frica, cum fac îngerii, ci când îi văd pe unii înfricoşaţi, le măresc şi mai mult nălucirea şi-i îngrozesc zicând: “Căzând, închinaţi-vă!” (Matei 4, 9). Aşa i-a amăgit pe păgâni şi au fost socotiţi de ei zei.
Dacă diavolilor le-ar fi fost cu putinţă să ne vatăme, n-ar mai fi venit cu zgomote şi năluciri, ci le-ar fi fost destul să vină şi să ne facă tot ceea ce doresc. Însă neavând putere, joacă şi-şi schimbă chipurile ca pe o scenă, speriind prin zgomote, dar prin acestea se dovedesc mai cu seamă neputincioşi.
Este în firea minţii, mânia împotriva patimilor. Căci dacă nu se mânie omul împotriva tuturor celor semănate de diavoli într-însul, nu va vedea nici o sfinţenie într-însul. Iar cel ce vrea să ajungă la mânia cea firească, taie toate voile sale, până când întăreşte în sine voia cea după fire a minţii. Când, împotrivindu-te, vei birui oastea vrăjmaşilor diavoli şi o vei vedea că fuge de la tine slăbită, să nu ţi se bucure inima. Căci răutatea duhurilor este în urma lor. Diavolii pregătesc un război şi mai rău decât cel dintâi, adunându-şi forţele. Dacă te vei împotrivi lor mai departe, luptându-te, vor fugi de la faţa ta întru slăbiciune. Dar dacă te vei înălţa întru inima ta, pe motiv că i-ai izgonit, se vor ridica unii de la spate, alţii din faţă, dacă vei părăsi cetatea.
Cetatea este rugăciunea, lupta este împotrivirea prin Iisus Hristos, iar baza de unde pornim lupta noastră este mânia împotriva diavolilor. Dacă inima ta urăşte păcatul prin fire, va ieşi biruitoare şi se va îndepărta de la toate pricinile ce nasc păcatul. Diavolii se învăluie şi se acoperă pentru o vreme în vicleşugul lor, că doar îşi va lăsa omul slobodă inima, socotind că s-a izbăvit de luptă. Iar dacă se întâmplă aceasta, sar dintr-o dată asupra bietului suflet şi îl răpesc ca pe o vrabie.
Domnul nostru Iisus Hristos, învăţătorul nostru, ştiind vrăjmăşia lor şi milostivindu-se de neamul omenesc, ne-a poruncit să păzim inima cu stricteţe, zicând: “Fiţi gata în tot ceasul, că nu ştiţi în care ceas vine furul; deci nu cumva venind să vă găsească dormind”. Deci ia seama la inima ta, fiind cu luare aminte la simţurile tale. Şi dacă se va însoţi cu tine pomenirea lui Dumnezeu, vei prinde pe tâlharii care te pradă de ea. Căci cel ce se deprinde să deosebească precis gândurile, recunoaşte pe cel ce vreau să intre şi să-l spurce, fiindcă acestea tulbură mintea ca să se facă mândră şi trândavă. Dar cei ce cunosc răutăţile lor, rămân netulburaţi, rugându-se Domnului.
Loviturile ce ni le dă diavolul, fie pe văzute, fie pe nevăzute, adeseori le simţim şi le vedem. Dar chinurile ce le suferă diavolii de la noi, când devenim uneori virtuoşi sau ne căim pentru greşeli, sau răbdăm îndelung şi rezistăm la necazuri, sau ne rugăm şi împlinim cu râvnă toate celelalte fapte creştineşti prin care diavolul este chinuit, lovit şi pedepsit, toate acestea, după iconomia dumnezeiască, noi nu le vedem, ca să nu ne mândrim şi să ne moleşim. Căci, drept este înaintea lui Dumnezeu să răsplătească cu necaz celor ce ne necăjesc pe noi (II Tes. 1, 5).
Cum se pot izbăvi de diavoli şi de patimi cei care sunt bolnavi cu trupul şi neputincioşi? Nu numai prin înfrânare de la mâncăruri, ci şi prin strigarea din inimă către Domnul putem izgoni gândurile rele şi pe diavolii care ni le strecoară.
“Strigat-am către Domnul întru necazul meu şi m-a auzit” (Iona 2, 3). Şi iarăşi: “Din pântecele iadului ai auzit strigarea mea şi glasul meu. De aceea: Până ce va trece fărădelegea, adică tulburarea păcatului, striga-voi către Dumnezeul cel Prea Inalt (Ps. 56, 2-3), ca dăruindu-mi cea mai mare binefacere, să nimicească cu puterea Lui însăşi momeala păcatului şi să surpe idolii cugetării pătimaşe”.
Deci, dacă nu ai primit darul înfrânării, cunoaşte că Domnul vrea să te asculte prin rugăciune şi nădejde, când te rogi. Deci cunoscând judecata lui Dumnezeu, nu te descuraja pentru neputinţa nevoinţei şi a înfrânării. Ci mai degrabă stăruieşte în lucrarea izbăvirii de vrăjmaşi prin rugăciune şi răbdare unită cu mulţumire. De vă vor alunga gândurile neputinţei şi ale suferinţei din cetatea postirii, fugiţi în alta, adică în rugăciune şi în mulţumire.
Diavolii, rugând pe Domnul ca să nu fie trimişi în adânc, au primit împlinirea cererii (Lc. 8, 31-32). Cu cât mai vârtos va fi ascultat creştinul, care se roagă să fie izbăvit de moarte mintală (Isaia Pustnicul, Filocalia I, p. 478).
2.8. De ce trebuie să ne luptăm cu diavolii?
De ce îngăduie Dumnezeu ca să fim ispitiţi? Sfântul Apostol Iacob ne spune: “Nimeni să nu zică atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul odată săvârşit, aduce moarte” (Iacob 1, 13-15). Prin urmare, fiecare este ispitit fie de către diavol, fie prin propria sa voinţă, totdeauna prin îngăduinţa lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămureşte că cinci sunt motivele pentru care Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi de diavoli:
1. Prima pricină este ca acei “care sunt încercaţi şi se luptă, să ajungă să discearnă virtutea de rău” . Acest război ne aduce experienţă, ajungând să deosebim binele de vicleşug, virtutea de păcat.
2. A doua pricină este că “dobândind virtutea prin osteneală şi durere, să o avem sigură şi nestrămutată” .
3. A treia pricină este ca “înaintând în virtute să nu ne îngânfăm, ci să ne smerim” . Războiul continuu ne obligă să ne smerim continuu şi nu ne îngăduie să ne mândrim cu virtuţile noastre.
4. A patra pricină este ca “după ce am fost ispitiţi de păcat, să-l urâm din toată inima”, precum şi pe diavolii care ne ispitesc.
5. A cincea pricină este ca “devenind nepătimaşi, să nu uităm slăbiciunile noastre şi nici puterea lui Dumnezeu, care ne-a ajutat”.
Prin urmare, vom trece adesea de la război la pace, de la durere la bucurie duhovnicească, ştiind că înainte de înviere este Golgota Crucii. Trebuie să ne luptăm cu toate puterile noastre, bizuindu-ne mai ales pe ajutorul lui Dumnezeu, căci nu întru mulţimea oştirii este biruinţa războiului, ci din Cer este putere (1 Macabei 3, 19).
Astfel, orice ispită, dacă o înfruntăm, ne poate aduce cunună veşnică.
CAPITOLUL III
Tehnica de luptă a diavolilor
3.1. Metodele diavolilor
Trebuie să cunoaştem metodele prin care ne luptă diavolii, ca să prindem curaj şi să biruim pe vrăjmaşii mântuirii noastre. Avem vrăjmaşi cu adevărat răi, cumpliţi, vicleni, meşteri în uneltiri, puternici, neadormiţi, imateriali, care pot să aprindă cu focul păcatelor Biserica Vie a lui Hristos, care suntem noi, creştinii ortodocşi.
Fiecare dintre noi, cunoscând planurile potrivnicului, se va îngriji să nu cadă în cursa diavolului (1 Tim. 3, 7). Mulţi creştini se întreabă dacă există diavoli şi care sunt tacticile prin care aceştia înşeală pe oameni. Cea mai mare viclenie a diavolilor este să ne facă să credem că ei nu există.
Mulţi oameni zic adesea: “Vedeţi-vă de treabă, nu există diavoli!” Diavolii îi îndeamnă să zică astfel. Ei au interesul să ne facă să credem că ei nu există, pentru că aşa este uşor să crezi că nu există nici Dumnezeu şi atunci nu există nici un criteriu moral şi totul este permis.
3.2. Diavolul îşi schimbă des planul de acţiune
Diavolul cercetează ce fel de ispită este mai eficace şi se potriveşte mai bine fiecăruia şi pe aceasta o pune în lucrare. Nesuportând înfrângerea, îşi măsoară şi cântăreşte bine fiecare lovitură. Aşadar, într-un fel se luptă cu începătorii şi în alt fel cu cei crescuţi duhovniceşte, într-alt fel cu cei nepăsători şi în alt fel cu cei care cred în Dumnezeu. Altfel ispiteşte diavolul pe cel bolnav şi neputincios şi altfel pe cei sănătoşi. Altfel se poartă cu cei cinstiti si altfel cu cei vicleni. El stie că ceea ce vatămă pe unul, poate fi de folos pentru altul. Sfântul Atanasie cel Mare spune că “diavolii, după cum ne vor afla, tot astfel se vor face şi ei faţă de noi”.
Avva Isaac scrie: “Este un obicei al diavolului ca să împartă cu măiestrie atacurile sale împotriva celor cu care se luptă, după felul armelor sale şi să-şi schimbe ispitele după scopul urmărit cu fiecare în parte”. Sfântul Isaac Sirul spune că diavolii luptă diferit pe cei nepăsători şi leneşi, faţă de cei râvnitori şi întăriţi duhovniceşte. Astfel, pe cei nepăsători îi luptă de la început cu tărie, ca să-i cuprindă frica şi să li se pară de la început calea aspră şi greu de străbătut. Pe cei râvnitori nu-i atacă de la început, când râvna lor pentru cele duhovniceşti este mare. Iar cu cei evlavioşi amână lupta până când vor cădea în lenevire şi atunci îi atacă, micşorându-le râvna. Trebuie să luăm aminte, căci altfel vom cădea sub loviturile nemiloase ale diavolilor.
Să nu ne încredem în puterile noastre, căci în orice clipă vicleanul diavol poate exploata slăbiciunile noastre.
3.3. Diavolul ne ispiteşte la început cu păcate mici
Diavolul niciodată nu începe lupta cu păcatele cele mari. El încearcă la început să-l păcălească pe om, ca să comită o cât mai mică greşeală. Iuda nu a devenit trădător dintr-o dată, ci a început cu furtul unor mici sume de bani, iar apoi dorind mai mult şi fiind ajutat de diavol s-a făcut rob al iubirii de bani. Apoi acest păcat a condus la trădarea Mântuitorului Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că diavolul de la păcatele cele mici ajunge la păcatele cele mari. Diavolului îi este suficientă o mică slăbiciune a noastră, iar apoi, dacă cedăm ispitelor, îşi face sălaş în sufletele noastre. Sfântul Ioan Scărarul, care a descoperit acest vicleşug al diavolilor, ne învaţă: “Multe chipuri are şarpele (diavolul) desfrânării. Pe cei care nu au cunoscut păcatul le spune să facă numai o încercare, ca să vadă cum este acest păcat şi apoi să se pocăiască. Unii se lasă convinşi să încerce numai o dată şi apoi să se oprească. Ei gândesc: Ce voi păţi dacă voi păcătui o singură dată? Nimic. Nu mă voi pierde numai cu atât. Şi astfel fac primul pas. Din nefericire, răul nu se opreşte numai aici. Primul pas este astfel făcut. Cetatea sufletului este distrusă şi puhoi de diavoli pot intra acum şi-l vor lupta pe om cu păcatul desfrânării”.
3.4. Diavolul exploatează slăbiciunile noastre
Diavolul studiază cu atenţie toate slăbiciunile oamenilor şi după aceasta îşi alege ispitele. Slăbiciunile diferă de la un om la altul: unul este înclinat spre lăcomia pântecelui, altul spre desfrânare, altul spre iubirea de arginţi, altul spre mândrie, altul spre lene, altul spre băutură, altul spre nepăsare, altul spre necredinţă, altul spre mânie.
Sfântul Simeon Noul Teolog spune că “Avem vrăjmaşi fără de trup, al căror scop principal este aflarea slăbiciunilor noastre, asupra cărora să arunce săgeţile lor, ca să ne doboare în păcate”. Iar Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Nu daţi loc diavolului” (Efeseni 4,27).
Neîngrijindu-ne de slăbiciunile noastre vom lăsa deschisă poarta inimii, iar diavolii vor veni să ne ispitească.
3.5. “Blândeţea” diavolului
Vrăjmaşul mântuirii noastre ne prezintă păcatele ca fiind bune şi atrăgătoare. El ştie că dacă ar ataca cu furie de la început, creştinii s-ar mobiliza să lupte împotriva lui.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că “la început diavolul arată indulgenţă şi încearcă să-şi împlinească scopurile sale păcătoase cu blândeţe şi se arată cu dragoste faţă de creştini”. Din acest motiv, diavolul ne prezintă întunericul drept lumină, nefericirea ca fericire, păcatul ca faptă bună.
3.6. Diavolul lucrează în ascuns
0 tactică importantă a diavolului este ascunderea. Iată de ce mulţi oameni cred că nu există diavoli. Sfântul Clement Romanul spune că atunci când diavolii se retrag şi se ascund, râvna creştinilor spre virtute scade. Iar dacă diavolii s-ar arăta în toată urâţenia şi răutatea lor, atunci oamenii ar încremeni de frică şi s-ar feri de ispitele lui.
Aşadar, deşi diavolul este fiinţă personală, el se ascunde cu grijă, pentru ca oamenii să nu dea importanţă şi să fie liniştiţi.
3.7. Diavolul ne atacă prin surprindere
În viaţa duhovnicească, cea mai înfricoşătoare armă a diavolului este atacul prin surprindere. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat cum să biruim această puternică ispită: “Rugaţi-vă neîncetat, ca să nu cădeţi în ispită” (Matei 26,41). Prin rugăciune şi priveghere, darul Duhului Sfânt va pătrunde în sufletul nostru şi ne va sfinţi şi astfel va alunga pe diavoli.
Sfântul Apostol Pavel ne spune să priveghem şi să ne rugăm neîncetat, “ca să nu ne ispitească Satana din pricina noastră” (1 Corinteni 7,5). Neînfrânarea datorită nepăsării noastre faţă de cele duhovniceşti este starea sufletească de care are nevoie diavolul pentru a stăpâni sufletul nostru.
3.8. Diavolul ne luptă cu nepăsarea
Viaţa duhovnicească este o luptă permanentă pentru sfinţirea noastră şi orice clipă care trece fără luptă este un pas înapoi. Toate eforturile noastre pentru curăţire şi sfinţire se pot pierde într-o clipă prin căderea în păcate.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învată: “Diavolul, când află un suflet moleşit şi care nu se îngrijeşte de rănile păcatelor sale, nu încetează să-l lupte cu această armă”. “Antidotul nepăsării este împlinirea cu râvnă a datoriilor duhovniceşti”.
Sufletul care nu-şi simte căderea sa duhovnicească, fie că nu este interesat de viaţa cea veşnică, fie că din cauza ostenelilor nechibzuite este căzut în această cursă a diavolului. Să ne ostenim duhovniceşte, ca să păzim cetatea sufletului de atacurile satanei, ca să nu găsească la noi posibilitatea de a ne ispiti.
3.9. Amânarea pocăinţei
Ai timp să te pocăieşti! Aceste gânduri le auzim adesea în mintea noastră, prin gândurile pe care ni le insuflă diavolul în mintea noastră, cât şi prin cuvintele oamenilor păcătoşi.
Ani de zile am fost jucării în mâinile diavolilor, făcându-le pe plac şi săvârşind păcate. Într-o zi însă, lumina dumnezeiască străluceşte în noi şi ne îndeamnă la pocăinţă. Darul lui Dumnezeu ne face să simtim starea noastră păcătoasă. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă prin gânduri de pocăinţă insuflate de Sfântul Înger Păzitor şi prin duhovnici. Acum intervine însă şi diavolul. El lucrează cu gândurile amânării, pe care ni le insuflă în mintea noastră. Încearcă să ne convingă prin argumente mincinoase: nu ai postit, nu eşti pregătit, ai timp, ce o să zică duhovnicul când va afla păcatele tale? Lasă, să te îndrepţi şi apoi te vei pocăi!
Nici un om nu poate fi însă sigur că în viitor se va pocăi sau că nu va muri. Dar diavolul, ajutat de înclinările noastre spre păcate, de cele mai multe ori reuşeşte să câştige voinţa noastră. Astfel, pocăinţa noastră este amânată şi ocazia începutului bun şi al mântuirii noastre este amânat. Cu trecerea timpului, patimile noastre se vor mări.
Rănile sunt mai uşor de vindecat la început decât atunci când s-au cronicizat. Trebuie să punem de îndată în practică hotărârea noastră de a ne pocăi. Să facem să rodească prezentul. Să ne închidem urechile la poveţele viclenilor diavoli, care ne şoptesc că avem timp. Nu! Nu! Nu mai avem timp. Acesta este adevărul, pe care diavolul caută să-l schimbe, pentru a ne înşela.
Unui părinte îi soptea diavolul la ureche: “Lasă, ai să mergi mâine să te spovedeşti!” Iar părintele îi spunea: “Nu, astăzi mă voi spovedi şi mâine fie voia Domnului”.
3.10. Diavolul se preschimbă luând înfăţişarea văzută
Din Vieţile Sfinţilor aflăm că diavolii se arată trupeşte. De aceea Duhul Sfânt ne avertizează că “Satana se preface în înger de lumină”. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: “Diavolul stăruia ticălosul noaptea, lua chipul unei femei şi o imita în tot felul, numai ca să mă înşele. Uneori mi se arăta ca un om evlavios. Adeseori se prefac a cânta psalmi. Se întâmplă uneori ca atunci când citim să rostească după noi ca un ecou cele ce au fost citite. Diavolii pot imita orice. Sunt vicleni şi gata să se prefacă şi să se schimbe în toate înfăţişările. Ei râd nebuneşte şi şuieră, căci toate le fac şi le grăiesc şi le tulbură şi în toate se prefac şi pe toate le amestecă, pentru a amăgi pe cei simpli”.
Vieţile Sfinţilor prezintă nenumărate exemple despre apariţiile sensibile ale duhurilor rele, care uneori vorbesc, alteori imită diferite animale, iar alteori fac să se audă tropăituri, şuierături, blasfemii şi vorbe murdare. Şi toate acestea cu scopul de a înspăimânta şi înfricoşa pe cel credincios. Ştiind toate aceste lucruri, trebuie să fim foarte atenţi şi să nu ne temem.
Sfântul Antonie cel Mare ne sfătuieşte să nu dăm nici o importanţă unor astfel de meştesuguri diavoleşti. Pentru că diavolii, dacă ar putea ceva asupra celor credincioşi, nu ar mai veni cu astfel de meştesuguri, ci i-ar doborî direct. Duhurile rele se mistuiesc dacă ne rugăm cu credinţă şi smerenie şi chemăm numele Domnului, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.
3.11. Diavolul ne înşeală prin ghicit, vise, prejudecăţi şi superstiţii
Diavolul ne înşeală prin ghicit, prejudecăţi, vise şi superstiţii, care la prima vedere par nevinovate. Dumnezeu, cu multa Sa Înţelepciune, a ascuns omului viitorul său. Iar acest lucru l-a făcut pentru a-l feri de o înfricoşată sursă de nelinişte şi nefericire. În plus, i-a hărăzit speranţa şi l-a încredinţat de iubitoarea Sa purtare de grijă, cerându-i să se lase în grija Sa, cu încrederea copilului faţă de Părintele Său.
Însă vrăjmaşul diavol, vrând să slăbească şi să micşoreze această încredere, speculează cu vicleşug capacitatea sa (ca duh ce este asemenea îngerilor) de a cunoaşte anumite lucruri, la care omul nu are acces. Mai ales cele referitoare la viitor. Să nu uităm că omul este, totuşi, mai prejos decât îngerii (Evrei 2,7). Asadar, diavolii fără să fie a toate cunoscători, căci atotstiinta este o însusire numai a lui Dumnezeu, cunosc totusi unele împrejurări legate de cele ce se vor petrece.
Sfântul Antonie cel Mare spune că, de exemplu, diavolii văd cum plouă torenţial în Muntii Etiopiei şi, în acelaşi timp, se pot arăta în Egipt, unde prin ghicit şi prin vise prevestesc celor creduli umflarea apelor Nilului. Dacă un frate de al tău, aflat într-o localitate îndepărtată, se va porni să vină la tine, diavolii care văd şi aud acest lucru se vor arăta în vis ţie şi îţi vor spune aceasta. Iar când se va întâmpla de mai multe ori aceste lucruri, te vei încrede în visele şi descoperirile tale. Astfel, diavolii, folosind una din însuşirile lor, se prefac că ghicesc şi că spun mai înainte ce se va întâmpla după mai multe zile.
Sfântul Atanasie cel Mare spune că diavolii “se prefac că ghicesc”, căci în esenţă ei nu ghicesc nimic, ci înşeală pe oameni cu falsele lor previziuni. Pe termen lung, ei se dovedesc mincinoşi, căci mint şi nu spun nimic adevărat şi sigur.
Hrana diavolilor este minciuna. Şi chiar atunci când spun adevărul, o fac de nevoie, ca să poată apoi să înşele şi să ne robească şi să ne prindă în cursele sale.
Sfântul Didim Alexandrinul spune că “de multe ori diavolul ne înşeală, amestecând adevărul cu minciuna”. De aceea, noi nu trebuie să ascultăm şi să credem ce spune diavolul şi nici cuvintele rostite de cei demonizaţi. Să luăm pildă pe Domnul Iisus Hristos şi pe Sfinţii Apostoli, care n-au primit cele ce diavolul le-a ghicit, ca fiind adevărate. Domnul însusi i-a respins pe diavoli, cu toate că mărturiseau despre El un adevăr, anume că este Fiul lui Dumnezeu (Matei 4,1-11).
La fel a făcut şi Sfântul Apostol Pavel, cu duhul pitonicesc al tinerei din Filipi, care aducea mult câştig stăpânilor ei, ghicind. Ea spunea adevărul când striga despre Sfântul Apostol Pavel şi Sila: “Aceşti oameni sunt slujitorii Dumnezeului celui Preaînalt” (Fapte 16,17). Sfântul Apostol Pavel nu a primit aceste adevăruri, care proveneau de la diavoli. Astfel ne-a învăţat să nu credem în ghicit şi prevestiri, care sunt lucrări diavoleşti. Şi acest lucru, pentru ca nu cumva în adevărul spus de diavol să fie amestecată şi minciuna sa şi ca să ne deprindă pe noi să nu dăm niciodată crezare. Pentru că nu se cuvine ca noi, având dumnezeieştile Scripturi şi libertate de la Mântuitorul, să ne lăsăm înşelaţi de diavoli. Trebuie să fim foarte atenţi, pentru că multi vrăjitori şi ghicitori fac aceste lucrări, folosind cuvinte de evlavie şi de rugăciune.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: “Şi lucrul cel mai mare al înşelăciunii este că, atunci când suntem preveniţi asupra acestor înşelăciuni, încercăm s-o apărăm pe femeia ghicitoare spunând despre ea că este creştină şi că nu spune nimic altceva decât numele lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o urâm şi mai tare, pentru că foloseşte numele lui Dumnezeu spre ocară”.
Nici în vise nu trebuie să credem, pentru că visele sunt înşelătoare. De foarte putine ori ne vorbeste Dumnezeu prin ele. Diavolii însă ne pot vorbi de multe ori prin ele, urmărind să ne murdărească sufletul si trupul. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul ne zice: “Nimeni să nu se învoiască a se gândi ziua la năluciri visate în timpul nopţii, căci şi acesta este un scop al diavolilor, ca să ne murdarească în timpul stării de veghe cu spurcăciunile visate în timpul nopţii”. Deci, regula de aur pentru interpretarea viselor este de a nu crede în vise.
Dacă Dumnezeu vrea să ne descopere voia Sa cea Sfântă prin vise, are puterea să ne-o descopere, trecând peste cenzura noastră (de a nu crede în vise). Sfântul Ioan Scărarul ne învaţă: “Cel ce crede în vise este asemenea celui care aleargă după umbra sa şi încearcă s-o prindă”. Când începem să credem în vise, dăm dracilor dreptul de a ne ispiti şi când suntem treji. Atenţie, de asemenea, şi la superstiţii şi la prejudecăţi. Acestea sunt armele în mâinile diavolilor, prin care oamenii devin jucăriile lor. Sunt oameni care consideră cifra 13 fatidică sau se nelinistesc la strigătul cucuvelei sau la urletul câinilor, sau dacă le-a tăiat calea o pisică s.a.m.d. Toti acestia, fară să vrea sau fără să înteleagă, îsi leagă viata, fericirea sau belşugul de anumite persoane sau întâmplări, care nu au nici o legătură cu desfăşurarea firească a vieţii. De cele mai multe ori, diavolii aranjează astfel lucrurile ca oamenii să creadă în superstiţii. Este vorba aici de oameni necredincioşi sau mai puţin credincioşi.
De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: “Văzând un om oarecare, repede îl poţi condamna, la îndemnul nefast al superstiţiei, dar nu vezi cursa diavolească ce ţi-a fost întinsă. De ce te faci vrăjmaş fratelui tău, fără nici un motiv justificat? Şi nu înţelegi cât de mare este batjocura, cât de mare este ruşinea şi, mai mult, cât de mare este primejdia. De multe ori omul are un coşmar sau vede o pisică neagră sau alte lucruri şi crede că acestea ar prevesti ceva rău. Aceasta este o lucrare diavolească, pentru că nu ceea ce crede omul face ziua rea, ci petrecerea în păcate. Prin urmare, când iesi din casă, să te păzeşti de a păcătui. Dacă vom păcătui, va veni şi căderea noastră. Altfel, diavolul nu ne poate vătăma. Dacă vom păcătui, vom fi sub influenţa diavolilor, care ne vor conduce la tot lucrul rău”.
Deşi Sfânta Scriptură condamnă orice fel de prezicere (III Regi 22, 22-29) şi este cunoscut că diavolul este tatăl minciunii (Ioan 8, 44), se găsesc destui creştini care se ocupă cu ghicitul, cred în vise şi prejudecăţi, lăsând prin aceasta ca diavolul să le conducă viaţa lor.
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă: “Noi însă nu trebuie să cădem vicleniei diavolilor, ci să ne îndepărtăm de orice unealtă satanică a vrăjitoriei, ghicitului, prezicerii sau a superstiţiilor. Căci pentru noi este mai de preţ să credem în Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi în învăţătura Sa, iar ca armă să avem Crucea Sa. Fericit este însă şi sufletul care cheamă numele lui Iisus Hristos în orice necaz, boală sau trebuinţă, pentru că se va îndepărta de la el orice lucrare satanică”.
3.12. Diavolii ne ispitesc prin răul natural
Dumnezeu a îngăduit diavolilor să ne ispitească, pentru a încerca credinţa şi evlavia oamenilor. Răul care există în lume este de multe ori o armă redutabilă a diavolilor, prin care încearcă pe oameni. Astfel, diavolul trimiţând cele rele oamenilor, adică nenorocirile, bolile, încercările, mâhnirile, reuşeşte de multe ori să aducă pe oameni la disperare şi deznădejde.
In pilda Evangheliei, cu femeia gârbovă, se arată putinţa diavolului de a chinui pe oameni cu boli. Domnul Iisus Hristos, vorbind despre cei 18 ani de suferinţă ai femeii, spune că satana a legat-o cu aceasta (Luca 13, 11). Din nefericire, diavolul ne războieşte tot timpul cu cele rele: mâhnirile ne copleşesc, bolile ne cercetează, moartea bate la uşă, nereuşitele ne încearcă, visurile ne sunt spulberate, speranţele zdrobite, biciul încercărilor ne loveşte fără milă. Iar noi, în faţa greutăţilor vieţii şi, mai ales, din pricina neliniştii, neputinţelor şi descurajărilor, ne pierdem nădejdea şi credinţa. Iar pentru aceste lucruri ne certăm cu Dumnezeu, îl hulim, îl ocărâm, îi cerem socoteală. Alături de noi, diavolul se bucură de aceste reuşite ale lui.
Trebuie să fim cu luare aminte pentru a înfrunta greutăţile vieţii, căci diavolul pândeşte tot timpul, ca să exploateze momentele grele ale vietii prin care trecem. Diavolii ne atacă mai ales când Dumnezeu îngăduie să fim ispitiţi, pentru creşterea noastră duhovnicească. Prin gândurile insuflate ne împinge la vrăjmăşie cu Dumnezeu şi urmăreşte să ne îndepărteze de El, ca după aceasta să devenim pradă uşoară pentru ei.
Sunt boli care apar datorită firii noastre slăbite faţă de microbi. Alte boli sunt datorate păcatelor noastre. Alteori, diavolul intră în trupurile oamenilor şi le slăbeşte puterea, din sănătoase făcându-le bolnave şi chircite.
Cuviosul Nil Ascetul Spune: “Sunt aşadar diavoli care intră în trupul omului şi în toate mădularele lui şi îi sug puterea, lăsându-le aproape fără vlagă. Şi aceasta se întâmplă cu toate că în trup nu se află nici o boală”. De aceea, în orice boală trebuie să alergăm în primul rând la Sfintele Taine şi la rugăciunile Bisericii. Şi nu numai la Sfântul Maslu, ci şi la rugăciunile speciale pentru vrăji, deochi, farmece, coşmaruri, insomnii, precum şi orice rele care îi bântuie pe oameni.
Puterea lui Dumnezeu este infinit mai mare decât a diavolilor, iar omul care se roagă lui Dumnezeu va putea să scape prin puterea dumnezeiască de orice rău cu care satana încearcă să ne chinuie.
3.13. Furnico-leul
Furnico-leul este tactica de acţiune a diavolului. La început diavolul este mic şi neobservat, ca o furnică, iar după o perioadă de timp devine mare şi înfricoşător ca leul (1 Petru 5, 8).
Furnico-leul este, de fapt, păcatul, aşa cum ni-l prezintă diavolul. La început, înainte de a păcătui, diavolul ni-l prezintă mic, cât o furnică, fără însemnătate şi fără consecinţe. Se străduieşte, ajutat de patimile noastre, să ne prezinte păcatul ca fiind mic şi fără nici o gravitate. Iar după ce am păcătuit, ni-l arată ca un leu, mare şi înfricoşător. Şi acest lucru îl face pentru a ne arunca în deznădejde şi a ne convinge că nu mai este şansă de pocăinţă şi, deci, de mântuire. Toţi am avut de suferit de pe urma acestei arme diavoleşti.
La început, diavolul îţi pune în gând să calci o poruncă dumnezeiască. De exemplu, să desfrânezi. Ajutat de pofta ta spre desfrânare, atacul diavolului începe sistematic. Dacă omul nu i se împotriveşte prin post, rugăciune, smerenie, spovedanie şi Sfintele Taine, diavolul îi spune: “Nu te necăji, nu eşti tu primul nici ultimul care greşeşte. Şi apoi ce mare păcat, astăzi toţi păcătuiesc. Mai târziu te vei pocăi”. Astfel de atacuri foloseşte diavolul, ca sa pară mai mic păcatul şi fără însemnătate.
După ce ai păcătuit, diavolul te aduce la deznădejde spunându-ţi ce lucru înfricosător ai făcut. Cum ai să te duci la duhovnicul tău să-i spui că ai gresit. El, care te stie atât de bun si curat? Ai călcat porunca lui Dumnezeu si pentru aceasta vei fi canonisit. Pentru tine nu mai este iertare si milă. Nu mai ai sansă de mântuire. Mai bine distrează-te si păcătuieste în continuare. Îngreunându-ţi sufletul cu păcate, pierzi astfel şansa pocăinţei şi a mântuirii.
De aceea este nevoie de mare atenţie. În esenţă nu există păcate mari sau mici, uşoare sau grele. Toate păcatele sunt păcate. Cine a greşit într-o singură poruncă dumnezeiască, s-a făcut vinovat de toate poruncile dumnezeieşti (Iacob 2, 20). Deci, nu trebuie să considerăm unele păcate mici si altele mai grele. Această metodă de deosebire a pâcatelor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor este de la diavol. Orice călcare a poruncilor dumnezeiesti este păcat. Bine este să nu păcătuim, pentru că orice păcat este urâciune înaintea lui Dumnezeu şi mânie pe Dumnezeu. Iar dacă am păcătuit, să ne ridicăm imediat, să ne rugăm, căci mila lui Dumnezeu este nemăsurată.
3.14. Diavolul înşeală prin erezie şi necredinţă
Credinţa puternică dreaptă (ortodoxă) şi faptele bune creştine mântuiesc pe om. Dimpotrivă, credinţa rătăcită, eretică şi care se sprijină pe născociri omeneşti şi diavoleşti şi care nu cunoaşte Sfintele Scripturi, nu foloseşte şi nu mântuieşte.
Sfântul Atanasie cel Mare spune: “Diavolul, care în urâciunea răutăţilor lui, a născocit ereziile, se foloseşte de cuvintele Sfintelor Scripturi ca de un acoperământ, pentru amăgirea celor naivi, semănându-ţi ele otrava sa sufletească. Ca urmare, credinţele eretice şi greşite, care se împotrivesc învăţăturii Bisericii Ortodoxe sunt piedici înfricoşătoare pentru mântuirea sufletelor noastre şi arme puternice ale diavolilor. Prin necredinţă, diavolul întinde curse mai ales celor învăţaţi, care se încred în ei înşişi. Diavolul se prezintă în faţa lor cu ştiinţa şi filozofia şi le aduce necredinţa.”
Oare nu-i vedem pe astfel de oameni lângă noi? “Cine a văzut ceea ce spun Sfintele Scripturi?” întreabă cei necredincioşi. Iată gânduri si întrebări insuflate de diavoli oamenilor care au deja o înclinare spre necredinţă.
Sfântul Apostol Pavel scrie: “Dumnezeul acestui veac (diavolul) a orbit mintea necredincioşilor, ca să nu le lumineze lumina Sfintei Evanghelii slava lui Hristos”.
3.15. Oamenii păcătoşi sunt slugile diavolilor
Diavolul este împăratul acestei lumi a păcatelor. El are în această lume slujbaşii săi (Ioan 12, 31). Vrăjmaşul mântuirii noastre se luptă pentru pierderea sufletelor omeneşti şi a avut întotdeauna ucenici, cu voia sau fără voia lor. Astfel de oameni, gata oricând să facă voia diavolului, sunt nenumărati, atât tineri, cât si vârstnici, bărbaţi şi femei. Iată numai câteva exemple: soţul tiran, aspru, beţiv şi desfrânat, care alungă pacea şi dragostea din familia sa; o femeie ispititoare, care umblă sumar îmbrăcată pe stradă, smintind pe oameni cu păcatul desfrânării; un om de ştiinţă sau de cultură, necredincios sau eretic, care prin scrierile sale, prin cuvintele sale varsă otrava necredinţei şi a ereziilor în sufletele cititorilor; omul bogat, care cu ajutorul banilor corupe conştiinţele; tatăl şi mama, care prin educaţia atee, eretică şi imorală pe care o dau copiilor îi conduc pe aceştia în mrejele păcatelor şi spre pierderea sufletelor…
Să luăm aminte la noi înşine, ca nu cumva să ajungem vreodată unelte ale diavolilor, cu voia sau fără voia noastră şi să contribuim astfel la pierderea sufletelor semenilor noştri. Căci va veni într-o zi clipa în care vom da seama de sufletele care s-au pierdut în iad din pricina noastră. Dumnezeu ne va spune atunci: “Sângele lor din mâna ta se va cere” (lezec. 3, 20).
Tot Mântuitorul nostru ne-a învăţat: “Feriţi-vă de proorocii mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinăuntru sunt lupi răpitori” (Matei 7, 15). Iar Sfinţii Apostoli ne-au învăţat: “Nu daţi crezare oricărui duh. Ci cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (1 Ioan 4, 1).
Având o astfel de poruncă de la Dumnezeu, trebuie să ne ferim de orice legătură cu duhurile necurate (de astrologi, vrăjitori, magi, senzitivi, contactanţi ai OZN, prezicători, bioenergeticieni, radiestezişti etc.) Chiar dacă demonul se preface că spune prin ei adevărul, noi cunoscând scopurile pe care le urmăreşte el, să le respingem, aducându-ne aminte de cuvintele Sfintelor Scripturi: “Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele” (Ps. 49, 17).
3.16. Diavolul ne luptă cu deznădejdea
Ca să păcătuiesti este cel mai uşor. Rar şi greu lucru este a te pocăi şi a te mântui. Multe pricini contribuie la aceasta: nepăsarea, ruşinea, lipsa de interes. Şi astfel omul rămâne căzut în păcate, departe de mântuirea sa.
Pocăinţa noastră se sprijină pe nădejdea ca Dumnezeu, prin marea Sa milostivire, îsi va deschide cu dragoste bratele sale, primind pe fiul cel pierdut, care se întoarce din tara păcatului, în casa Tatălui Său. Lipsit de această nădejde, omul păcătos se simte parăsit de Dumnezeu si neputincios, renuntând la lupta de a se elibera de păcatele sale, care îl apasă. lar greutatea păcatelor sale creşte în fiecare zi şi starea sa sufletească se înrăutăţeşte. Odată cu pierderea nădejdii sale în Dumnezeu, omul îşi pierde şi mântuirea, pentru că rămâne încătusat păcatului, rob al satanei, care îl conduce la tot lucrul rău şi aceasta împotriva bunăvoinţei lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (1 Tim. 2, 4).
Arma deznădejdii este extrem de eficace pentru diavoli, căci deznădejdea va sluji întotdeauna de sfetnic rău omului. Ea îi închide omului calea întoarcerii la Dumnezeu şi îl sileşte să rămână împotmolit în mlaştina păcatelor. Dar cum lucrează diavolul? El şopteşte la urechea fiecărui om păcătos: “Iată tinereţea ţi-ai pierdut-o în păcate, toată viaţa ta ai făcut numai rele, desfrânări, hoţii, minciuni, iubire de arginţi, beţii, ai minţit, ai jurat, ai hulit pe Dumnezeu. Ce nădejde de mântuire ai? Eşti pierdut! Cel puţin mai distrează-te, câte zile mai ai de trăit pe pământ”.
Astfel urmăreşte diavolul să adâncească pe om şi mai mult în păcate, să facă inima noastră locaş al diavolilor şi să ne îndepărteze de Dumnezeu.
Atitudinea noastră trebuie să fie alta. Ai păcătuit? Trebuie să-ţi pară rău de păcatele săvârsite şi să te ridici şi să te întorci la Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice că “diavolul are cea mai mare bucurie când omul cade în deznădejde, mai multă decât atunci când păcătuieşte”.
Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne arată cât de bun şi iubitor de oameni este Dumnezeu, ca să ne dea nădejde şi curaj, să ne ridicăm din robia păcatelor. De fiecare dată când şovăim să ne pocăim şi rămânem în deznădejde, bucurăm pe diavoli şi ne facem robii lor. Trebuie să scăpăm de această cursă a diavolilor (II Tim. 2, 26). Să nu ne lăsăm stăpâniţi de deznădejde, căci deznădejdea se naşte din mulţimea păcatelor, din îngreunarea conştiinţei şi din nesuferita mâhnire sau din mândrie şi din îngâmfare, după cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul.
Această stare de deznădejde nu este plăcută lui Dumnezeu, iar Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ne-o prezintă ca pe o stare sufletească periculoasă. Numai diavolul se bucură de deznădejdea omului. Orice gând de deznădejde este de la cel viclean.
Sfântul Ioan Scărarul spune: “Nimic nu se compară cu îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, cel ce deznădajduieşte, s-a înjunghiat pe sine”.
3.17. Diavolul atacă pe oamenii izolaţi
Oamenii izolaţi, care se sprijină pe ei înşişi, care nu se sfătuiesc cu alţi oameni, sunt cel mai uşor de atacat şi de doborât de diavoli. Întărirea reciprocă a doi sau mai multi fraţi este o armă înfricoşată împotriva diavolilor. Oamenii uniţi duhovniceşte, care se ajută şi se întăresc reciproc, cad foarte greu în cursele diavolilor. Vrajmaşul mântuirii noastre ştie că “unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Domnului, acolo se află şi Hristos în mijlocul lor” (Matei 18, 20) şi de aceea îi urmăreşte pe cei izolaţi, pentru a-i ataca. Deci, trebuie să păstrăm în permanenţă legătura duhovnicească cu Hristos, cu Biserica şi cu semenii noştri.
Creştinii, care sunt uniţi duhovniceşte cu Hristos şi cu semenii lor când se roagă împreună, se ajută unii pe alţii şi muncesc împreună, iar harul lui Dumnezeu îi păzeşte de săgeţile diavolilor. Cele mai multe cazuri de sinucidere sunt semnalate la oamenii care se despart de Biserică şi trăiesc izolaţi. Datoria noastră este foarte clară: Nu vom îngădui diavolului să ne piardă cu înşelăciunea sa.
Să rămânem credincioşi în cele ce am învăţat şi de care suntem încredinţaţi din Sfintele Scripturi şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi (II Tim. 3, 14). Pentru că aceste lucruri sunt spre folosul mântuirii noastre şi al dobândirii vieţii celei veşnice.
3.18. Diavolii ne ispitesc cu cele de-a dreapta
Dacă vede diavolul că armele sale pline de răutate şi de păcate nu au reuşit, atunci ne atacă cu mândria. Omul care cedează acestui mare păcat este stârnit de orgoliu şi, astfel, din cel mai înalt om duhovnicesc va ajunge cel mai păcătos. Dacă, de exemplu, ne luptăm cu diavolii şi nu cedăm ispitelor lor, ei îşi schimbă metodele şi ne atacă cu cele de-a dreapta, cu mândria. Astfel, îţi va şopti la ureche: “Bravo! Eşti un luptător virtuos. Meriţi laude!” Este însă glasul diavolilor, care sunt învăţătorii îngâmfării.
Dar această metodă poate fi utilizată şi în alt mod: Diavolul vine şi sădeşte în om dispoziţia pentru o râvnă foarte mare, adică ne îndeamnă să ne nevoim, spre cele ce depăşesc puterea noastră (post peste măsură, somn puţin, priveghere de toată noaptea…). Sfântul Ioan Scărarul ne lămureşte: “De multe ori scopul vrăjmaşilor nostri este să ne îndemne la cele mai presus de puterea noastră, ca, descurajându-ne (sau îmbolnăvindu-ne), să lepădăm şi cele după putere şi să prilejuim râsul cel mai mare al vrăjmaşilor noştri”. Sfinţii părinţi ne învaţă că tot ceea ce este peste puterea noastră este de la diavoli. De exemplu, dacă ţinem post aspru, fără binecuvântarea duhovnicului, ne putem îmbolnăvi cu trupul şi nu mai putem munci pentru fapta bună creştină, necesară mântuirii noastre.
Pentru toate lucrurile este un timp, iar drumul virtuţilor are şi el anumite legi. Diavolul ne îndeamnă să le călcăm, să urmăm, adică, cele mai presus de puterile noastre. Iar rezultatele? Nereuşind, ne îmbolnăvim, deznădăjduim, scade râvna spre virtute şi în cel mai rău caz ne putem îmbolnăvi psihic.
Alt mod în care se manifestă ispita diavolului de-a dreapta este lepădarea dojanei. Vrajmaşul nostru ne laudă pentru izbânzile noastre; ne înalţă pe culmile mândriei şi ne arată pe ceilalţi oameni neînsemnaţi, păcătoşi şi proşti. Fariseul din noi va cugeta: “eu nu sunt ca ceilalţi oameni: răpitori, nedrepţi, adulteri…” (Lc. 18,11). Şi astfel se întâmplă ceea ce spune Sfântul Ioan Scărarul: “Dracii ne silesc fie să păcătuim, fie, dacă nu păcătuim, să judecăm pe cei ce păcătuiesc, pentm ca prin lucrul cel de-al doilea să pătăm pe cel dintâi”.
Prin judecarea aproapelui nostru ne îndepărtăm de Dumnezeu şi pierdem astfel plata pentru virtuţile pe care le avem. Aceste viclenii ale diavolilor sunt arme redutabile împotriva crestinilor si a celor ce sporesc duhovniceste. Pe acestia, diavolul îi prinde în mrejele sale, fie prin mândrie, fie prin judecarea aproapelui. Cu adevărat, vrăjmaş înfricoşător este diavolul.
Să stăm bine! Să stăm cu frică, să luăm aminte!
3.19. Cele patru atacuri ale diavolilor în preajma morţii omului
a) Primul atac al diavolilor este asupra credinţei. Satana seamănă gânduri de îndoială şi de necredinţă în mintea omului. Creştinul trebuie să se însemne cu Sfânta Cruce, să se roage lui Dumnezeu cu smerenie şi să-i răspundă: “Mergi înapoia mea Satană, tată al minciunii, pentru că eu cred ce spune Dumnezeu, iar nu ce spui tu şi cei asemeni ţie”;
b) Al doilea atac este asupra deznădejdii. Prin aceasta ne înfricoşează cu păcatele pe care le-am făcut, spunându-ne că nu mai avem nădejde de mântuire. Noi să ne aducem aminte că Dumnezeu este milostiv şi poate ierta păcatele noastre;
c) Al treilea atac al diavolilor în preajma morţii omului este cu slava deşartă. Prin aceasta ne îndeamnă să avem încredere în faptele noastre. Noi să ne aducem aminte că toate faptele bune le-am făcut numai cu ajutorul lui Dumnezeu;
d) Al patrulea atac este cu închipuirea de sine. La mulţi creştini, înainte de moarte, diavolii se arată în chip de îngeri luminaţi şi alte năluciri (2 Cor. 11, 14). În aceste clipe trebuie să ne smerim şi să-i zicem: “Prefă-te ticălosule în întunericul tău. Eu nu sunt vrednic de astfel de arătări”.
Dumnezeu, care se află în noi de la Sfântul Botez, este mai putemic decât diavolul.
Diavolul dispune de arme puternice şi nenumărate şi ne atacă cu mare furie, pentru a ne birui. Dar nu trebuie să ne speriem de atacurile diavolului atâta timp cât ne aflăm aproape de Dumnezeu cel Atotputernic. Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a făcut om “ca să strice lucrările diavolului” (Ioan 3, 8) şi să izbăvească pe cei pe care “frica morţii îi ţineau în robie toată viaţa” (Evr. 2, 14-15).
Când Domnul nostru Iisus Hristos a coborât la iad, El a desfiinţat împărăţia iadului şi a eliberat pe cei deţinuţi acolo de diavoli. Sfântul Antonie cel Mare ne spune: “Se cuvine să nu ne temem de atacurile lui şi de săgeţile lui arzătoare şi de vicleniile lui lucrate de meştesugita lui minte. Toate acestea nu sunt nimic înaintea puterii lui Dumnezeu, Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care numai rostind numele Lui cu credinţă şi cu evlavie, pune pe fugă toată oştirea diavolilor”. Aceasta întrucât Dumnezeu ne-a încredinţat că “mai mare este Cel ce este în voi, decât cel din lume” (1 Ioan 4, 4). Alături de Dumnezeu cel Atotputemic ne facem şi noi puternici. Şi astfel şi noi smeriţii şi neputincioşii avem curajul să ne aruncăm în luptă şi să ne împotrivim vrăjmaşilor diavoli.
La Sfântul Botez am fost întrebaţi: “Te lepezi de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi îngerii lui? De toată slujirea lui?” Iar noi am răspuns: “Mă lepăd!” Iar apoi: “Te uneşti cu Hristos?” Şi noi am răspuns: “Mă unesc!” Cu cât vom fi mai sfinţi, mai apropiaţi de Dumnezeu, mai uniţi mistic cu Hristos, cu atât diavolii vor fi mai departe de noi, iar atacurile lor vor fi mai neputincioase. Iar cu cât vom fi mai uniţi cu lumea şi cu păcatele, cu atât diavolii vor fi mai apropiaţi de noi şi noi vom fi slujitorii lor. Sfântul Apostol Ioan ne spune: “Cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine şi cel viclean nu se atinge de El” (1 In. 5,18).
(Extras din cartea: “Razboiul creştinilor cu diavolii”)