Rugaciunea inimii

Rugaciunea inimii isi are originea in porunca Apostolului Pavel: "Rugati-va neincetat!" (I Tes 5, 17). Sigur, pare imposibil sa te rogi tot timpul. Dar nu este asa. Cand Sfantul Maxim Marturisitorul este intrebat de unul dintre frati cum e posibil sa te rogi neincetat cand sunt atatea lucruri de facut, acesta i-a raspuns: "Dumnezeiasca Scriptura nu porunceste nimic din cele cu neputinta".

La rugaciunea inimii poate ajunge orice om, atat calugarul, cat si mireanul. Dar ea este un dar al lui Dumnezeu. Asa ca nu trebuie sa ne miram daca auzim de persoane care s-au nevoit o viata intreaga si nu au ajuns sa o practice. Ca orice dar, Dumnezeu il ofera doar aceluia care care are cu adevarat dragoste si smerenie. Important este ca noi sa ne straduim sa-l primim. Nu trebuie sa ajungem sa credem ca nu ne vizeaza, ca Dumnezeu nu ne are in vedere cu acest dar. E un pacat sa crezi ca el apartine doar altora. Risti sa faci din rugaciunea inimii doar un subiect de discutie: cine a practicat-o, care ii este inceputul, ce cuvinte contine, etc. Insa ea nu ne-a fost data pentru speculatie, ci pentru unirea cu El.

Cuvintele pe care trebuie sa le rostim pentru a dobandi rugaciunea inimii sunt: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”. Repetarea cat mai deasa a acestor cuvinte nu duce nici la plictiseala si nici la oboseala mintii, cum adeseori se afirma. Nu devenim niste papagali. Dimpotriva, dobandim pacea cu toti si cu toate.

Rugaciunea inimii are nevoie la inceput de cantitate, de aceea este nevoie ca omul sa inmulteasca repetarea ei pe zi ce trece. Semn al dobandirii rugaciunii inimii este faptul ca omul, trezindu-se din somn, simte mai inainte de toate miscarea rugaciunii in minte, ca indiferent de actiunea in care se afla, rugaciunea ii rasuna in adanc, ca rugaciunea nu-l paraseste niciodata, ajunge precum respiratia. De aceea Sfinti Parinti afirma ca ea se repeta de la sine si-n timpul somnului, adeverind versetul din Cantarea Cantarilor: "Eu dorm, dar inima mea vegheaza".

Oricarui lucrator al rugaciunii inimii, Dumnezeu ii ingaduie ispite pe masura puterilor sale. Astfel, diavolul nu va fi in stare sa faca nimic mai presus de cele ingaduite. Nu e cazul sa descriem ispitele care pot veni asupra celor ce se indeletnicesc cu rugaciunea inimii, deoarece nu cu toti se intampla unul si acelasi lucru. Important este ca omul, afara de Numele Domnului, sa nu fie captivat de nimic.

Incepeti de astazi sa va rugati rostind cuvintele : "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" si veti avea parte de o bucurie nesfarsita. Nu le rostiti mecanic, ci cugetand ca Dumnezeu e de fata, ca va aude si va vede.




Adrian Cocosila

Greseli in lucrarea rugaciunii lui Iisus si cum sa le facem fata

- Intr-adevar, ati spus mai inainte ceva, anume ca monahii evita coborarea nemijlocita a mintii in inima prin folosirea feluritor mijloace, pentru se feri de primejdii. Care sunt aceste primejdii si greseli?

- Greseala porneste de la gandul ca trebuie sa dobandim harul "in scurta vreme". Sunt multi oameni care se indeletnicesc cu lucrarea sfanta a Rugaciunii lui Iisus si vor sa ajunga la treapta vederii Luminii intr-un rastimp scurt. Si isi pierd inima si deznadajduiesc, deoarece acest lucru nu se intampla la toti de indata. Nevoitorul trebuie sa-si dea seama ca lupta tine multi ani. Dumnezeu nu trece peste voia noastra, caci suntem persoane si avem vointa libera. Deci nici noi n-ar trebui sa silim libertatea lui Dumnezeu, deoarece si el este o Persoana. Trebuie sa-l lasam sa vina atunci cand crede de cuviinta, atunci cand vrea. Se opri o clipa.

O alta greseala este sa dai "mare insemnatate metodelor psiho-tehnice". Aceste metode (inspiratia si expiratia, bataile inimii s.a.) sunt doar mijloace ajutatoare pentru a ne aduna mintea si a o slobozi de lucrurile straine ei. Aceste metode nu au o putere facatoare de minuni, dar sunt de folos, caci ne feresc de raspandirea mintii. Cand mintea este adunata si tinuta cu usurinta inlauntrul ei, atunci toate aceste metode ajutatoare sunt nefolositoare.

- Mai sunt si alte greseli?

- Fara indoiala. De pilda, atunci cand "trecem repede de la o treapta a rugaciunii la alta". Am spus putin mai devreme ca exista mai multe stadii de dezvoltare in lucrarea Rugaciunii lui Iisus si le-am infatisat in cinci trepte. Intaia treapta este rostirea rugaciunii cu buzele. A doua este sa pastrezi pomenirea lui Iisus in minte, si ea va cobora singura in inima.

Unii oameni, totusi, trecand peste intaia treapta, incep direct cu a doua si nu reusesc sa realizeze prea mult. Altii sar de la intaia treapta direct la a treia, unde inainteaza mai ales prin tehnica de rasuflare. Acest lucru este foarte primejdios, pentru ca, dupa cum am spus mai inainte, inima trupeasca s-ar putea vatama, si acest lucru poate duce la incetarea Rugaciunii lui Iisus. Nu este o boala, fireste, insa este cu putinta ca aceasta lucrare sfanta sa inceteze.

Mai sunt si cateva lucruri legate de "lacrimi", a urmatei.

- Ce vreti sa ziceti?

- Am spus mai devreme ca, atunci cand Rugaciunea lui Iisus ramane in minte, ochii varsa multe lacrimi. Dar acest lucru nu este intotdeauna obligatoriu. Rugaciunea poate foarte bine continua si fara lacrimi. Asadar, sa nu deznadajduiti in lipsa lacrimilor, caci ele vor veni atunci cand va ingadui Dumnezeu. Si chiar de-am fi potopiti de ele, nu trebuie sa le dam atentie, nici sa aratam altora aceste stari. Practica ascetica spune ca atunci cand vorbim de aceste stari, ele inceteaza de indata, si este nevoie de mult timp pentru a le dobandi din nou. Nu mai trebuie sa spunem ca, desi cunoastem treptele rugaciunii mintii, "nu trebuie sa ne gandim la care dintre ele am ajuns". Pe orice treapta am fi, trebuie sa mergem mai departe cu smerenie. Mai mult - cred ca ti-am mai spus cu putina vreme in urma - este o prostie sa ne mandrim in timpul rugaciunii. Este, cu adevarat, o prostie. Omul este asemenea unui cersetor ce umbla dupa o bucata de paine, falindu-se apoi ca a dobandit-o. Aceasta este o prostie, este un pacat!

- Vad ca smerenia este un lucru foarte insemnat...

- Da, este, pe toate treptele. Sfantul Vasilie cel Mare spune ca smerenia este comoara tuturor virtutilor. Ea ascunde toate virtutile si, in cele din urma, se ascunde si pe ea. Trebuie indeobste sa ne ferim in viata duhovniceasca, cu bagare de seama, de mandrie, mai ales atunci cand vine ca slava desarta. Si stii, neindoios, ca slava desarta apare in orice virtuti - cand vorbim, cand tacem, cand postim, cand priveghem, chiar si atunci cand rostim Rugaciunea lui Iisus, in linistire si in rabdare. Sfintii Parinti spun ca slava desarta este asemenea unui tradator ce deschide pe ascuns portile cetatii ca sa poata intra vrajmasul. In astfel de cazuri, nu are insemnatate cat de puternica este cetatea, sau cat de buni ii sunt aparatorii - ea cade oricum in mainile vrajmasilor. La fel se intampla si in viata duhovniceasca. Nu conteaza cate virtuti avem sau cata tarie avem, slava desarta ne da in mainile diavolului. Si Parintii sfatuiesc sa nu ne apucam de o lucrare ce ar putea sa ne duca la slava desarta.

- N-am inteles aceasta. Ati putea sa-mi explicati mai bine?

- Am sa ma intorc la subiectul rugaciunii. Credinciosul nu trebuie sa exagereze in ceea ce priveste rugaciunea, pentru ca atunci e un lucru sigur - a fost ispitit de diavol. Intr-un astfel de caz, orice-ar face, chiar si lucruri mai presus de puterea sa, se implineste prin puterea diavolului. Astfel inselat de diavol, este mai tarziu lasat de izbeliste si, tras inapoi, cade foarte jos. Este, de fapt, nimicit.

- Si cum ne putem feri de aceasta grea cadere?

- Singura cale de a scapa este plangerea pacatelor si ascultarea. Rugaciunea este strans legata de intristare. Cand diavolul vede pe cineva traind in intristare, nu ramane acolo, ci fuge, caci se teme de smerenia adusa de intristare. Sfantul Grigorie Sinaitul spune ca cea mai buna aparare pentru nevoitorul rugaciunii este sa stea in starea de intristare, ca bucuria ce vine in rugaciune sa nu-l duca la mandrie, caci tristetea pazeste sufletul neranit, intristarea si constiinta pacatului sunt arme de nelipsit pentru a putea cineva ajunge la rugaciunea curata. Nevoitorul trebuie "a-si tine mintea in iad si a nu deznadajdui".

Mai mult, intristarea, constiinta pacatoseniei, a nimicniciei noastre si nadejdea in milostivul Iisus sunt trasaturile Ortodoxiei, precum si ale tuturor cantarilor noastre. Trebuie subliniat, totusi, ca nu toti pot trai in tristete adanca, deoarece este nevoie de o deosebita tarie si de mangaierea harului dumnezeiesc pentru a nu fi zdruncinati. Insa, pe cat este cu putinta, trebuie sa traim cu totii aceasta fericita intristare. De asemenea, este nevoie de ascultare neclintita de un Batran duhovnicesc ("Staret"). Totul, chiar si cele mai mici lucruri trebuiesc facute cu binecuvantarea si sub calauzirea lui inteleapta, mai ales in cazul vederii Luminii nezidite.

- Ce are a face ascultarea de un Batran cu vederea Luminii nezidite? am intrebat, uimit de ceea ce auzeam.

- Cand omul umbla singur, fara binecuvantarea trebuincioasa, este ispitit de diavol, dupa cum am spus mai inainte. El traieste in launtrul sau dorinta neimplinita de a vedea Lumina nezidita, socotind ca acest lucru reprezinta desavarsirea si dorind sa ajunga la aceasta cat mai repede..

- Si nu este asa? l-am intrerupt.

- Nu, nu este. Sfantul Diadoh invata ca nevoitorul sa nu-si traiasca viata ascetica in dorinta de a vedea Lumina nezidita, "ca nu cumva Satana sa afle prin aceasta sufletul gata de a-l rapi." Lucrarea Rugaciunii lui Iisus trebuie inceputa cu dragoste de Dumnezeu si ascultare de voia Sa cea sfanta. Caci diavolului, care se preface in "inger de lumina,"11 Corll:14 ii este cu putinta sa ia chipul unui inger ce-i va sluji nevoitorului. Si atunci bietul om crede ca a atins desavarsirea, traind impreuna cu ingerii, fara sa-si dea seama ca de fapt sta de vorba cu diavolul. Tot ispita este si atunci cand nevoitorul primeste, in timp ce se roaga, ganduri de la diavol, cum ca in curand va vedea Lumina cea nezidita; in aceasta situatie delicata si primejdioasa este nevoie de mare bagare de seama. El trebuie sa se opreasca din rugaciune si sa se mustre cu asprime; "Cum indraznesti, atat de josnic si de ticalos, sa-ti doresti a vedea Lumina nezidita?"

Cea mai mare primejdie este sa se socoteasca cineva vrednic sa vada Lumina nezidita! "Vai, dracii, ucigasii mei, vin sa-mi nimiceasca suflatul!" Atunci, de indata, vrajmasul dispare. De multe ori diavolul, ca sa multumeasca ambitia monahului si sa-l lege si mai mult, aduce chiar lumina in chilia sa. Nu este Lumina nezidita, ci una zidita, aceea a diavolului.
- Si cum poate fi aceasta deosebita?

- Sunt multe feluri de a le osebi. Semnele sunt dupa cum urmeaza: intai de toate, daca nevoitorul a atins vederea Luminii nezidite prin ascultare. Calea ascultarii desavarsite si fara deosebire da chezasia autenticitatii vederii Luminii celei nezidite.

Nevoitorul trebuie sa-si incedinteze toate intrebarile legate de vederea Luminii catre un Batran duhovnicesc care poate deosebi duhurile, unui Batran sfant si nepatimitor. Gandul ca nu trebuie sa-si intrebe calauzitorul este de la diavolul, care tinteste sa-l tina in intuneric, in greseala si robie. In al doilea rand, Domnul a spus despre prorocii mincinosi ca "din roadele lor veti cunoaste pre ei." (Mt 7, 16).

Acelasi lucru este valabil si in acest caz. Se face o deosebire limpede intre lumina zidita si cea nezidita prin roadele aduse in suflet de fiecare dintre ele. Lumina dumnezeiasca aduce in suflet liniste, pace, smerenie si constiinta ticalosiei noastre.

Cand Avraam a vorbit cu Dumnezeu, s-a numit pe sine pulbere si cenusa: "Acum am inceput a grai catre Domnul meu, si eu sunt pamant si cenusa." (18, 27). La fel s-a intamplat cu Iov: "Cu auzul urechii te-am auzit mai nainte, iar acum ochiul meu te-a vazut. Pentru aceea am dispretuit pre sinemi si m-am topit, si socotesc pre sinemi pamant si cenusa." (Iov 42, 1) si Prorocul Isaia, cand a vazut slava lui Dumnezeu, a strigat: "O, ticalosul de mine, ca m-am umilit! Ca om fiind, si necurate buze avand, in mijlocul norodului ce are buze necurate eu lacuesc, si pre imparatul, Domnul Savaot, vazutu-l-am cu ochii mei." (Isaia 1, 5). Dimpotriva, vederea luminii diavolesti starneste mandrie, slava desarta, gandul atingerii desavarsirii.

Sfantul Grigqrie Sinaitul spune: "Cunoaste, deci, ca lucrarile harului sunt vadite si diavalul, chiar de s-ar preface, nu le poate manui; nu poate da blandete, nici rabdare, nici smerenie, nici dispret fata de lume, nici nu poate stinge placeri si patimi - aceasta este lucrarea harului; lucrarea lui este mandria, trufia, lasitatea si orice fel de rau".

Pe langa mandrie, vederea luminii diavolului aduce si tulburare. Lucrarea Sfantului Duh izvoraste pace, barbatie si liniste trupului si sufletului, in vreme ce lucrarea diavolului deschide calea fricii si tulburarii. Sfantul Isaac spune ca orice tulburare este o "ciuma a diavolului," pentru ca transmite celorlalti ceea ce are el in fire. Duhul Sfant este prin fire un duh de pace, si aduce pace, in timp ce diavolul este prin fire un duh de tulburare, si aduce tulburare si frica.

In al treilea rand, sufletul nu primeste de indata lumina diavolului, ci la inceput este sovaitor. Vederea Luminii nezidite da incredintare si este primita numaidecat. Ea vine pe neasteptate si nu da indoiala daca e adevarata sau nu. in al patrulea rand, intre cele doua lumini exista deosebiri chiar si de culoare: Apostolii au fost martori pe Muntele Thavor, in vremea Schimbarii la Fata a lui Hristos, ca "a stralucit fata lui ca soarele, iar hainele lui s-au facut albe ca lumina." Dimpotriva, culoarea luminii diavolului este mai rosiatica, potrivit marturiei multor Sfinti, care si-au dat seama de aceasta deosebire.

In al cincilea rand, cele doua lumini se deosebesc intre ele si prin forma. Cei ce au privit Lumina nezidita au vazut-o "fara forma, fara chip, intr-o forma fara forma." (Simeon Noul Cuvantator-de-Dumnezeu) Iar daca ar lua vreo forma, aceasta ar fi asemenea discului soarelui, "ca o roata de lumina, senina si dumnezeiasca," fara forma sau chip. Cu vederea luminii celei zidite a diavolului, se intampla tocmai dimpotriva.

Sfantul Grigorie Palama da urmatorul exemplu. El scrie ca a venit odata Achindin la Muntele Athos. A ramas acolo, iar dupa cateva zile i-a spus Sfantului Grigorie ca, in timp ce incerca sa se roage, a vazut o lumina ce era sfasiata si inlauntrul careia se putea vedea un chip de om. Sfantul i-a raspuns atunci ca acea lumina, avand forma, era de la diavol: "I-am zis ca lumina a fost o mare inselaciune si batjocura si un joc al diavolului, sau mai curand o cursa vicleana." Sfintii Parinti, continua mult-incercatul pustnic; invata sa nu ne invoim de indata cu orice intamplare ce se petrece la vremea rugaciunii noastre: "Numai dupa multe cercari ia ceva de bun."

Trebuie sa ne intrebam duhovnicul despre toate aceste lucruri, si numai dupa multe si indelungi lupte, potrivit harului ce-l dobandim, vom fi in stare sa deosebim greseala de adevar. Otetul si vinul sunt la aratare asemenea, dar se deosebesc la gust. Astfel, nevoitorul rugaciunii dobandeste, pe masura ce trec anii, priceperea de a simti deosebirea.

Parintele vorbea neincetat. Capul ii era aplecat spre pamant. Eu il ascultam, pur si simplu fermecat. Nu voiam sa-i intrerup gandurile incarcate de invatatura dreptslavitoare a Sfintilor Parinti. In timp ce vorbea, pacea si linistea imi umpleau inima, semn ca invatatura sa era intrutotul adevarata.

- Toate aceste lucruri pe care ti le-am spus sunt foarte limpede infatisate intr-o scriere a Sfantului Simeon Noul Cuvantator-de-Dumnezeu. Se arata acolo ca Dumnezeu apare ca Lumina, ca aceasta aduce dulceata, ca ucenicul isi intreaba duhovnicul care poate deosebi gandurile si este cunoscator al lui Dumnezeu, si se incredinteaza ca ceea ce a vazut a fost chiar Dumnezeu.

Si luand cartea, incepu sa citeasca: "Dumnezeu este Lumina, Vederea lui este lumina. Cand el se descopera, se vede ca o lumina. Cel ce vede se minuneaza, nestiind de indata cine a aparut, nici pe Acesta nu indrazneste a-l intreba - caci cum s-ar putea aceasta, (pentru Cel pe care) nici sa-l vada din nou cu ochii si sa-l priveasca nu ii este cu putinta, in nici un chip - si priveste doar cu cutremur, si cu multa frica ingenuncheaza la picioarele lui, stiind doar ca Ceva a aparut inaintea fetei lui. De este cineva care a vorbit despre aceste lucruri, cineva care l-a cunoscut pe Dumnezeu, i se poate spune: "Am vazut." "Si spune, ce ai vazut, copile?" "Lumina, o, parinte, dulce, dulce, a spune tie in ce chip era, neputincioasa imi este intelegerea." Si in vreme ce el vorbeste, dantuieste si salta inima lui, si catre dorirea Celui ce a fost vazut degrab se prinde.

Apoi din nou incepe a spune, cu lacrami fierbinti si multe, unele ca acestea: "Aratatu-s-a mie, parinte, acea lumina; pierit-a de naprasna incaperea chiliei si lumea a trecut in fuga de la fata ei, precum socotesc; si am ramas doar eu cu singura lumina. Si nu stiu de era si trupul acesta atuncea acolo; ca de am fost afara din el nu stiu, pentru o vreme nu stiam ca port trup si in el sunt cuprins. Si era mie bucurie, carea si acum este cu mine, nepovestit, si dragoste si dorire multa, carea imi starneau curgerile raurilor de lacrimi, ca si acum, precum vezi."

Asadar, raspunzand, ii zice: "Acela este, fiule." La aceste cuvinte, il vede din nou pre Dansul si, putin cate putin, se curateste desavarsit, si curatit fiind indrazneste, si pre Acela intreaba si ii spune: "Oare tu esti, Dumnezeul meu?" Si ii raspunde si ii zice: "Da, eu sunt, Dumnezeu, carele pentru tine om s-a facut, si iata dumnezeu te-am facut, precum vezi, si dumnezeu te voiu face." Cand deci zaboveste in plansete, si in tanguiri, si in caderi la pamant, si smerindu-se, incepe, putin cate putin, a cunoaste cele ale lui Dumnezeu."

In acea clipa aparu ucenicul, pe care incepeam sa-l pizmuiesc pentru ca gasise un calauzitor atat de intelept si cercat, si il intreba pe Gheronda: Mi-ati spus sa ud unul dintre pomi. L-am udat. Sa-l ud acum si pe celalalt ?

Il privi atent, gandindu-se putin, apoi ii raspunse: - Da, uda-l !

Si intorcandu-se spre mine, mi-a spus:

- Aceasta este ascultarea de care iti vorbeam mai inainte, si cel ce o faptuieste si isi intreaba invatatorul despre tot, sporeste duhovniceste. Dobandeste multe prin ascultare. In primul rand, nu lasa frau liber inchipuirii sa lucreze pentru a gasi raspunsuri, cum fac multi monahi. In acest fel, el isi curateste mintea nu doar de gandurile mai complexe ci chiar si de cele simple, adunand-o astfel si mai mult in Rugaciunea lui Iisus.

In al doilea rand, el se obisnuieste sa intrebe. Iar a-ti intreba parintele duhovnicesc inseamna a te mantui. Oriunde este ascultare, acolo este si smerenie, izvorul ascultarii. Prin urmare, duhul mandriei, diavolul, nu poate patrunde si nu poate aduce ingrozire sufletului, slutindu-l. Indeobste la vremea urcusului in aceasta sfanta lucrare, ascultarea este de neaparata trebuinta. Nu trebuie sa incepem fara o calauza. Batranul duhovnicesc este cel ce te calauzeste, cel ce randuieste programul vietii duhovnicesti, el porunceste sa inceteze o lucrare si iti arata daca ai lucrat pe placul lui Dumnezeu. Persoana Batranului tine loc de insusi Dumnezeu. El este "chipul lui Hristos." Batranul este pentru monahii ce-i are sub ascultare ceea ce este Episcopul pentru eparhia lui, si Egumenul pentru manastire.

- O asa mare insemnatate da asceza existentei Batranului ?

- Neindoielnic. Fara un Batran duhovnicesc nimeni nu poate inainta, nici nu poate duce o viata curata in predania ortodoxa. Asemenea vietii trupesti, care se impartaseste din generatie in generatie, la fel se intampla si cu cea duhovniceasca. Batranul, fiind detinatorul si purtatorul acestei traditii, o impartaseste fiului sau duhovnicesc, cel pe care l-a nascut in Hristos. Batranul ii impartaseste traditia celui ce doreste sa o primeasca.

Aici se descopera intregul inteles mantuitor al ascultarii. Ma fac ascultator nu pentru a disparea ca persoana, ci pentru a face sa piara raul salasluit in mine, pentru a ma slobozi de voia proprie si a primi predania, pentru ca Hristos sa ia forma inlauntrul meu. Ma fac ascultator pentru a ma putea naste. Ascultarea este trebuincioasa si datorita primejdiei ce intruna sta la panda, greseala. Acest lucru il scrie Avva Dorothei: "Nu sunt altii mai ticalosi, nici mai lesne porniti spre cadere decat cei ce pre nimenea au sa-i povatuiasca pre calea lui Dumnezeu." Acelasi Parinte, talcuind stihul din Pilde "cei ce n-au carmuire cad ca frunzele," (Pil 11, 11) spune ca la inceput frunza este pururea verde si frumoasa, dar apoi se usuca putin cate putin si cade, si este calcata in picioare de oameni. Aceasta se intampla si celui ce nu are duhovnic. Degraba se usuca si ajunge rob al vrajmasilor.

"Frunza la inceput pururea este verde si frumoasa, dar apoi se usuca putin cate putin si cade, si este calcata de picioarele oamenilor. Asa si omul care nu este povatuit de cineva. El se vestejeste curand si se da cu totul vrajmasului. La inceput are infierbantare spre post si priveghere, spre linistire, ascultare si spre alte bunatati, apoi, putin cate putin, potolindu-se acea infierbantare si neavand pe cineva ca sa-l povatuiasca, sa-i atate fierbinteala, pe nevazute se stinge de tot si, din ravna cazand in trandavie, se face rob vrajmasilor sai, care-si bat joc de dansul dupa cum le este voia".

Iti voi da un exemplu ca sa intelegi de ce existenta unui Batran este de trebuinta pentru a evita greselile. Am cunoscut un monah care, in vremea rugaciunii, simtea in inima o durere puternica. I-a spus neintarziat acest lucru Batranului sau. Acela, ingrijorat, fiind el insusi incercat intru deosebirea duhurilor, l-a intrebat unde anume in inima a simtit durerea. Raspunzandu-i ucenicul ca il durea inima in partea de jos si din afara, i-a poruncit: "Trebuie sa incetezi de indata Rugaciunea lui Iisus; nu o vei mai rosti timp de o saptamana. Asta deoarece ar fi trebuit sa simti durerea in partea de sus si in launtrul iniriiii. De vreme ce in partea de jos lucreaza patimile, negresit este ceva pregatit impotriva ta de cel viclean." Astfel, calugarul a scapat din latul diavolului care de acum incepuse sa se stranga in jurul sau. Sfintii Parinti ne invata din propria lor incercare: "De vei vedea pe cel tanar de voia sa suindu-se la ceruri, apuca-l de picior si trage-l, caci nu ii este de folos."

L-am fericit pe acel ucenic ca era asa smerit si avea un povatuitor cu viata atat de sfanta. Si mi-am amintit o poezie a Sfantului Theodor Studitul:

"Ucenicului
hai, tanar luptator, stai langa mine, plin de ravna,
grumajii pleaca-ti-i cu desavarsita ascultare,
intreg smerit, mort fiind intru a voi,
vadeste-ti tot gandul inimii
ca desavarsit sa ramai in lupta.
sa nu te sperie pustia, nici stalpul,
nici ceata vietuitorilor cu dumnezeiasca mergere.
Esti inaintea tuturor, precum scrie in Scripturi,
a mucenicilor dintai cararea o urmezi."

- Fericiti monahii, nevoitorii vietii duhovnicesti! Fericite pasarile cantatoare ce se desfata in racoarea primaverii lui Dumnezeu! Noi nu putem trai aceste fericiri. Noi rasuflam duhoarea necuratiei noastre si inghitim tarana pamantului, din care suntem facuti.

- Cu toate acestea, si voi va puteti bucura de razele slavei dumnezeiesti, va puteti umple de Lumina lui Dumnezeul Daca vreti sa ajungeti adevarati "theologi" (cuvantatori-de-Dumnezeu), trebuie sa va rugati, deoarece numai asa vine si lucreaza Preasfantul Duh. "Daca theolog esti, te rogi cu adevarat, si daca cu adevarat te rogi, theolog esti". Iti voi spune ceva ce te va ajuta sa intelegi. Este cu putinta ca cineva, dupa savarsirea unui pacat (mai ales trupesc), sa scrie tratate theologice si sa se indeletniceasca cu studiul lucrarilor Sfintilor Parinti dar, de vreme ce, pacatuind, a pierdut harul, nu se mai poate ruga. Cum ar veni, adica, "rugaciunea inceteaza, dar nu si scrierea" celor duhovnicesti.

Asadar, adevaratul "theolog" - cuvantator-de-Dumnezeu - este cel ce traieste in Rugaciune. Prin aceasta, se da si celorlalti putinta de a primi desfatatoarea "frematare" a luminarii dumnezeiesti.

(dialog cu un batran athonit)Mitropolitul Ierothei al Nafpaktei