Omul care-și vede de credință
Nu se lasă lesne înșelat
Fiindcă el trăiește-n pocăință,
Nu prea are vreme de păcat.
“Auzit-ai ce-a făcut cutare?..”
“Să-l lăsăm să-l judece Hristos.
Mi se pare o nerușinare
Să îl judec eu, un păcătos.
Și-apoi, frățioare, n-am nici dreptul,
Căci Hristos ne-a interzis-o clar.
Sper că ți-am clarificat conceptul:
Bârfele sunt vorbe în zadar.”
Ce folos avem noi de credință
Dacă nu luăm în serios,
Cu evlavie, respect și umilință,
Orice vorbă spusă de Hristos?..
Unii merg din fragedă pruncie
În duminici și de sărbători
La Dumnezeiasca Liturghie,
Dar sunt cusurgii și bârfitori.
Îi observ cum sunt și nu îmi place
Și mă-întreb uimit în sinea mea:
“Dacă merg la slujbe, cum se face
Că-s la fel de răi ca lumea rea?..”
Și îmi vine-n minte ca exemplu
Fariseul ăla îngâmfat
Care “s-a urcat” cu zel la Templu,
Dar s-a coborât “neîndreptat”.
Mai degrabă s-a întors acasă
Cu o mângâiere cât de cât
Omul cel cu viață păcătoasă,
Vameșul acela amărât.
Dacă nu trăim în pocăință,
Cum ne cere Bunul Dumnezeu,
Dacă nu gândim cu umilință
“Cel mai mare păcătos sunt eu”,
Orice faptă bună-și pierde rostul,
Orice “zeciuială” la Altar,
Chiar și rugăciunile și postul,
Toate se vor face în zadar.
Omul care-și vede de credință
Să se roage Domnului Hristos
Ca să-i dăruiască umilință,
Că-i virtutea cea mai de folos!