În seara zilei de 14 august, în toate bisericile și mănăstirile din țara noastră se săvârșește slujba Prohodului Maicii Domnului, cuprinzând cântări de o frumuseţe deosebită, care surprind diferite imagini ale momentului ridicării la ceruri a Născătoarei de Dumnezeu.
Toate cântările din cadrul Prohodului sunt „presărate” cu un soi de fericire, de optimism, deoarece Maica Domnului s-a bucurat atunci cand i s-a vestit mutarea la ceruri de către Arhanghelul Gavriil. Odată cu Adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, Ea devine Maica noastră care se roagă neîncetat pentru fiii ei și pentru toată Biserica. Toți cei care participăm an de an la slujba Prohodului Maicii Domnului știm că, în mijlocul bisericii este aşezat Sfântul Epitaf. Pentru cei care nu știu, denumirea de „Epitaf” provine din cuvintele grecești „epi” (pe, deasupra) + „taphos” (mormânt). Acesta este un obiect bisericesc sub forma unei pânze mari pictată sau brodată, bogat ornamentată, pe care se află zugrăvită fie icoana Înmormântării lui Hristos, fie scena Adormirii Maicii Domnului și este împodobit cu flori, în cadrul slujbei de Prohod, asemenea unui mormânt.
Epitaful este scos în mijlocul bisericii înainte de Vecernie, cântându-se troparul praznicului, pe glasul I: „Întru naștere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare. Mutatu-te-ai la viață, fiind Maica Vieții, și, prin rugăciunile tale, izbăvești din moarte sufletele noastre”.
Preotul așază Epitaful, de obicei, pe o masă mai înaltă și, potrivit tradiției, credincioșii sărută mai întâi Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și Sfântul Epitaf, după care trec, în genunchi, pe sub masa pe care este așezat. Care este semnificația acestui obicei?
Știm că, în cadrul oricărei slujbe a Bisericii noastre, fiecare gest are o simbolistică liturgică sau dogmatică. Așa se întâmplă și în cazul slujbei Prohodului Maicii Domnului din ziua de 14 august. În unele părți, credincioșii trec o singură dată pe sub Sfântul Epitaf, amintindu-și de faptul că noi, creștinii, avem o singură Maică rugătoare în Cer, Împărăteasa şi Mijlocitoarea noastră, înălţată cu trupul şi cu sufletul la cer. Alții trec de trei ori pe sub Sfânta Masă pe care este așezat Sfântul Epitaf, deoarece Maica Domnului rămâne pentru veşnicie locaş al Preasfintei Treimi, după cum i-a vestit îngerul la Buna Vestire: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema” (Luca 1, 34–35).
După cântarea Doxologiei, preotul iese alături de credincioși și, împreună, înconjoară sfânta biserică. Se fac patru opriri în total, iar la fiecare oprire, preotul rosteste câte o ectenie. La finalul acestei procesiuni, Sfântul Epitaf este așezat fie pe Sfânta Masă, așa cum se obișnuiește în unele zone din țara noastră, unde va rămâne până la Odovania praznicului (din data de 23 august), fie este dus în locul în care se păstrează în timpul anului. Sfântul Epitaf mai este numit şi „Sfântul Aer” deoarece el este purtat de patru diaconi sau patru bărbați deasupra, prin aer, în cadrul procesiunii din jurul Bisericii. Profesorii de liturgică menționează faptul că „aerul” era o pânză foarte subțite pusă deasura Sfintelor Daruri, numită deseori și „nor” datorită fineții. O explicație a acestei numiri poate fi și faptul că imnografii au numit-o pe Maica lui Dumnezeu „prealuminat nor” sau „nor luminos”, după cum citim și în cel dintâi Paraclis închinat ei: „O, prealuminate nor, Maica lui Dumnezeu, pe cei ce se luptă cu noi surpă-i cu dreapta ta cea stăpânitoare și atotputernică”.
Așadar, îngenunchind sub Sfântul Epitaf, de la mic la mare, după tradiția moștenită din strămoși, să aducem și noi prinos de cinstire Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în seara dinaintea mutării sale la Ceruri, rugându-ne în această zi specială precum bunicii noștri, odinioară: „Mergi la cer si te aşază, lângă Fiul tău ceresc, și de-acolo priveghează, peste cei ce te iubesc. De dureri și de primejdii, tu ne scapă orişicând, iar în braţele nădejdii, tu ne ține pe pământ!”.