Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
de Preot Sorin Croitoru
Ce-o să vă povestesc acum să știți că nu e o poveste,
Dar nici din Sfintele Scripturi și nici din vieți de sfinți nu este.
E-o întâmplare care mie mi s-a părut foarte frumoasă,
Un caz real ce ne învață trăirea sfântă, virtuoasă.
Avem nevoie de exemple căci cei de astăzi, din păcate,
La tot ce ne pretinde Domnul răspundem doar cu "nu se poate"..
Din cele ce Iisus ne cere, nimic nu este cu putință,
Dar asta, dragii mei, se-ntâmplă pe fondul lipsei de credință..
Și-acum o să vedeți cu toții că cei ce cred în nemurire
Au reușit întotdeauna să facă lucruri peste fire..
În Sfântul Munte, ni se spune, trăiau cu regulă de "sine"
Doi eremiți ce, zice cartea, aveau colibele vecine..
Erau de vârste diferite cei doi monahi din sihăstrie
Ce-și căutau desăvârșirea acolo, în sălbăticie:
La unul, pletele și barba păreau făcute din zăpadă.
La celălalt, argintul încă putea în păr să se mai vadă.
Deci cel cu părul alb ca neaua era bătrân și-n neputințe,
Iar bătrânețea de pe umeri îl covârșea cu suferințe..
Și orice ar fi vrut să facă, făcea cu mare greutate,
Icnind la fiece mișcare bătrânul cel adus de spate..
Ce cruce grea e bătrânețea.. Ferice cel ce o apucă,
Dar multe gemete va scoate săracul, încercând s-o ducă..
Iar cel de-al doilea dintre pustnici era la vârsta minunată
Când trupul încă e puternic și mintea este luminată,
Deci nici la prima tinerețe și nici la vârsta neputinței,
Ci la o vârstă numai bună să-și lucre faptele credinței.
Așa cum se întâmplă-n viață, vrăjmașul diavol, din păcate,
A început cum știe dânsul să bage niscai bețe-n roate..
Monahii pustniceau pe munte, dar tocmai sus, la căprioare,
Acolo unde nu-i fântână, nici râuri nu-s și nici izvoare.
Să știți că pustnicii nu-s îngeri, și ei au trupuri și se-adapă
Și tocmai de la mănăstire își aduceau râvnita apă..
La început cu două ciuturi cărau pe rând, cu osteneală,
Dar după-o vreme cel mai tânăr, cuprins de-o mare leneveală,
A ticluit un plan în minte făcut cu mare viclenie,
Dorind ca fără de sudoare să-și aibă apa în chilie..
Deci într-o zi a zis: "Bătrâne, să știi că mie nu-mi convine
Căratul apei la chilie să-l mai împart de-acum cu tine,
Căci eu sunt tânăr și-n putere, și ciutura o duc mai plină,
Apoi și postul meu e aspru, deci apa eu o beau puțină"..
Și a oftat adânc bătrânul, văzându-i lipsa de iubire
Și egoismul ce, desigur, nu îi era spre mântuire..
Dar blând precum o turturică, privind vecinul de pustie,
Oftând adânc din toți rărunchii, el i-a răspuns: "Așa să fie"!
Monahul înșelat de diavol a mers așa o perioadă,
Considerând căratul apei o imposibilă corvoadă,
Dar într-o zi, văzând că "moșul" ieși cu treabă prin pădure,
Monahul îi intră în casă, voind ca apa să i-o fure..
Acesta îi fusese planul născut din somnul rațiunii..
De multe ori comoditatea ucide sufletul la unii!
Ar fi putut în clipa-aceea cu Semnul Crucii să se-nsemne,
Dar el, uitând de Rai cu totul, a mai furat și niște lemne!
Imaginați-vă necazul și supărările de după,
Când vine cu ciuperci bătrânul și n-are apă pentru supă..
Și cum ardea de-o mare sete, ia ciutura și iar se duce
S-aducă, bietul, altă apă, făcându-și la tot pasul cruce..
"Să nu îl pedepsești, Iisuse, e tânăr și-a căzut, săracul,
Trimite-Ți harul peste dânsul și izgonește-l Tu pe dracul..
Tu i-ai iertat pe toți pe Cruce și moartea ai primit-o-n pace,
Te rog să-i ierți acestui frate și ce-a făcut și ce-o mai face"!
Și uite-așa ierta bătrânul, căci îl fura mereu vecinul,
Dar el în milă și-n iubire își prefăcea atunci suspinul..
Iar ca să poată să trăiască pe mai departe în pădure,
Căra în cantitate dublă, lăsându-l pe vecin să fure,
Și se ruga, sperând ca Domnul la pocăință să-l îndemne,
Iar el trăia cu jumătate din apa dusă și din lemne
Și se certa pe sine însuși, răpus fiind de osteneală:
"Ridică-te la rugăciune, ce faci, te-ai dat pe leneveală"?..
Dar în final căzu bătrânul, cuprins de neputința firii,
Iar frații cei bătrâni ca dânsul, din obștea mare-a mănăstirii,
Văzând la Sfânta Liturghie că strana lui rămase goală,
Au înțeles că eremitul fusese doborât de boală..
Deci au trimis la el îndată doi frați de jos, din chinovie
Și l-au găsit pe pat de scânduri, trăgând de-acum spre veșnicie..
Atunci au început să vină din obște toți cu mic, cu mare,
Să-i dea, cum este obiceiul, pe loc frățeasca sărutare..
Bătrânul povestirii noastre vorbea cu toți cu voce stinsă
Și-i saluta cu multe lacrimi, cu bucurie necuprinsă,
Căci lui deja i se vestise prin îngerii Dumnezeirii
Că i s-au pregătit în ceruri lăcașurile mântuirii!
Și-a fost să vină și vecinul, ferindu-se de bănuială,
Și a intrat smerit în suflet, cu mare frică și sfială,
În locul cel sărac în care de-atâtea zeci de ori intrase,
De unde, fără remușcare, de-atâtea zeci de ori furase..
"Blagosloviți, părinte sfinte", rosti cu voce sugrumată,
Și auzind această voce, bătrânul tresări deodată:
"Te rog, te rog să te apropii" îi zice, ridicând privirea,
Chemându-și răufăcătorul, pe care îl luă uimirea..
Și cum mai mulți monahi se uită spre cel chemat cu voce stinsă,
I se trădează-atunci rușinea pe fața lui de foc aprinsă,
Și-n timp ce vine la bătrânul, urându-i drum prin vămi cu pace,
Dorind să pară că îi pasă, smerită fața și-o preface..
În clipa-aceea muribundul, trăgându-i mâinile spre buze,
I le sărută pe-amândouă, iar el nu poate să refuze!
Pe frunte-ncep să îi apară broboane de sudoare rece,
Căci spaima-i zguduie ființa și-un gând atunci prin minte-i trece:
"Ce-nseamnă gestul ăsta, oare, o vrea cumva să mă demaște?..
Vai.. ce-or să creadă despre mine, când toți monahii m-or cunoaște?..
Nu-i înțeleg deloc purtarea.. N-a spus nimic atâta vreme,
Și chiar acum, pe patul morții.. De Judecată nu se teme?"..
Bătrânu-i înțelese frica, putând să-i vadă-n ochi uimirea,
Și-i spuse-n șoaptă: "Nu te teme, căci tu m-ai învățat iubirea!
Sărut aceste mâini sfințite, ce mi-au făcut atâta bine,
Căci tu furând puțină apă, eu Raiul l-am furat, vecine!
Tu mi-ai pricinuit suspine, dar astfel am deprins răbdarea;
Iertat eram de Tatăl nostru, când eu îți acordam iertarea..
Te iert din nou, în pragul morții, de toate cele îndurate.
Ridică-te din deznădejde, te-aștept în veșnicie, frate"!
Și a murit bătrânul pustnic, iar frații îl chemară "sfântul",
Căci o mireasmă minunată îndată i-a cuprins mormântul:
Mireasma bună a iertării, a îndurării și-a iubirii,
Mireasma păcii și-a blândeții, arvuna fiilor măririi..
Iar celui care-l prigonise atâta vreme pe "vecinul"
Nu i-au lipsit tot restul vieții amara jale și suspinul..
Venea în fiecare seară în cimitirul mănăstirii,
Și se cutremura de plânsuri, acolo-n taina tânguirii..
Deși bătrânul sfânt spusese pe patul morții că-l iertase,
A plâns la umbra crucii sale atâția ani cât îl furase
Și căuta cu mare râvnă bătrâni sihaștri prin pădure
Și le căra grămezi de lemne, găleți cu apă, poame, mure..
Și se dusese-n Athos zvonul de râvna ce o dovedise
Și toți vroiau să îl imite în obiceiul ce-l pornise
Iar despre el credeau părinții că e un sfânt din vremi trecute,
Încât dorind să se-ntărească, veneau ca să îl vadă sute..
Și-așa era.. Prin pocăință el viața mult și-o curățise
Și ca Maria Egipteanca cu post și lacrimi se sfințise,
Deci când a fost și el să moară, i-au pus mormântul lângă "sfântul"
Și ce să vezi, minune mare, și el înmiresma pământul!
Aceasta este povestirea citită dintr-o carte veche
Și am găsit-o minunată, frumoasă fără de pereche..
Și vă întreb pe dumneavoastră: așa-i că îi învață multe
Pe cei ce de acum încolo vor vrea cuminți să o asculte?..
Să învățăm și noi blândețea, iertarea, pacea și iubirea
Și vom găsi și-n astă viață, și-n veșnicie fericirea!
amin
