Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit".
citat din Sfântul Ioan Gură de Aur
Iisus Şi-a dat duhul pe cruce «la ceasul al nouălea», după 3 sau 6 ore de la răstignire (Marcu – 15, 25 – spune că ar fi fost «ceasul al treilea» cînd L-au răstignit, în vreme ce Ioan – 19, 14 – indică «ceasul al şaselea»). În acest răstimp al agoniei de pe cruce, Iisus a grăit în 7 rînduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi-al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă nu poate fi stabilită cu precizie absolută, căci nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toate, ci fiecare pe cîte unele.
1. «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!» (Luca 23, 34). La început, Domnul pare să privească în jos, la cele ale pămîntului, arătîndu-Şi o dată mai mult grija pentru lumea pe care venise s-o mîntuiască. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau, aducînd aminte de porunca înnoită a iubirii, din Predica de pe Munte, care extindea iubirea (agape) şi asupra vrăjmaşilor, după modelul iubirii dumne-zeieşti (Matei 5, 44-48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, împinse pînă la jertfa de sine şi mărturisite de Domnul Însuşi cu vorba şi cu fapta, stau temelie întregului creştinism. În acelaşi duh cerem şi-n Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru): «Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri». Dacă Cel fără de greşeală a iertat greşiţilor Săi chiar în toiul greşelii lor, cum oare noi, cei la rîndul nostru plini de greşeli, nu vom ierta în urmă greşiţilor noştri? De aceea preotul strigă în noaptea tainei pascale: «Să zicem Fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!». Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la cap – şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal. îmbătaţi de rău, ei niciodată nu ştiu ce fac.
Iisus Şi-a dat duhul pe cruce «la ceasul al nouălea», după 3 sau 6 ore de la răstignire (Marcu – 15, 25 – spune că ar fi fost «ceasul al treilea» cînd L-au răstignit, în vreme ce Ioan – 19, 14 – indică «ceasul al şaselea»). În acest răstimp al agoniei de pe cruce, Iisus a grăit în 7 rînduri, iar cuvintele rostite atunci alcătuiesc un rezumat testamentar al învăţăturii şi-al misiunii Sale în lume. Succesiunea lor exactă nu poate fi stabilită cu precizie absolută, căci nici un evanghelist nu le pomeneşte pe toate, ci fiecare pe cîte unele.
1. «Părinte, iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac!» (Luca 23, 34). La început, Domnul pare să privească în jos, la cele ale pămîntului, arătîndu-Şi o dată mai mult grija pentru lumea pe care venise s-o mîntuiască. Prima Lui rostire de pe cruce este una de iertare faţă de cei ce-L răstigneau, aducînd aminte de porunca înnoită a iubirii, din Predica de pe Munte, care extindea iubirea (agape) şi asupra vrăjmaşilor, după modelul iubirii dumne-zeieşti (Matei 5, 44-48). Iubirea şi consecinţa ei firească, iertarea, împinse pînă la jertfa de sine şi mărturisite de Domnul Însuşi cu vorba şi cu fapta, stau temelie întregului creştinism. În acelaşi duh cerem şi-n Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru): «Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri». Dacă Cel fără de greşeală a iertat greşiţilor Săi chiar în toiul greşelii lor, cum oare noi, cei la rîndul nostru plini de greşeli, nu vom ierta în urmă greşiţilor noştri? De aceea preotul strigă în noaptea tainei pascale: «Să zicem Fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere!». Prin aceste cuvinte, Domnul a arătat în primul rând mila Sa faţă de ucigaşi, a căror răutate nu L-a lăsat nici în chinurile de pe Cruce; iar în al doilea rând a proclamat de pe vârful stâncii Golgotei un adevăr dovedit, dar niciodată băgat la cap – şi anume: că făcătorii de rele nu ştiu niciodată ce fac. Omorându-l pe cel drept, ei se omoară în fapt pe sine, în vreme ce pe drept îl proslăvesc. Călcând legea lui Dumnezeu, ei nu văd piatra de moară ce se pogoară nevăzut asupra lor ca să îi macine. Batjocorindu-L pe Dumnezeu, ei nu văd cum îşi preschimbă propria faţă în bot de animal. îmbătaţi de rău, ei niciodată nu ştiu ce fac.
