CUVÂNT
CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
Motto:
Cel ce rabdă bolile şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru ele,
primeşte cunună de mucenic (Sfântul
Ioan Gură de Aur).
Preot Ioan
Iubiţi credincioşi,
Suferinţa, aşa cum este în lume, sub multiplele ei forme, este o
problemă mereu actuală, căci nu există om, care în cursul
existenţei
sale, să nu fi avut de-a face cu boala, fiindcă nici un organism nu este
perfect sănătos. Toate bolile ne produc
suferinţă şi constatăm
mai
devreme sau mai
târziu, că trupul nostru, în viaţa
aceasta este destinat
să slăbească şi în final să moară. Dumnezeu, prin Moise, ne spune că
în starea de început
a lumii „toate erau foarte bune“ (Facerea 1:31),
iar toţi Sfinţii Părinţi ne învaţă că omul cunoştea atunci „în trupul său
o sănătate desăvârşită“. Sfântul Ioan Gură de
Aur zice: „De vreţi
să ştiţi care era starea
trupului nostru atunci când a ieşit
din mâinile
lui
Dumnezeu, să mergem
în rai şi să-l vedem pe om. Trupul său era
ca o
statuie ce se scoate din cuptor şi
care luceşte cu cea mai vie
strălucire, el nu cunoştea
nici una din aceste infirmităţi pe
care le
vedem
astăzi“. Dumnezeu,
deşi este făcătorul tuturor celor văzute
şi al
celor nevăzute, nu poate fi considerat ca autorul bolilor, al suferinţei
şi al
morţii: „DUMNEZEU, CARE A FĂCUT TRUPUL, N-A
FĂCUT ŞI BOALA, TOT ASTFEL
CUM EL, DEŞI A FĂCUT
SUFLETUL,
N-A FĂCUT NICIDECUM ŞI PĂCATUL“ (Sfântul
Vasile
cel Mare). Este evident că Dumnezeu
n-a făcut nicidecum
moartea deci:
DUMNEZEU
N-A CREAT NICI MOARTEA SUFLETULUI,
NICI
MOARTEA TRUPULUI !
După Sfinţii Părinţi, originea primară a bolii este numai în voinţa
personală, în reaua folosire a liberului arbitru, în păcatul săvârşit în
rai, acolo trebuie căutată sursa bolilor, a
infirmităţilor, a suferinţelor,
a
stricăciunii şi a morţii: „DIN PRICINA PĂCATULUI
NEASCULTĂRII ÎL ASALTEAZĂ BOLILE
PE OM“ (Sfântul
Irineu). „DUPĂ CĂLCAREA PORUNCII, ADAM
A FOST
SUPUS
BOLII“ (Sfântul Nil Sorski). Deci,
originea primară a bolii;
este păcatul protopărinţilor noştri Adam şi Eva, care părăsind calea
vieţii, au primit moartea. Lipsirea de lumină a adus întunericul,
LIPSIND
VIRTUTEA, A APĂRUT RĂUL. Dar acest rău, a afectat
în primul rând
sufletul omului, care devenind pătimitor
a cunoscut
întristarea şi suferinţa, s-a stricat şi a murit, fiind separat de Dumnezeu
şi de
viaţa dumnezeiască.
Moartea survenită prin păcat corupe sufletul,
dar cuprinde şi trupul cu necazuri şi
patimi, îl face stricăcios şi în
final, îl supune morţii.
Se întreabă oamenii pe bună dreptate:
Cum l-a creat Dumnezeu pe
om, muritor sau
nemuritor? Şi iată ce spun Sfinţii Părinţi: Omul,
de la
început
şi până la păcat, nu era propriu-zis nici muritor şi nici
nemuritor.
DACĂ ar fi fost creat de
la început nemuritor, el ar fi
fost creat dumnezeu. DACĂ ar fi fost creat muritor, ar fi părut că
Dumnezeu este
pricinuitorul morţii sale. Aşadar, omul n-a fost creat
nici muritor şi nici nemuritor, ci capabil de amândouă. DACĂ alegea
calea
nemuririi, urmând porunca lui Dumnezeu, trebuia să primească
nemurirea ca răsplată, iar DACĂ se îndrepta spre faptele de moarte,
neascultând de
Dumnezeu, devenea el însuşi pricinuitorul morţii sale.
PUTEM
CATEGORISI BOLILE ca fiind boli ale trupului şi
boli ale sufletului.
Paralel cu Sfinţii atinşi de boli grave, pot fi văzuţi
mari păcătoşi al căror trup este dăruit cu o sănătate înfloritoare şi în
multe locuri ale
Bibliei citim despre surpriza pe care o creează acest
dublu paradox: Ieremia
5:8; 12:1; Iov 21; Psalmul 72:4-5; Maleahi
3:15.
Sfântul
Antonie cel Mare, căutând la adâncul
judecăţilor lui
Dumnezeu,
l-a întrebat zicând: „Doamne, cum unii trăind
puţin, mor, iar alţii
prea îmbătrânesc. Şi pentru ce unii sunt
săraci, iar alţii
bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc,
iar
cei
drepţi sunt săraci?“ Şi i-a răspuns Dumnezeu,
zicându-i:
„Antonie,
ia aminte la tine şi lasă pe cele ale lui Dumnezeu în
seama
lui Dumnezeu!“ (Patericul Egiptean, pag. 6).
Sfinţii Părinţi spun că bolile pot fi legate
de starea păcătoasă a
celui atins de ele:
„EXISTĂ OAMENI CĂRORA LE VIN BOLI
TRUPEŞTI, A CĂROR PRICINĂ ESTE DEPRAVAREA
MORALĂ“ (Nicolae Cabasila), iar Sfântul Grigore de
Nazianz
spune: „PATIMILE
ÎŞI IMPRIMĂ PECEŢILE LOR ASUPRA
TRUPULUI“,
însă există şi „BOLI CARE VIN DIN
NEGLIJENŢĂ ŞI DEZORDINE“ (Sfântul Varsanufie).
În vremea bolii,
fiecare trebuie să se gândească şi să spună aşa:
„Cine
ştie, poate că prin
suferinţa mea mi se deschid
porţile
raiului!“
Iar cel ce se însănătoşeşte după boală, îndeosebi după una
grea şi primejdioasă,
trebuie să simtă şi să
spună: „Mi s-a dat de la Dumnezeu un
termen
de amânare şi atunci, trebuie să mă
înfierbânt
în credinţă, să postesc, să mă
rog,
să nu mai lipsesc Dumnica de la
Sfânta
Biserică, să mă spovedesc şi să mă
împărtăşesc în cele patru
posturi mari ale
anului“.
Iisus Hristos zice: „Iată,
te-ai făcut
sănătos, să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se
întâmple
şi mai rău“(Ioan 5:14).
Omul însuşi, prin greşeala sa, dă naştere
propriei sale suferinţe: „FIECARE DINTRE
NOI ÎŞI ALEGE PEDEPSELE, ATUNCI CÂND PĂCĂTUIEŞTE
CU
VOIE“ (Sfântul Clement Alexandrinul - «Pedagogul»). Acest
lucru este subliniat şi de Sfântul Irineu: „TUTUROR CELOR CE
SE
DESPART DE DUMNEZEU (PRIN PĂCAT), EL LE DĂ
DESPĂRŢIREA PE CARE EI ÎNŞIŞI AU ALES-O“. Există o
responsabilitate a
tuturor oamenilor, în măsura în care ei s-au făcut
imitatori ai lui Adam
şi ai Evei. De exemplu:
► Atunci
când omul are gândul numai la mâncăruri
multe
şi alese şi deci are lăcomia pântecelui, boala trupească carel
paşte este PANCREATITA!
► Atunci
când omul este stăpânit de alcool, boala
trupească cea mai gravă care şi-o pregăteşte astfel, este CIROZA
HEPATICĂ!
► Atunci
când omul devine dependent de nicotină şi
fumează zilnic, boala care urmează şi
care poate duce chiar la
amputarea
picioarelor este ARTERITA!
Aşadar, în fiecare patimă (lăcomia pântecelui, desfrânarea,
iubirea
de arginţi, tristeţea, mânia, lenea, mândria, beţia,
fumatul...)
ronţăie ca un şoarece
moartea şi într-o zi, ne vedem
plini de
suferinţă.
ŞI
SFINŢII AU SUFERIT BOLI ÎN TRUP
CHIAR
ŞI SFINŢII, FIIND SFINŢI
ÎNAINTEA LUI
DUMNEZEU,
AU SUFERIT BOLI ÎN TRUP. În Patericul
Egiptean, se spune că un bătrân oarecare, deseori se
îmbolnăvea. În
cursul unui an, s-a
întâmplat să nu fie bolnav; bătrânul s-a mâhnit
foarte mult din
această pricină şi plângea zicând: „M-a
părăsit
Dumnezeul
meu, şi nu m-a mai cercetat!“.
Sfinţii, sunt uneori chiar mai loviţi
decât ceilalţi oameni.
Întrebându-se „de
ce Dumnezeu îngăduie să fie loviţi în atâtea
feluri“
Sfântul Ioan Gură de
Aur, dă opt răspunsuri:
1. Să împiedice ca virtuţile
sublime şi faptele lor minunate
să
le
inspire mândria.
2. Să nu fie cinstiţi mai
mult decât se cuvine oamenilor, să nu
fie
priviţi ca dumnezei.
3. Ca
puterea lui Dumnezeu să strălucească şi mai mult, căci
ea se
arată mai ales în slăbiciuni (conform cu 2 Corinteni 12:9).
4. Să se vadă că ei nu-i slujesc lui Dumnezeu din interes, ci
chiar
şi-n mijlocul necazului, ei sunt mereu, la fel de credincioşi.
5. Pentru
a ne face să medităm la învierea morţilor,
căci
atunci
când vedem un drept, plin de numeroase virtuţi,
neieşind
din
viaţă fără să fi pătimit mult, fără să vrem ne gândim la
judecata
viitoare.
6. Pentru
ca cei care suferă să fie uşuraţi şi mângâiaţi, văzând
că şi cei mai sfinţi au
suferit, ba chiar mai mult decât ei.
7. Faptele
lor să nu ne facă să credem că au fost de natură
diferită de a noastră, şi că, ne-ar fi cu neputinţă să-i urmăm.
8. Pentru
a ne învăţa în ce constă cu
adevărat fericirea şi
nenorocirea: „ADEVĂRATA FERICIRE“ fiind aceea de a fi
unit
cu
Dumnezeu printr-o viaţă virtuoasă şi singura, „ADEVĂRATA
NENOROCIRE“,
fiind aceea de a fi despărţit de El.
CEI
FOARTE CREDINCIOŞI SUNT ADESEA MAI
ÎNCERCAŢI DECÂT CEILALŢI. Cei
duhovniceşti, adică foarte
credincioşi, postitori, rugători,
care se spovedesc şi se împărtăşesc cel
puţin de patru ori pe an, merg în fiecare Duminică la Biserică, pot fi
afectaţi mai mult decât cei „reci“ sau „căldicei“, printr-o acţiune
directă a demonilor, care caută în
acest mod să-i tulbure, să-i întoarcă
de la scopul esenţial al vieţii lor, „MÂNTUIREA
SUFLETELOR“.
Iată un exemplu din care rezultă că Dumnezeu vrea să ne
mântuiască cu orice chip, până în
ultima clipă a vieţii noastre, chiar
şi pe
patul de moarte. Într-o comună din
Oltenia, un preot a fost
chemat să spovedească şi să împărtăşească un fost preşedinte de
C.A.P. care, toată viaţa lui n-a fost niciodată la Sfânta Biserică, se
declara ateu, ba
chiar, conform directivelor Partidului Comunist,
scotea cu forţa oamenii la muncă Duminica
şi în sărbători, pentru a
nu se duce la Sfânta
Liturghie. Şi totuşi, Dumnezeu a vrut să-l
ierte,
chiar şi pe patul de moarte. În cele ce urmează putem face o
analogie între rugăminţile lui Avraam către Dumnezeu, spre a-i
ierta pe cei din
Sodoma şi Gomora, şi rugăminţile preotului către
muribund. După ce şi-a spus păcatele şi a fost împărtăşit, preotul i-a
spus lui nea Vasile:
„Te-am spovedit, te-am grijit, dacă mai
trăieşti, te rog să nu mai fumezi, măcar
trei săptămâni“. Nea
Vasile i-a răspuns: „Nu pot, părinte, ţi-am spus că eu am fumat
toată viaţa, patru pachete
încheiate (întregi) în fiecare zi!“.
Atunci preotul l-a
rugat din nou: „Măi, nea Vasile, te rog,
măcar
două săptămâni să nu mai fumezi, te-am
împărtăşit cu Trupul
şi
Sângele lui Hristos, îl mânii pe Dumnezeu dacă dai
cu fum
peste
Sfânta Împărtăşanie!“. Şi acesta i-a răspuns: „Nu pot, orice
ar
fi, eu fumez 80 de ţigări pe zi!“ Şi
preotul l-a rugat insistent:
„Nea
Vasile, te rog, cel puţin o
săptămână să nu mai pui ţigarea
în
gură“. Nea Vasile i-a răspuns:
„Nu pot, părinte!“
Atunci
preotul i-a spus: „Nea
Vasile, îţi dau canon ca trei
zile să nu mai
fumezi!“
Fostul preşedinte al C.A.P.- ului, i-a
răspuns tot aşa: „NU
POT,
PĂRINTE!!!“ Auzind
refuzul lui, preotul i-a spus:
„Dumnezeu
să te ierte, Dumnezeu să-ţi ajute, dar nu cred!“.
Imediat ce a ieşit pe uşă preotul, nea Vasile a
luat chibritul, şi-a
aprins ţigara, şi cum a tras primul fum în
piept, a şi murit. Iată că,
refuzând acest mic
canon, adică să rabde trei zile fără ţigară, ca o
mică jertfă pentru toate păcatele făcute în viaţă, a refuzat iubirea lui
Dumnezeu, adică A REFUZAT MÂNTUIREA! Aşa ne urmăreşte
Dumnezeu pe fiecare
dintre noi, până în ultima clipă a vieţii
noastre, pentru a ne
ierta şi aşteaptă doar să vrem ŞI NOI şi să
spunem: „DA
DOAMNE, VREAU SĂ MĂ MÂNTUIESC!“
EXISTĂ O SEMNIFICAŢIE
POZITIVĂ A BOLII ŞI
SUFERINŢEI şi în acest sens Dostoievschi
scria: „Un om
sănătos este totdeauna un
om pământesc, material... Dar, cum
ajunge
bolnav şi ordinea naturală, pământească, a
organismului
său se strică,
îndată i se revelează posibilitatea
unei
alte lumi şi pe măsură ce se agravează boala, raporturile
cu
această lume se îngustează“. Deci: „Prin boală omul îşi
revine
în sine, orgoliul său
fundamental este sfărâmat“ (Sfântul
Serafim
de Sarov). Boala, are scopul de a ne smeri duhul, şi ca
atare, pentru binele
nostru Dumnezeu îngăduie
să fim expuşi
bolilor. Doctorul nu
este doctor numai atunci când recomandă băi,
plimbări prin grădini însorite, ci şi atunci când „arde şi
taie“.
Astfel, ştiind că Dumnezeu ne iubeşte mai mult decât toţi
doctorii,
SĂ NU-I CEREM SOCOTEALĂ DE MIJLOACELE
PE
CARE LE FOLOSEŞTE: fie mila, fie
asprimea, fie boala,
fie
moartea, să ne lăsăm în voia Lui, căci El lucrează totdeauna
pentru
a ne mântui.
Iată un frumos exemplu. Într-o pădure,
departe de lume, într-o
colibă micuţă, trăia o femeie cu cei doi copii gemeni ai săi. Toate
rudele îi muriseră şi femeia nu mai avea decât pe Dumnezeu şi pe
cei doi gemeni.
Într-o zi, Dumnezeu a chemat la El un Sfânt
Arhanghel şi i-a spus: „Du-te în pădurea aceea şi
adu-mi sufletul
femeii
care locuieşte acolo!“. Arhanghelul
s-a dus şi la întoarcere ia
spus: „Doamne,
mi-a părut rău să-i iau sufletul, văzând
că cei
doi
copii vor muri de foame şi
n-ar avea nici cine s-o îngroape pe
mama
lor“. Atunci Dumnezeu i-a spus: „Vezi piatra aceea din
fundul
mării?“ „Da, Doamne!“ „Du-te, adu-o aici şi sparge-o!“
Sfântul Arhanghel a
adus-o şi a spart-o. Culmea, în interiorul pietrei
se mişcau doi viermişori,
şi i-a zis Dumnezeu: „Dacă pe aceşti doi
viermişori, îi ştiam, apoi celor doi
gemeni micuţi, care sunt
chipul
şi asemănarea Mea cum să nu le port de grijă?
Mergi, şi
fă ce ţi-am poruncit!“. Şi s-a dus arhanghelul şi
i-a luat sufletul
femeii. A doua zi,
prin purtarea de grjă a lui Dumnezeu, prin
pădure
a trecut la vânătoare un împărat, care a poruncit ca mama
lor să fie
înmormântată, iar pe copii să-i
ia la palat. După 20 de ani, a întrebat
Arhanghelul pe
Dumnezeu: „Doamne, Tu care ştii
toate, oare ce
s-a
întâmplat cu micuţii aceaia gemeni, la
care le-am luat eu
sufletul
mamei lor?“ Şi Dumnezeu i-a spus: „Iată, acolo jos pe
pământ, la curtea împăratului,
doi sfetnici împărăteşti, în stânga
şi în
dreapta împăratului“. Şi atunci i-a spus Dumnezeu Sfântului
Arhanghel: „VEDEŢI, VOI NU CUNOAŞTEŢI SOCOTELILE
MELE.
DACĂ LĂSAM PE MAMA LOR ÎN VIAŢĂ,
CÂND SE
FĂCEAU MAI MARI, COPIII SERBAU ZIUA LOR DE
NAŞTERE, SE ÎMBĂTAU ŞI ÎN BEŢIE,
UN FRATE ÎŞI
OMORA
MAMA, NEŞTIIND
CE FACE, IAR FRATELE
CELĂLALT ÎL OMORA PE ACESTA“. Iată cum, Dumnezeu a
luat-o pe mama lor
mai înainte de a veni ispita, a pus-o acolo în
dreapta lui, iar după moarte, cei doi gemeni se vor întâlni cu măicuţa
lor în Rai.
Sfântul
Grigorie de Nazianz ne spune: „SĂ NU
ADMIRĂM
ORICE
FEL DE SĂNĂTATE ŞI SĂ NU DETESTĂM
ORICE
BOALĂ“.
Pe data de 15 august
1997, la Sfânta Mănăstire Tismana, în timpul
Sfintei Liturghii,
privind din altar în interiorul Bisericii, am văzut
printre femei o copilă de circa 20 de ani, într-un cărucior
de
handicapaţi, şi care, cu zâmbetul pe
buze lăuda din tot sufletul pe
Dumnezeu,
cântând odată cu cei de la strană. La sfârşitul slujbei
m-am apropiat de ea, şi am întrebat-o cum o cheamă şi de
ce este în
acest cărucior. Şi ea mi-a răspuns: „Părinte,
m-a lovit o maşină, mia
fost
ruptă coloana vertebrală şi de atunci nu-mi mai simt
picioarele“.
Atunci am întrebat-o din nou: „Şi chiar aşa, în suferinţă
fiind,
vii la Sfânta Liturghie şi
lauzi cu atâta bucurie pe
Dumnezeu?“
Iar ea mi-a răspuns:
„Părinte, dacă Dumnezeu a
îngăduit acest accident, consider că este
spre mântuirea sufletului
meu,
căci dacă nu eram paralizată poate
cine ştie în ce păcate
mari
cădeam, dar aşa cum sunt rămân
fecioară cum m-a făcut
mama,
căci cine mai vrea să mă ia pe mine de soţie?“
Iubiţi credincioşi,
Măreţia zguduitoare a lui Hristos s-a văzut
în chinurile de pe
vârful Golgotei.
Dumnezeu S-a făcut „miel de jertfă“, suferind
durerile răstignirii cu blândeţe şi fără să se plângă. Să nu uităm, că mai
întâi a fost JERTFA şi apoi ÎNVIEREA şi
tot la fel şi noi, mai întâi
trebuie să pătimim şi apoi vom învia.
SĂ-I MULŢUMIM
TOTDEAUNA LUI DUMNEZEU PENTRU BUNE ŞI RELE,
ŞTIUTE ŞI NEŞTIUTE, SĂNĂTATE ŞI BOALĂ, ŞI SĂ AVEM
ÎN MINTE MEREU CUVINTELE SFÂNTULUI IOAN GURĂ
DE AUR: „ÎNAINTE DE A-ŢI TRIMETE
CRUCEA PE CARE O DUCI (NECAZURI, NEVOI,
BOLI, SUFERINŢĂ), DUMNEZEU A PRIVIT-O CU
OCHII SĂI PREAFRUMOŞI, A EXAMINAT-O CU
RAŢIUNEA SA DUMNEZEIASCĂ,
A VERIFICAT-O CU DREPTATEA SA
NEAJUNSĂ, A ÎNCĂLZIT-O CU INIMA SA CEA
PLINĂ DE IUBIRE, A CÂNTĂRIT-O ÎN MÂINILE SALE
PLINE DE AFECŢIUNE, CA SĂ NU FIE MAI GREA DECÂT O
POŢI DUCE. ŞI DUPĂ CE A MĂSURAT CURAJUL TĂU, ŢI-A
PUS-O PE UMERI. DECI O POŢI DUCE! ŢINE-O BINE ŞI
URCĂ PE GOLGOTA SPRE ÎNVIERE!“
BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M.,
Bucureşti,1994; Preot. Dr. Neculai Grosu, „Temeiuri
ale dreptei credinţe“; Arhimandrit Ilie Cleopa, „Călăuză în credinţa ortodoxă“; Arhimandrit
Ioanichie Bălan, „Sfântul Maslu“; Conf. Univ. Dr. Pavel Chirilă, Preot dr. Mahai Valică,
Spitalul Creştin, Editura Cristiana, Bucureşti, 2004.
Boala si suferinta
Completare
la cateheza „Despre boală şi
suferinţă“
● Ioan
Ianolide - „Întoarcerea la Hristos“: Suferinţa este
cumplită, însă dincolo
de aspectul ei văzut, are rol
duhovnicesc:
redeschide
sufletele oamenilor spre sfinţenie.
● Paul
Claudel: Iată tâlcul ascuns al suferinţei: Dumnezeu nu a
venit
în lume ca să pună capăt suferinţei. El nu a venit în lume nici
măcar să o
explice. Dumnezeu a venit în lume ca să umple
suferinţa
umană de prezenţa
Lui.
● Apocalipsa
3:16: Boala este o şcoală a smereniei care te face
să vezi ce înseamnă să fii „sărac şi orb şi gol“.
● Mila
Domnului nu are sfârşit, dar
din păcate noi nu îi
răspundem cu o flacără sfântă, cu o cât de mică scânteie a inimii şi a
cugetului decât
atunci când ne copleşesc nenorocirile,
catastrofele,
războaiele, revoluţiile,
bolile.
● Oricât
de drept şi de curat ar fi un
om, există în el
o stihie a
păcatului care nu poate intra în Împărăţia
Cerurilor şi care trebuie
să se mistuie în foc. Iar păcatele ard şi se mistuie numai prin
suferinţe.
● Paharul
suferinţei din boală pe care mi l-a dat
mie Dumnezeul
meu, spre mântuirea
sufletului meu, au nu-l voi bea eu?
● Cugetând
la mulţimea infinită a suferinţelor din lume, putem
spune că tocmai prin asemenea suferinţe
nemeritate şi nedrepte se
construieşte nevăzuta Împărăţie a lui Dumnezeu, se
adună şi se înalţă
Trupul Său pătimitor - Biserica lui
Hristos. Suferinţele sunt corabia cu
care navigăm spre Patria Cerească.
Despre
suferinţă
● Suferinţa este izvorul sublimului, dăscăliţa cea mare, leagănul
vieţii şi hrana sufletului. Numai
prin suferinţă câştigăm viaţa viitoare.
Precum pământul nu dă roadă decât fiind muncit, tot astfel sufletul
nostru are nevoie de
durere, spre a fi îmboldit la lucru. Suferinţa
este
bărbatul, fericirea este femeia. Din unirea lor se nasc gândurile
cele
mai înalte către patria cerească, se
nasc copiii virtuţilor. Copiii nu se
simt bine dacă rămân numai cu unul dintre părinţi, ci se simt bine
atunci când sunt lângă amândoi părinţii. De aceea suferinţa cu
fericirea trebuie să fie la un loc. Acestea ne duc la curăţia şi sfinţenia
sufletului, apoi ne
vine îndemnul şi energia de a lucra cele
drepte şi
sfinte şi de a ne bucura pentru întoarcerea fiilor rătăciţi la Tatăl.
● Suferinţa este o şcoală care ne arată rătăcirile drumului mers şi
ne descoperă căi noi. Suferinţa este o otravă care
întăreşte şi scapă
organismul de moarte,
căci „cui pe cui se scoate. Suferinţa este un
dascăl energic, în schimb plăcerea
moleşeşte. Sfânta Biserică a slăbit
totdeauna în timp de
linişte şi pace, iar în prigoană şi în suferinţă a dat
roade. Bucuria, dacă este mai lungă, ne
istoveşte şi ne oboseşte.
Sfântul
Apostol Pavel spune că Dumnezeu îi mustră şi îi ceartă pe fiii
pe care-i iubeşte: Dumnezeu se poartă cu voi ca tatăl cu
fiii săi, căci
oare,
care fiu este pe care nu-l ceartă tatăl său? Iar de rămâneţi fără
certare,
de care toţi s-au făcut părtaşi, atunci sunteţi fii
din
desfrânare,
nu fii adevăraţi ai Tatălui
ceresc.
● Suferinţa este o lege universală, un
fel de praf de curaţat, care
ne curăţeşte sufletul, îl sfinţeşte şi ne deschide uşile
Împărăţiei lui
Dumnezeu. Durerea sau
suferinţa este crucea noastră şi
Crucea lui
Hristos, şi crucea este puterea lui Dumnezeu, căci, pentru cei de pe
calea pierzaniei
crucea este pierzanie, iar pentru noi cei care suntem
pe calea mântuirii,
crucea este puterea lui Dumnezeu.
Darul de a suferi este mai mare decât darul de a învia
morţii, pentru că, făcând cineva minuni, îi rămâne dator lui
Dumnezeu, pe când dacă suferă cineva, acestuia Dumnezeu îi
rămâne dator (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Dacă n-ar fi noapte
Dacă n-ar fi noapte, lumea şi
oamenii n-ar fi cunoscut cea mai
măreaţă oglindă văzută a Dumnezeirii: cerul înstelat. Dacă n-ar fi
noaptea suferinţelor şi a încercărilor, poate cele mai multe suflete n-ar
cunoaşte pe Dumnezeu, puterea Lui, dragostea Lui şi bunătatea Lui.
În noaptea suferinţelor vedem strălucind
dragostea şi bunătatea
bunului Dumnezeu. O,
Doamne, mulţumescu-Ţi că mai trimis şi pe
mine în noaptea
aceasta, ca să văd strălucind, în toată măreţia ei,
dragostea Ta şi bunătatea Ta! O, Doamne, mai
bine ţine-mă până la
sfârşitul vieţii mele în noaptea aceasta să Te văd pe Tine, decât să scap
de ea şi să văd iar lumea şi deşertăciunile ei!
Toate
uneltele ies din lovituri
Aţi observat, desigur, că oarecare
obiect, orice unealtă iese din
lovituri, iese
dintr-un fel de „suferinţă“.
Spre exemplu, câte lovituri
nu primeşte fierul până ce
iese din el o sapă, un fier de plug, un lanţ
sau o altă unealtă folositoare! Câte
lovituri de ciocan nu primeşte
până
şi
cuiul cel mic până ce iese din el un
lucru de folos! Câte lovituri nu
primeşte şi lemnul până se face din el o uşă, un
scaun etc. Cu cât un
obiect este mai preţios, cu atât au fost mai multe „loviturile“ din care
a ieşit. Pe calea aceasta sunt şi
creştinii cei adevăraţi. Creştinii cei vii
ies şi ei din „lovituri“, ies din focul şi cuptorul suferinţelor.
Toţi
creştinii cei adevăraţi trec prin „lovituri“ şi „suferinţe“, ca să devină
uneltele Domnului.
Vasele cele alese ale Domnului, de regulă,
ies din
focul suferinţelor.
Oile şi mielul
Când păstorul vrea să bage
oile în staul, şi ele nu vor, ce face? Se
apucă şi prinde un miel şi îl
bagă pe el înainte. Pe urma mielului vin
apoi şi oile. Aşa face şi Domnul cu cei care nu vor să intre
în
„staulul“
lui. Sunt părinţi învârtoşaţi în păcate, dar când Domnul le ia
câte un miel, când le
moare un copil, atunci se lasă de răutăţi şi intră
în „staulul“ Domnului.
Însă cei mai mulţi nici prin astfel de încercări
nu se întorc la
Domnul. Prin războiul cel mare, Domnul a
luat atâţia
„miei“
şi totuşi lumea nu s-a lăsat de răutăţi. De când, şi în câte feluri
tot umblă Domnul să ne bage în „staul“,
şi noi tot nu vrem!
Bolile
trupeşti
Bolile sunt de două feluri sufleteşti şi trupeşti. Bolile trupeşti sunt
totdeauna în legătură cu viaţa noastră cea sufletească... sunt totdeauna
în legătură cu cerul, cu
Dumnezeu. Orice boală, orice încercare îşi are
rostul ei, iar acest
rost este în mâinile Domnului. Văzute
prin lumina
aceasta, bolile cele
trupeşti s-ar putea împărţi în trei clase: ele ne vin
ca o pedeapsă pentru păcate, să ne trezească din păcate sau vin să ne
apere de păcate.
1. Bolile
ca o pedeapsă pentru păcatele noastre.
Dându-ne seama de
aceasta, să le purtăm cu răbdare, zicând şi
noi
cu tâlharul cel de-a
dreapta de pe cruce: „După dreptate suferim,
luând
cele vrednice după faptele
noastre“ (Luca 23:41). Dar aşa cum
am spus bolile şi încercările nu ne vin numai ca o
pedeapsă pentru
păcate. Mântuitorul nu este temnicer, ci El este un Doctor;
Evanghelia
Lui nu este o temniţă de pedepsit, ci este, mai ales, o şcoală mare de
îndreptare şi de mântuire a omului.
2. Bolile
în scopul de a ne trezi din somnul păcatelor.
Sunt oameni pe care
cu nimic nu-i putem trezi pentru Evanghelie.
Se încred în sănătatea lor, în banii lor, în
trufia lor şi îşi bat joc de
chemările mântuirii. Dar când vine o boală şi îi
doboară la pat, îndată
se domolesc şi încep să-L strige pe Dumnezeu. În faţa unei uşi
încuiate, încerci
toate cheile care s-ar potrivi; în faţa
unei inimi
învârtoşate, încerci multe chei sufleteşti.
Încerci chemări dulci şi
plăcute, dar, de regulă numai
cheia suferinţelor poate descuia o astfel
de inimă. Dintr-un fier rece nu poţi
face nimic. Oricât l-ai lovi cu
ciocanul, este o trudă zadarnică. Dar îndată ce-l bagi în foc cedează.
Aşa sunt şi oamenii cei păcătoşi, după ce intră în focul suferinţelor.
Ferici de cei pe care
Duhul Sfânt îi trezeşte din somnul pierzării cu
acul bolilor şi încercărilor. Vai de cei care, în păcatele lor, nu-i tulbură
nici o încercare. Dar
tot atâta vai va fi şi celor pe care Duhul Sfânt
i-a
trezit şi pe urmă iar au adormit. În
vreme de boli şi de încercări,
oamenii strigă: Doamne, Doamne! Dar pe urmă uită de Dumnezeu.
Cea mai mare parte
din cei pe care Duhul Sfânt i-a trezit prin boli şi
încercări adorm iar în păcate,
după ce a trecut „ziua necazului“.
Aceştia vor avea o răspundere
mai mare decât cei care trăiesc
netulburaţi de încercări.
3. Bolile
în scopul de a ne apăra de păcat.
Aceasta este şcoala cea mare a suferinţelor
şi încercărilor în care
Domnul îi cheamă, de regulă, pe toţi cei credincioşi.
Aproape toţi
aleşii Domnului din Sfânta Scriptură au
trecut prin şcoala aceasta. Cei
credincioşi de regulă au mai multe încercări decât cei necredincioşi.
De ce? Pentru că Domnul „îi ceartă pe
cei pe care îi iubeşte“.
Bolile
trupeşti ne vin din îngăduinţa lui Dumnezeu, ca o solie sfântă, să ne
apere de bolile cele
sufleteşti; ne vin ca un medicament amar ce scoate
din noi otrava şi beteşugul cel sufletesc. Omul cel
credincios, omul cel
duhovnicesc vede şi trebuie să vadă, bolile şi încercările printr-o altă
lumină de cum le vede omul cel lumesc. Pentru cei credincioşi, bolile
şi
încercările sunt o binecuvântare. Când Lazăr
din Evanghelie s-a
îmbolnăvit, surorile lui au alergat la Domnul, vestindu-L: „Iată, acela
pe
care îl iubeşti este bolnav“ (Ioan
11:3). La vestea surorilor lui
Lazăr, Iisus i-a răspuns:
Această boală nu este spre moarte, ci spre
mărirea lui Dumnezeu.
Încercarea,
întristarea, suferinţa
Orice pahar pe care
Domnul ni-l întinde să-l bem are pe fundul lui
şi o
miere dulce. Trebuie mai întâi să bem
paharul, ca, pe urmă, să
simţim această dulceaţă. Întrebaţi pe cei care au păsări cântătoare în
colivii şi veţi afla că unele dintre ele nu cântă decât
închise. Cum le dă
drumul, nu mai cântă. Boala şi încercarea sunt o
binecuvântare ce ne
dă glas să-L strigăm pe Domnul şi să ne rugăm cu lacrimi fierbinţi. Pe
timp aspru de iarnă, înaintezi pe drum mai repede. Întocmai aşa, şi pe
drumul veşniciei. Păşeşti mai cu spor pe „timp aspru“. O „vreme
liniştită“, e
mai bună, negreşit, dar nu pentru înaintare.
Încercarea,
întristarea, suferinţa este „câinele cel negru“
al lui
Dumnezeu, care stă de pază lângă turma oilor Sale. Când o oaie
oarecare iese din
turmă, Dumnezeu trimite câinele să o
întoarcă
înapoi.
Cu cât oaia este mai
îndărătnică şi neascultătoare, cu atât câinele
este mai rău. Dacă cumva acest câine
este lângă voi, să nu vă luaţi la
harţă cu el, ci să vă alergaţi înapoi, în turmă. Orice împotrivire contra
lui este zadarnică şi nu foloseşte la nimic. În zadar umblaţi să-l loviţi
şi să scăpaţi de el. Veţi scăpa de el numai întorcându-vă înapoi
la
turmă. Va veni o vreme când veţi
mulţumi lui Dumnezeu că v-a
supărat acest „câine rău“.
Şcoala
suferinţelor
O, ce minunată este şcoala suferinţelor! Din când în când,
Domnul ne cheamă în ea. Din când în când Domnul ne opreşte din
lucru şi ne cheamă în şcoala suferinţelor.
Când Lazăr s-a îmbolnăvit,
surorile lui au
alergat după Mântuitorul. Marta
cea grijulie şi-a lăsat
lucrul şi a alergat şi ea după Mântuitorul. Aşa
trebuie să facă şi
„marta“
noastră când se îmbolnăveşte „lazărul“ nostru (sufletul). Să
alerge după Mântuitorul.
Dumnezeu
ne atrage atenţia
Un prizonier închis
într-un turn încerca să atragă atenţia
trecătorilor, pentru a trimite prin ei un mesaj către familia sa.
Prizonierul a luat o
monedă de argint şi una de aur şi a hotărât să le
arunce în stradă pentru ca trecătorii
să-şi ridice privirile spre el.
A
lăsat să cadă moneda de argint. Un om a ridicat-o grăbit şi a plecat
mai departe,
bucurându-se. A încercat din nou aruncând moneda de
aur, cu acelaşi rezultat. Disperat, prizonierul a aruncat de data aceasta
o piatră, care a lovit pe un al treilea trecător şi l-a rănit. Imediat,
aceasta şi-a ridicat ochii să vadă cine o aruncase. Abia atunci a reuşit
prizonierul să-şi transmită mesajul către familia sa.
Nu este această povestire o parabolă a
felului în care Se poartă
Dumnezeu cu noi?
Binecuvântările lui cad zilnic asupra noastră,
dar
noi le privim ca pe
ceva de la sine înţeles şi ne grăbim mai departe.
Apoi ne loveşte necazul. Atunci ridicăm
îndată privirea spre
Dumnezeu, întrebând:
De ce? Şi în asemenea împrejurări,
El
comunică mai bine cu noi. Ne-a atras El atenţia
până acum?
Piatra
de căpătâi
► Iacov
L-a găsit pe Dumnezeu pe piatra ce şi-o
pusese
căpătâi (Facerea
28:18).
► Iosif
a ajuns să conducă Egiptul după ce a
fost aruncat în
puţ (Facerea 37).
► Sfântul
Ioan Evanghelistul a avut viziunea Raiului
aflându-se
în exil (Apocalipsa 1:9).
► Sfântul
Arhidiacon Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe
Iisus
Hristos în timp ce era omorât cu pietre (Faptele Apostolilor
cap.
7).
Nu
am crezut niciodată că un creştin trebuie să fie scutit de
suferinţă. Căci Domnul nostru
Iisus Hristos a sfuerit. Şi
am ajuns
să cred că El a pătimit nu pentru a ne feri pe noi de suferinţă, ci
pentru
a ne învăţa cum să o suportăm.
Căci El ştia că nu există
viaţă fără suferinţă.
Boala
este o comoară nepreţuită
Să dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate. Boala este o comoară
nepreţuită. Îndur-o cu răbdare. Nu cârti şi nu
te văita în boala ta.
Cuviosul Marcu scrie
că cine se opune întâmplărilor
triste luptă fără să
ştie
împotriva lui poruncii lui Dumnezeu. Iar cine le rabdă ştie bine de
ce vin şi de unde: din voia Domnului. În spatele tristeţilor nevoite stă
ascunsă mila lui Dumnezeu, care duce la pocăinţă pe oricine se arată
că are răbdare şi îl mântuieşte pe acela de iadul cel veşnic.
A existat vreodată vreun om mare care, în momentele de mare
durere, nu a avut
nevoie şi nu a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi a
prietenilor lui. În
asemenea clipe - vai - chiar şi
mintea celor mai
înţelepţi oameni se întunecă, iar inima se tulbură.
Într-o asemenea
împrejurare,
Proorocul David a strigat cu durere: Miluieşte-mă,
Doamne,
că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au
tulburat
oasele mele; şi sufletul meu s-a
tulburat foarte; şi Tu,
Doamne
până când (Psalm
6:2-3). Când ne aflăm
în furtuna
suferinţelor trebuie să cerem
de la Dumnezeu puterea de a primi
şi a
suferi cu răbdare toate relele. Nu te
mai nelinişti pentru ce va fi
în
viitor. Are Domnul grjă!
Încearcă numai
să respecţi întocmai
poruncile
Sale în prezent. Şi nu purta nimănui nici cea mai mică
duşmănie.
GREŞIM ÎNTR-UN LOC, DAR SUNTEM PEDEPSIŢI ÎN
ALT
LOC.
Când
suferim
Când suferim mult nu
trebuie să uităm marea cinste pe care ne-o
face Domnul Iisus
Hristos de a împărţi cu El cununa de spini.
■ Suferinţele sunt corabia cu care navigăm
spre Patria Cerească.
Drept mângâiere cei bătrâni şi bolnavi, cuprinşi de suferinţe, care nu
se pot duce la Sfânta
Liturghie duminica ar trebui să se
roage în
tăcere: Doamne, miluieşte!, Dumnezeule, milostiv fii mie,
păcătosului! Domnul
îl va auzi. Să rabde bolile fără să cârtească.
Bolile spală sufletul de păcate.
■ Este
necesar să fim bolnavi, altfel nu ne vom mântui. Bolile
sunt
cadouri din cer.
■ Orice
durere te-ar cuprinde, nu învinui pe nimeni din cauza ei,
în afară de tine însuţi şi spune: aceasta mi se întâmplă pentru
păcatele mele.
Rostul
bolii
Iubitorul
de oameni, Dumnezeu amestecă
pedeapsa
cu bunătatea Sa.
Mântuitorul nostru
împreună cu Sfinţii Părinţi ne învaţă că
singura noastră grijă din această viaţă trebuie să fie mântuirea
sufletelor. Episcopul
Ignatie scrie: Viaţa pământească - această scurtă
vreme - îi este dată omului, din mila lui Dumnezeu, pentru ca acesta
să o folosească pentru mântuirea lui,
adică să depăşească moartea şi să
treacă la viaţă. Pentur aceasta,
trebuie ca pe toate din această lume
să
le privim că pe nişte umbre trecătoare şi să nu ne lipim de nimic din ea
pentru că nu privim la cele văzute,
ci la cele nevăzute, deoarece cele
văzute sunt trecătoare,
iar cele nevăzute sunt veşnice (Sfântul Ioan de
Kronştadt, Sfaturi duhovniceşti).
Pentru noi, creştinii
ortodocşi, centru
vieţii nu este aici, ci dincolo, în lumea veşnică.
Atâta timp cât trăiesc, creştinii ortodocşi nu se îngrijesc gândinduse
la boală sau suferinţă care îi poate însoţi. Chiar atunci când ne
cântăm unul altuia „La mulţi ani!“ de ziua onomastică şi la alte
sărbători, o facem din pricină că Sfânta Biserică, în înţelepciunea ei
ştie
că noi într-adevăr
avem nevoie de „mulţi
ani“ pentru a ne
schimba şi a ne pocăi pentru păcatele noastre, deci nu pentru că viaţa
are
vreo valoare în sine. Dumnezeu nu Se interesează de cât de
bătrâni suntem atunci când ajungem înaintea judecăţii Lui, ci dacă
ne-am pocăit. Pentru El nu contează dacă am murit de vreun atac de
inimă sau de cancer, ci dacă sufletul
nostru este în stare de sănătate.
De aceea, nu trebuie
să ne înfricoşăm de nicio nenorocire
omenească, ci doar de păcat;
nici de sărăcie, nici de niscaiva
ispite,
nici de ocări, nici de răutăţile altora faţă de
noi, nici de umilinţe, nici
de moarte (Sfântul
Ioan Gură de Aur, „La
statui“), fiindcă aceste
nenorociri sunt numai
cuvinte şi acestea nu au nicio realitate pentru
cei ce trăiesc pentru Împărăţia Cerurilor.
Dumnezeu a îngăduit ca suferinţa să intre în lume pentru a ne
arăta că nu suntem decât făpturi. Este o lecţie
încă neînvăţată de
neamul lui Adam care,
în mândria lui, caută dintotdeauna să fie ca
zeii; din pricină că fiecare păcat este o reînoire a păcatului
primilor
oameni, o îndepărtare cu voie de Dumnezeu, îndreptată spre
sine.
Suferinţa bolii nu este altceva decât un semn al milei şi dragoste
lui Dumnezeu. Celor
ce sunt bolnavi Sfinţii Părinţi le spun:
Dumnezeu
nu te-a uitat, El are grijă de
tine. Este greu de înţeles
cum boala poate fi un
semn al grijii lui Dumnezeu pentru noi. În
epoca sofisticată în care trăim chiar şi copilaşii sunt vătămaţi
duhovniceşte de ceea ce văd
sau aud. Prin urmare, este nevoie de
curăţire, iar aceasta se realizează numai
prin suferinţă trupească...
Trebuie să înţelegem că DEFĂTAREA RAIULUI SE DĂ NUMAI
CELUI
CE ACCEPTĂ SUFERINŢA.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atunci
când sufletul este
bolnav,
de obicei nu simţim nici o durere, dar,
dacă se întâmplă ca
trupul
să sufere doar puţinel, facem toate eforturile să ne
eliberăm de boală şi de durerea ei. De
aceea Dumnezeu pedepseşte
trupul pentru păcatele sufletului, astfel ca prin pedepsirea trupului,
sufletul să poată primi vreo vindecare.
Hristos a făcut acelaşi lucru cu
slăbănogul atunci când a spus:
Iată,
te-ai făcut
sănătos,
de acum să
nu
mai păcătuieşti,
ca nu cumva să-ţi fie ţie
mai rău! Ce
învăţăm de
aici? Învăţăm că boala slăbănogului fusese pricinuită de păcatele lui.
La Sfântul
Serafim de Sarov a fost adusă odată o femeie. Era
grav schilodită, neputând merge din cauză că genunchii ei stăteau
ridicaţi până la piept. Ea i-a spus
Sfântului Serafim că s-a născut în
Sfânta Biserică Ortodoxă, dar, după ce s-a măritat cu un protestant,
abandonase Ortodoxia şi, pentru necredincioşia
ei, Dumnezeu o
pedepsise dintr-o dată. Ea nu-şi putea mişca nici mâinile, nici
picioarele. Sfântul
Serafim a întrebat-o pe femeia bolnavă dacă acum
crede în Maica ei,
Sfânta Biserică Ortodoxă. Primind un răspuns
afirmativ, i-a spus să-şi facă cum se cuvine semnul Sfintei Cruci. Ea
i-a spus că nu poate ridica nici măcar
o mână, dar, în momentul în care
Sfântul Serafim de
Sarov s-a rugat şi i-a uns mâinile şi pieptul cu
untdelemn din candela
de la icoană, boala a lăsat-o imediat. Iată te-ai
făcut sănătoasă, de
acum să nu
mai păcătuieşti,
ca nu cumva să-ţi
fie ţie mai rău.
Această legătură dintre suflet şi
trup, păcat şi boală se arată foarte
limpede: durerea ne
spune că s-a întâmplat ceva rău cu
sufletul, că nu
numai trupul este
bolnav, ci şi sufletul. Vedem astfel cum
sufletul
poate transmite
trupului bolile sale, stârnind mai apoi în om dorinţa de
cunoaştere de sine şi
dorinţa întoarcerii la Dumnezeu.
În Vieţile Sfinţilor se pot vedea nenumărate astfel de cazuri.
Bolile ne învaţă şi aceea că adevăratul nostru sine, personalitatea
noastră nu este trupul văzut,
ci sufletul nevăzut, OMUL LĂUNTRIC
(Sfântul
Nicodim Aghioritul, Hristoitia).
Oare aceasta înseamnă că omul care se bucură de o sănătate
continuă este duhovniceşte în
formă? Nicidecum,
deoarece suferinţa
ia multe forme, fie
în trup, fie în suflet sau în minte. Cât de mulţi
sunt
aceia care, deşi au o sănătate de fier, se tânguie că viaţa nu merită
trăită?
Iată cum descrie Sfântul Ioan Gură de Aur această suferinţă:
Unii
cred că a te
bucura de sănătate este un motiv de plăcere.
Dar,
nu
este aşa;
fiindcă mulţi dintre cei care au o sănătate bună şi-ar
dori
să moară de mii de ori, nefiind în stare să suporte jignirile ce li
se
aduc. Căci,
deşi trebuie să ajungem împăraţi şi să trăim
împărăteşte, ne aflăm
copleşiţi de multe necazuri şi
tulburări.
În
mod
inevitabil, clipele de retrişte
ale împăraţilor sunt la fel de
numeroase
ca valurile unui ocean. Deci, dacă monarhia
nu este în
stare
să-şi
scape viaţa de
durere, atunci ce altceva ar putea împlini
acest
lucru? Cu adevărat,
nimic din această viaţă (Omilia 18 La
statui).
Adeseori protestanţii revendică sănătatea în numele lui Hristos.
Ei
privesc sănătatea ca pe ceva pe care creştinul este îndreptăţit să-l aibă.
Din
punctul lor de vedere, boala trădează LIPSA DE
CREDINŢĂ. Aceasta este exact opusul învăţăturii
ortodoxe, aşa cum
o vedem şi în istoria dreptului Iov din Vechiul Testament. Sfântul Ioan
Gură de Aur spune că Sfinţii Îi slujesc lui Dumnezeu nu pentru că
aşteaptă vreo răsplată duhovnicească sau materială, ci pur şi simplu
pentru că Îl iubesc: căci Sfinţii ştiu că cea mai mare răsplată dintre
toate este să Îl poţi iubi şi sluji pe Dumnezeu.
Când
murmurăm împotriva lui Dumnezeu, aruncăm cu pietre
în
Cer, dar ele vor cădea tot pe capul
nostru.
Dacă nu ne unim cu Hristos de aici din viaţa aceasta, dacă nu
ne
răstignim
împreună cu El aici,
