Ai păcătuit? Intră în biserică, spune lui Dumnezeu: "Am păcătuit!". Nu-ti cer nimic altceva decât numai aceasta. Dumnezeiasca Scriptură spune: "Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi”(Isaia 43,26).
Spune păcatul, ca să scapi de păcat! Nu-i nevoie pentru asta nici de oboseală, nici de şiruri de cuvinte, nici de cheltuială de bani, nici de altceva de acest fel.
Spune un cuvânt, fii sincer fată de păcat şi spune: "Am păcătuit!".
- Mitropolitul Ioan, cel cu cartea de muncă la Dumnezeu, în lecţia despre iubire
Pe măsură ce te apropii de statura-i patriarhală, aleea şi holurile, care, nedesluşit, îi anunţă apropierea, se cufundă într-o tăcere tainică. Într-un colţ scăldat de lumina fragedă a zilei, Arhiepiscopul se aseamănă unui sihastru, pentru care preţiosul Palat Mitropolitan din Timişoara nu e decât o haltă a pelerinajului vieţii, cum şi mărturiseşte: „Eu am fost mutat de mai multe ori în viaţa mea, am fost un fel de pelerin…”.
Cu „sabia călugărească” (metania) la stânga, iar foaia şi instrumentul de scris, o altă „sabie… administrativă”, la dreapta, Înaltpreasfinţitul Ioan, cândva al Munţilor, astăzi al… Banatului, te primeşte, fără tăgadă, în regresia timpului său interior.
Deşi cumva cronologic ghidat, urmând axul vieţii întru desăvârşire, parcursul întâlnirilor noastre s-a detaşat dintru început de formule prea protocolare, limitative ca şi cunoaştere ori de un timp… imperativ. Sarcinile curente au fost gestionate, în acele ceasuri, de intervenţii prompte, semn de hotărâre şi eficienţă al unui altfel de manager, Mitropolitul abandonându-se unei… şezători, cum sugera.
Darul, transformat după atâţia ani de trudă în via lui Hristos, în har, a înlesnit îndată calea spre descoperirea unei fiinţe calde, iubitoare, având smerita cugetare şi metania chiar pe post de cârjă arhierească: „Şi azi, când iau anumite decizii, mă raportez mai mult la codul etic al ţăranului român, cu bunul său simţ, nu la cel al unei aspre şi tăioase legi. Tot vorbim de valori europene, dar, oare, valorile noastre creştine româneşti nu sunt europene, de consistenţă universală?! Cum să le abandonăm pe cele ce vin din ancestral şi să ne îmbrăcăm într-o haină care nu poartă amprenta unei profunde vieţi morale? ”.
„L-am văzut pe Dumnezeu… în grindă”
Născut în Bihor, aproape de firul Crişului Negru, Arhipăstorul evocă o copilărie uimitoare: complicată datorită contextului social, însă fermecătoare ca mod de raportare mistic. „Încă din secolul al XVIII-lea, în familia noastră erau dieci, mai exact cântăreţi de biserică. În acea vreme, să ştii să citeşti şi să cânţi poate era mai mult decât o licenţă astăzi.
Pe un deal, deasupra casei noastre, era o biserică de lemn, unde cântau aceşti strămoşi ai mei. În timpul ravagiilor generalului Bucov, când peste 150 de biserici şi mănăstiri din Transilvania au fost distruse, nici acest sfânt lăcaş nu a scăpat. Străbunii mei au recuperat o parte din grinzile bisericii şi, ca ele să nu fie profanate, le-au pus în tavanul casei noastre. Pe-alocuri se mai păstrau şi urme de pictură. Aşa că am spus că m-am născut într-o biserică şi, mai înainte de a-mi vedea mama, L-am văzut pe Dumnezeu… în grindă”.
Copil, în strana episcopală
Figura maternă este puternic evidenţiată de blândul Arhipăstor, fiind o împletire a dragostei duioase cu rigurozitatea şi smerenia: „Aveam din partea bunicii materne un preot în familie. Era frate al ei. Însă, vremurile fiind aşa, nimeni nu se gândea să fac teologie. Poate şi datorită unei sfieli a mamei, că n-aş fi în stare de o asemenea demnitate sfântă. M-a văzut şi episcop înainte să plece din această lume”.
Tot mama a fost fiinţa care, pentru prima dată, i-a arătat cărarea către Dumnezeu, ducându-l cu regularitate la biserică: „Mama m-a învăţat despre Dumnezeu. Încă e o chestiune neelucidată că, de mic, eu stăteam în biserică în strana episcopului. Era singurul scaun liber, în care mă ajuta un om să urc. Pe vremea aceea, femeile aduceau mereu ceva în sân (un măr, o pară), în speranţa că îşi vor întâlni pe cei din familie, pe nepoţi…
Veneau şi la mine rude cu câte un fruct sau o bomboană, lucru pe care l-am asemănat mai târziu cu primirea unui pomelnic. În munţi (la Episcopia Covasnei şi Harghitei - n.r.), am stat foarte puţin în această strană, deoarece cântam. Poate de câteva ori în 20 de ani. Chiar m-a întrebat cineva de ce nu ocup acel loc, iar eu am răspuns că mi-am făcut stagiul pe când eram mic. Când am mers la şcoală, am făcut un pas înapoi, trecând în strana diecilor”.
„Bucate, un rând de haine, opinci şi căciulă…”
Pierdut în acest timp ancestral, IPS Ioan reţine şi o altă sentinţă pe care doar asprimea istoriei a întors-o: „Eu am fost sortit să urmez doar patru clase. Când eram în a treia, tata a cumpărat doi cai, mânji, şi i-a spus bunicului să mă înveţe cum să umblu cu ei, că mai am doar un de şcoală. Dar a venit colectivizarea şi ne-a fost luat pământul”.
Fără antiteze, făcând însă necontenit pledoarie pentru învăţătură, deşi datele sociale nu îi erau favorabile, Arhiepiscopul Ioan este împăcat că şi-a răzbunat părinţii cu numeroşii ani de şcoală: „M-au întrebat unii oameni ce mi-au fost părinţii (fiind convinşi că parcursul lung de studii a avut o bază şi un model acasă - n.r.), iar eu le-am spus că profesori universitari: mama, de limba şi literatura română, iar tata, de fizică-matematică. Au răspuns că se vede şi, după ce erau convinşi de aceasta, le explicam că părinţii mei au avut şapte clase: mama - patru, iar tata - trei, deoarece pe el l-au dat bunicii, aici, în Banat, să muncească. Veneau la noi, în zona Beiuşului, bănăţeni, la târguri de copii. Se petreceau în jur de Bunavestire (25 martie) şi de Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie). Se tocmeau pentru lucrători până la Sfântul Dumitru (26 octombrie). Copiii primeau bucate, un rând de haine, opinci şi căciulă”.
„Am cântat la strană cu Achim Nica”
Pe la vârsta când părinţii moderni de azi se informează despre pubertate, încercând să-şi ajute odraslele să înţeleagă transformările fizico-emoţionale, Înaltul Ioan afla calea înstrăinării, iar drumul său n-a mai găsit nicicând adăpostul unui cămin familial, ci chiar braţul puternic al Celui pe care L-a slujit. Iar configuraţia unei modestii, privite azi poate ca o umilinţă, i-a fost, fără îndoială, spre întărire: „Şi eu am umblat în opinci.
Până în clasa a patra doar asta am purtat, iar când am plecat la oraş, mi-au cumpărat o pereche de tenişi. În 1962, tata m-a luat la Târgu-Mureş. Ne-am mutat cu familia. Atunci, când a venit iarna, mi-au luat prima pereche de bocanci şi, spre surprinderea lor, nu ştiam să umblu cu ei. Până am reuşit, mă ţineau fiecare de câte o mână. De pe la 11-12 ani am stat mai mult printre străini. (…) Mi-am petrecut o parte din pruncie şi aici, în Banat.
Am lucrat pe la Băuţari, Zăvoi, Ruşchiţa Montană. Am cântat la strană cu Achim Nica şi reţin din anii când veneam în zonă, la liceu fiind, două versuri de la el. Mi-am urmat cursul vieţii oarecum fără ca părinţii să mă dirijeze”.
După cântatul cocoşilor, răsăritul lunii ori al luceafărului
„Când am absolvit opt clase, i-am spus mamei că mi-ajunge, iar ea, profesor universitar cu patru clase, aflând despre posibilităţile mele intelectuale, m-a luat într-o dimineaţă, după ce au cântat cocoşii, pe la 3-4, să mă pregătesc pentru admiterea la liceu. Eram modeşti, nu aveam nici măcar ceas. Totul era după cântatul cocoşilor, după răsăritul lunii ori al luceafărului de dimineaţă. Am trecut Crişul Negru, prin satul vecin situat la vreo doi-trei kilometri. M-am descălţat, mi-am ridicat pantalonii şi am traversat printr-un vad… Şi acum ţin minte cum pufăia trenul. Când am ajuns la liceu, unde m-am concentrat mai mult pe matematică, eram deja în contact şi cu lumea vizualului…”
Cinematografia, prima dragoste
Acesta a fost primul context în care tânărul de-atunci şi-a dat seama că va cocheta cu cinematografia, prima pasiune: „Îmi cumpăram revista „Cinema” şi ajunsesem la performanţa ca înainte să apară numărul de stele cu care era cotat un film, eu le spuneam asta colegilor.
Ei nici nu mai plecau la cinematograf fără mine, deoarece eu demontam toată pelicula. Le mai şopteam şi în sală, dar, la internat discutam pe îndelete. Mă interesau şi filmele mai profunde, psihologice, de la care lumea ieşea după primele minute de obicei. Colegii rămâneau, oarecum nedumeriţi că îi ţin pe loc, iar apoi povesteam toate scenele. Îmi amintesc de o secvenţă de câteva minute, plictisitoare poate pentru ceilalţi, în care Clint Eastwood doar îşi mutase trabucul dintr-o parte în cealaltă a gurii, scena fiind profundă, iar eu le explicam tot procesul gândirii camarazilor mei”.
Clopotarul mănăstirii de aur…
Anii liceului, frumoşi pentru plinătatea trăirilor acelor vârste, veneau pentru viitorul părinte cu privaţiunile lor: „Aveam o rânduială că duminica dimineaţa trebuia să facem meditaţii la internat şi, totuşi, dacă sâmbăta seara puteam merge la film sau la teatru, duminica seara făceam tot posibilul să ajung la vecernie. Frecventam Biserica cu lună din Oradea, catedrala din vremea aceea. Acesta era mediul… meu şi, de aceea, îndemn copiii să studieze şi să iubească matematica.
E bârna dintr-o sală de gimnastică, cea care dezvoltă fundamental pentru viaţă”. Lucrând la atâtea aparate ale minţii, „bârna” fiindu-i cea mai apropiată, tânărul Ioan a ajuns să absolve Politehnica, fiind repartizat să lucreze în producţia economiei socialiste, într-o ramură foarte grea, energia.
Şi, deşi părea realizat, traseul Înaltului de-abia îşi pregătea iţele pentru ţeserea unei pânze către veşnicie. Însă pecetea harului avea să vină, el având mici licăriri… mistice: „Mă tot gândeam să mă înscriu la medicină şi, dacă aş ajunge doctor, să îi cer directorului spitalului o cămăruţă undeva la ultimul etaj, ca eu să pot rămâne mereu între bolnavi. Şi a doua imagine, ca un vis: ce-ar fi dacă, undeva în munţi, aş găsi o mănăstire de aur şi eu să fiu clopotarul… ?”. N-a ajuns să trateze trupul oamenilor, devenind doctor de suflete, vieţuind între fraţii şi surorile din mănăstiri, din parohii ori din acele locuri neştiute decât de ochiul Celui Preaînalt. Iar predicile sale, ştiute ca fiind deosebit de pătrunzătoare, răsună în conştiinţa credincioşilor asemeni clopotelor unei mănăstiri de aur…
Tismana sau drumul crucii
Plecat să respire după ani de travaliu în şcoală şi la serviciu, conştiinciosul inginer avea să înţeleagă că timpul şi chemarea la ascultare au sosit, iar controlul asupra propriului drum trecea în mâna Atotputernicului: „Deşi lucram şi predam în acelaşi timp, nu ştiu de ce în fiecare seară mă cuprindea o stare de nemulţumire.
Timp de trei ani nu mi-am permis să îmi iau concediu. Am făcut apoi cerere şi am plecat să o vizitez pe sora mea, care trăia pe Valea Cernei. Ajuns acolo, am aflat că în fiecare zi trece o maşină spre Tismana. Imediat am reacţionat la acest nume. Am ajuns acolo în 7 septembrie, seara, şi am găsit… mănăstirea din munţi. Numai că nu era de aur, ci într-o stare avansată de degradare.
Am rămas peste noapte acolo, iar la Liturghie am început să cânt împreună cu maicile. M-au lăsat să mai stau şi a doua zi şi m-au întrebat dacă ştiu să crap lemne. Şi, mergând spre lemnărie, în faţa bisericii am fost întrebat ce mai ştiu să fac şi am spus că mă pricep să repar ceva la curent. Mi-au spus că nu mai crap lemne şi am primit un coş de reşouri şi fiare de călcat să le repar. Între timp, a venit şi stareţa şi a auzit ce făcusem. A doua zi m-a dus la Schitul Crasna, care era în renovare, să fac instalaţia de curent. Sâmbăta avea deja lumină acolo. Se apropia însă sfârşitul concediului şi m-am întors la Tismana, să revin la sora mea. Atunci, au zis maicile să rămân încă o zi, că vine Mitropolitul Olteniei, Nestor, care mi-a şi propus să nu plec, urmând să mă ocup de restaurarea mănăstirilor. I-am spus de dorinţa mea de a urma teologia, eu fiind respins la Sibiu, pe motiv că aveam prea multă şcoală. M-a luat la Mitropolie, la serviciul tehnic, apoi, încet, m-a lăsat să merg la seminar. În trei ani am reuşit să comprim acolo şi, ulterior, am început şi Facultatea de Teologie de la Sibiu. Ca şi în alte situaţii când am dat examen, şi aici am avut parte de concurenţă, deoarece eram 90 de candidaţi pe cinci locuri. După absolvire, Mitropolitul m-a hirotonit şi m-a călugărit. La Lainici.
Peste două zile m-a pus să fac biserica, fără planuri atunci. Eu visam să fiu cel mult diacon celib, să pot predica şi să umblu de la o mănăstire la alta… La un moment dat eram pe punctul de a primi o bursă la Institutul Teologic „Sfântul Vladimir” din SUA. Mitropolitul Nestor a insistat să primesc şi stăreţia de la Lainici, chiar dacă aş fi stat egumen doar trei zile. Nu am mai plecat atunci din Ţară, ci mai târziu, în Israel”.
Mecanic la trenul pentru veşnicie
Mai târziu a ajuns şi la Ierusalim, la un pas de Mormântul Mântuitorului, de Drumul Crucii şi la o… pâine de cel despre care se spune că i-ar fi la inimă, Sfântul Ioan Iacob din pustia Hozevei. Acolo, unde pietrele depun mărturie, Înaltul Ioan Selejan a făcut acea parte de studii pentru sine: „Am zis să fac politehnica pentru tata, teologia pentru mama, iar şcoala doctorală pentru mine. Studiul meu era pe epoca primară a creştinismului, coborând chiar mai jos, spre zona păgână”. Poate şi datorită acestei aplecări ştiinţifice a ierarhului, majoritatea monahilor călugăriţi în Harghita şi Covasna de IPS Ioan poartă nume de sfinţi din acea perioadă, fiind oarecum unice: Teona, Esia, Sositea, Loida, Damaris… „Nimeni nu mai pomeneşte aceşti sfinţi”, spune Mitropolitul pus acum în faţa unei alte încercări, aceea de a unge roţile oarecum ruginite ale unei locomotive responsabile de trenul pentru veşnicie al Banatului.
Lumea e însetată de iubire
Întrebat cum înţelege chemarea credincioşilor acestor locuri, ierarhul, cu sfială, se gândeşte la Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş, care, cercetat de credincioşii din Banat acasă la el, adică în Sfântul Munte Athos, a fost chemat, la 80 de ani, să păstorească turma de aici.
„Eu n-am mai fost în această zonă de 40 de ani, când, în timpul stagiului militar, am stat trei săptămâni la Timişoara (în Fratelia) şi restul la Lugoj. Am rămas, apoi, 20 de ani, oarecum ascuns în Carpaţi, nefiind o persoană de ieşire publică. Însă faptele şi viaţa mea de acolo au fost duse în Ţară de cele două râuri care izvorăsc de acolo: Mureşul şi Oltul. Cred că lumea avea nevoie de un om care să iubească… Uneori, predica mea durează 70 de minute, iar ieşirea 50 de minute. Cu mine se pot obţine poze compromiţătoare şi în Catedrală, când am la piept oameni care plâng.
S-au întrebat unii de unde ştiam că aveau cancer sau că un altul era puşcăriaş… Păi nu ştiam, dar am simţit că aveau nevoie de mine. Într-o biserică, lumea se îmbulzea la binecuvântări, dar un om a rămas retras. După ce s-a dus mulţimea, m-am dus la el. I-a spus ulterior stareţului acelei mănăstiri că va da toată cărămida necesară lucrărilor. Era mirat şi impresionat că Mitropolitul s-a dus tocmai la el, care avea suferinţă acasă. După o asemenea întâlnire, un alt om i-a făgăduit preotului că va renunţa la fumat”.
Paracliser pentru preoţii pe care-i păstoreşte
Pilda slujirii ierarhului acestui loc trece spre fraţii săi de la altarele din Banat, deoarece IPS Ioan îi vizitează duminicile, făcând slujiri mai mici decât cele ale preotului: „Când merg duminica la parohii, neanunţat, stau cu preotul în altar, fac cădelniţa, mai zic câte o ectenie ca el să îşi termine rugăciunea pe care o spune în taină…
Unii nu înţeleg ce fac, dar pe majoritatea i-a mişcat un astfel de comportament. Şi simt cum încearcă să revină şi ei… Pe unii dintre preoţi îi vizitez seara, le spun doar când pornesc. Vreau să le cunosc familiile, problemele şi biserica. Eu nu pensionez acte, ci preoţi şi, înainte de a o face, doresc să ştiu dacă are unde să locuiască, dacă nu e bolnav…”.
„Învăluirea în iubire poate să transforme orice om”
„Iubirea e cea mai complexă armă de a cuceri lumea aceasta. Nu omul, nu averea, ci inima semenilor noştri. Eu n-am văzut niciun păstor care să-şi bată oile, ci doar care merg şi după mioara cea rătăcită sau rănită. Acesta este Dumnezeu care a venit din strălucirea dumnezeirii în ţinutul păcatului. Păcatele nu rămân printre firele de iarbă, ci se ridică spre cer şi se aud vaiete din cauza aroganţei… Oamenii strigă că le e sete de iubire! Iar Hristos a mers pe cărarea iubirii, inclusiv când i se băteau cuie în mâini, pe Golgota.”
Cu ştiinţă pedagogică sau ca şi cum ar fi urmat vreun training de comunicare, Mitropolitul foloseşte retorica sau chiar dialogul pentru a coborî scena Evangheliei în mijlocul celor cărora le vorbeşte, iar duhul său îi însoţeşte pe cei nevrednici: pe leproşi, care erau zece plus unul, el însuşi, care, fiind atât de cuprins de lepra păcatului, nu s-a putut arăta preoţilor, iar lui Hristos i-a fost atât de milă încât i-a spus să rămână la marginea drumului şi, când a coborât de pe cruce, l-a uns cu sângele său, vindecându-l. Sau între cei risipitori de talanţi, care a primit cei mai mulţi, iar Hristos i-a spus că nu îi mai dă niciunul, ci doar cinci stropi de sânge pe Golgota, în schimbul a cinci lacrimi de pocăinţă. „Încerc să mă pun la umbra Bibliei… Când, la Harghita, i-am convins că pe mâinile mele e lepră, m-am gândit că n-o să-mi mai sărute nimeni, niciodată, mâinile, dar nu pot să vă spun ce a urmat. M-au luat în braţe şi mi-au sărutat obrajii, mi i-au mângâiat… Învăluirea în iubire poate să transforme orice om.”
„Copiii” Mitropolitului…
Iar ochii i se umezesc, căci pledoaria sa pentru umilinţa întâiului stătător al Bisericii din Banat şi de oriunde e sinceră… Iar vocea i se gâtuie când îşi aduce aminte de fiul pe care l-a botezat, cu apă şi lacrimi, la Ierusalim: „Când eram la Ierusalim, a venit la mine o femeie, româncă, să-mi spună că soţul îi cere să oprească sarcina. Prima dată am sfătuit-o să procedeze într-un fel, spre a-şi convinge bărbatul, a doua oară altceva, iar când a venit a treia oară eram disperat şi m-am rugat şi-am spus să îl mai ţină ea şase luni, până la naştere, apoi să mi-l dea mie să îl cresc. Iar soţul n-a vrut să-l dea. Şi, fiind plecat în Ţară, n-au vrut să îl boteze până nu m-am întors, iar la biserică era plin de români şi evrei, iar eu am plâns tot timpul slujbei…
Peste două săptămâni, au venit femei să le spovedesc şi au întrebat de ce am plâns atunci. Eu le-am răspuns că e o taină a sufletului meu. Şi au insistat că lumea vorbeşte că ar fi copilul meu. Şi eu am plâns din nou, lucru care părea să fie un fel de recunoaştere, iar ele au început să îmi reproşeze că mi-au pus sufletele în mâinile mele etc… Şi când le-am spus adevărul, cum a ajuns să se nască, au amuţit”. „Acum doi ani am primit o scrisoare de la o tânără din Spania, pe care, în urmă cu vreo 20 de ani, mama ei voia să o avorteze. Îi ştiam părinţii de la Ierusalim, iar soţul spera că o voi convinge. Şi a adus fetiţa pe lume, iar când avea 16 ani mi-au prezentat-o: „Părinte, aceasta e fata dumneavoastră! Şi a zis să ne fotografiem şi m-a mângâiat, aici, pe obraz. Tatăl nu mai trăieşte, ea fiind cu mama în Spania”. „Mame, nu mai ridicaţi săbiile! E aşa de greu acest cuvânt”, şi gâtlejul i se strânge, din nou.
Crucea şi mărgăritarele, strălucirea şi taina călugărului
Cuprins cu privirea, Mitropolitul se trădează numai prin crucea uşor strălucitoare, prinsă de culionul catifelat. Doar ea licăreşte. Crucea care, pentru noi, e semnul patimilor Hristosului răstignit, al biruinţei Sale asupra morţii eterne. Şi ochii săi, mereu învăluiţi de două mărgăritare…
Care sunt lacrimile iubirii acestui călugăr cu părul şi barba ninse de atâtea taine, cu statura semeaţă şi cugetarea adâncă: „Eu n-am zis la nimeni că sunt Mitropolit, ci mă simt unul dintre cei mulţi şi mă rog să-mi dea Dumnezeu această conştiinţă să fiu dintre ei, nu deasupra lor. Şi n-am predicat niciodată din amvon. Cartea mea de muncă se află sus, la Dumnezeu, cât mă ţine Domnul la lucru în via Lui, nu la Mitropolie!”.
Şi, totuşi, ierarhul…
Incorect ar fi, însă, pentru aceia care se raportează administrativ la Înaltpreasfinţitul Ioan, să nu spunem că ierarhul se străduieşte, cu mintea, sufletul şi picioarele sale să cunoască fiecare parohie, fiecare slujitor, dar şi „copiii” abandonaţi în Eparhie, fie spitalul de pe Torontalului, care a fost „botezat” de Mitropolit şi încredinţat unor doici spre fi crescut să trateze şi să mângâie bolnavii de cancer.
Sau faptul că la Catedrala noastră s-a strigat, înaintea Papei sau a Patriarhului Rusiei, că familia e bărbat şi femeie, nu un cuplu de homosexuali, sau că tinerii arşi în Colectiv au fost pomeniţi la Timişoara chiar în a treia zi de doliu. Iar pentru cei care îl confundă cu predecesorul său, vrednicul de pomlumeaenire Nicolae Corneanu, a cărui sănătate nu îi mai permitea să descindă şi să afle adevărul… la el acasă, IPS Ioan avertizează că a desfiinţat instituţia „audienţă”: „Eu n-am venit să stau pe tron şi să vină …!”.
(Articol, de Lăcrămioara Ursa, preluat de pe
www.renasterea.ro, din 29 februarie 2016)
