BISERICA - CASA LUI DUMNEZEU: 04/30/16

Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit". citat din Sfântul Ioan Gură de Aur

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI

DESPRE

SFINTELE PAŞTI

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Preot Ioan

Iubiţi credincioşi,

Despre Sfintele Paşti s-au scris o mulţime de lucrări, religioase şi

laice, s-au făcut mai multe filme, artistice sau documentare, dar nimic nu

poate descrie în cuvinte şi imagini marea taină a Învierii Domnului, a

biruinţei vieţii asupra morţii şi a luminii lui Hristos asupra întunericului

păcatului. Această mare sărbătoare creştină este precedată de un post de

40 de zile (şapte săptămâni, începând cu lăsatul secului), perioadă

numită Postul Paştelui. Iar ultima sa săptămână, numită Săptămâna

Patimilor, are menirea de a pregăti credincioşii pentru Înviere. Duminica

Învierii este imediat după ultima Duminică dinaintea Paştelui, cea a

Floriilor, în care se sărbătoreşte intrarea lui Iisus în Ierusalim. În ultima

săpătămână, în Săptămâna Mare, se rememorează tot ce a făcut

Mântuitorul pe pământ. Prin post, reculegere şi rugăciune, credincioşii

parcurg acum cele şapte trepte ale ultimelor zile ale lui Hristos-Omul,

fiecare zi din Săptămâna Patimilor semnificând un nou pas al lui Iisus pe

drumul către răstignire şi Înviere.

În ziua de luni este pomenit Iosif Patriarhul, cel pe care proprii fraţi

l-au bătut şi, crezându-l mort, l-au părăsit pe câmp. Dar acesta trăia şi,

după ce a dus o viaţă de sclav, a ajuns prinţ al Egiptului, i-a iertat pe cei

care i-au greşit şi şi-a salvat de la foamete familia şi poporul. Povestea

lui Iosif prefigurează apariţia lui Iisus, care - deşi vândut pentru 30 de

arginţi, arestat şi batjocorit, condamnat la moarte şi răstignit - a iertat şi a

mântuit omenirea. Ziua de marţi este dedicată Predicii de pe Muntele

Măslinilor, în care Hristos a prevestit distrugerea templului din

Ierusalim, dar şi propria Sa înviere. Slujba de miercuri aduce aminte

despre două personaje păcătoase: desfrânata care - spălând cu lacrimile

sale, pline de căinţă, picioarele lui Iisus - se mântuieşte şi apostolul Iuda,

cel care trădând se pedepseşte. Joia Mare este ziua în care a avut loc

Cina cea de taină şi vânzarea lui Iisus de către Iuda. Hristos s-a pregătit

la Cina cea de Taină pentru moarte şi Înviere, oferindu-le la acea masă

ucenicilor trupul şi sângele Lui - pâinea şi vinul mântuirii. Începând din

acea zi, până la Înviere, nu se mai trag clopotele la Biserică, ci doar se

bate toaca. Vinerea Mare (sau Vinerea neagră) este ziua în care Iisus

Hristos a fost răstignit pe Muntele Golgota. El se ruga în Grădina

Ghetsimani când a fost prins, arestat, judecat de evrei şi de romani,

încoronat cu spini, bătut şi batjocorit. Şi-a purtat pe umeri crucea până în

vârful Golgotei, unde a fost răstignit între doi tâlhari. Sâmbăta Paştelui

simbolizează „odihna“ în mormânt a trupului Mântuitorului. Seara, în

Biserici se aprind luminile, anunţându-se astfel că se apropie vremea ca

toţi credincioşii să se pregătească pentru veghea din noaptea Învierii. Şi

Învierea s-a produs! Duminică, este ziua Învierii Domnului, sărbătoarea

cea mai mare a credincioşilor creştini care o vor prăznui până la a doua

venire a Mântuitorului. Iisus a înviat din morţi şi s-a arătat viu ucenicilor

Săi şi Fecioarei Maria. În miez de noapte, în Biserici se oficiază slujba

Sfintelor Paşti. Credincioşii iau Lumină din Lumină, spun „Hristos a

înviat!“ şi răspund „Adevărat a înviat!“, formule cu care urmează să se

salute timp de 40 de zile, până la sărbătoarea Înălţării Domnului. Iar de

la Înălţare până la Rusalii creştinii se salută spunând: Hristos S-a

înălţat! Adevărat S-a înălţat! Preotul împarte Sfintele Paşti (pâine

stropită cu vin, sfinţită prin rugăciune de către preot), care se mănâncă

dimineaţa, înainte de orice, iar după slujbă credincioşii pornesc către

casele lor ţinând în mâini lumânări aprinse, simbolul biruinţei lui Iisus

asupra întunericului.

Noaptea de Înviere

În noaptea de Înviere credincioşii pleacă spre casele lor cu o

lumânare aprinsă în mână. Bucuria Învierii Mântuitorului este deplină

dacă în acea noapte participăm la Sfânta Liturghie şi dacă avem

lumina în mână (o lumânare), dar să avem lumina aprinsă şi în suflet. A

avea lumină în suflet înseamnă a fi spovedit şi împărtăşit, după ce am

postit fiecare după putere, căci numai în această stare sufletească fiind,

Hristos înviază (virtual) şi în sufletele noastre.

Pentru o parte din creştini, bucuria Învierii se confundă cu

bucuria unei mese pascale: ouă roşii, carne de miel, prăjituri, vin,

muzică, fripturi la grătar... şi atât, nimic mai mult. Nu este sărbătoare

mai mare care să umple inimile noastre de nădejde ca această zi pe care a

făcut-o Dumnezeu să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa. Învierea

Domnului este chezăşia cea mai deplină că pe pământ nu va mai stăpâni

păcatul şi nu va mai birui moartea cu întunericul ei, ci viaţa. În aceste

zile, parcă mai mult ca oricând, trebuie să ne gândim că atât de mult nea

iubit Dumnezeu, încât suntem datori să-i fim recunoscători.

De la mic la mare, de la bogat la sărac, de la cel care se bucură de

libertate şi până la cel din închisoare, cu toţii simţim în aceste zile ale

Sfintelor Paşti o bucurie tainică, o bucurie duhovnicească. Important este

să ne dăm seama de unde vine această bucurie.

Să bem paharul de vin ales, dacă-l avem, să mâncăm şi să ne

veselim, dacă masa este plină de bunătăţi pământeşti, dar toate cu

măsură, mulţumind şi dând slavă lui Dumnezeu care ni le dă. Dar să nu

uităm să ne hrănim sufletul din ospăţul credinţei. Adică să venim cât

mai des la Sfânta Biserică, unde masa cu bunătăţi veşnice este totdeauna

întinsă şi bogată. Să venim şi să bem băutura cea nouă pe care cu atâta

iubire ne-o întinde Mântuitorul. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Sărbătoarea Sfintelor Paşti

La 3 zile după intrarea lui Iisus în Ierusalim, Iuda îl trădează pe

Învăţătorul său mai marilor evreilor, pentru suma de 30 de arginţi. Iisus

era întotdeauna înconjurat de mulţime multă şi de aceea iudeii nu puteau

să-L aresteze. Ei au avut nevoie de un trădător din anturajul

Mântuitorului pentru a le spune când şi unde este momentul cel mai

potrivit pentru arestarea lui Iisus. Iuda nu este la prima încălcare a

principiilor sale de dragul banilor. Astfel, înainte de Florii, pe când Iisus

şi Sfinţii Apostoli se aflau în Betania în casa Mariei care i-a uns cu mir

picioarele lui Hristos, Iuda, supărat, obiectează că mirul ar fi putut fi

vâândut iar banii împărţiţi săracilor. Este posibil ca Iuda, care păstra

economiile Apostolilor, şă-şi fi păstrat banii aceştia pentru sine, cine ştie

pentru a câta oară??? (Ioan 12: 1-8).

În ziua următoare trădării săvârşite de Iuda, a avut loc Cina cea de

Taină, eveniment la care au participat doar Iisus şi Apostolii. După ce

Iisus, dovedind maximă smerenie, spală picioarele tuturor Apostolilor, le

mărturiseşte că unul dintre ei Îl va vinde în acea seară. Le spune că cel

care va întinge cu El în blid, acela Îl va trăda. Cel care întinge în farfurie

după Mântuitorul este Iuda care, atunci când vede că a fost dat de gol,

pleacă.

În continuare, Iisus se roagă transformând pâinea şi vinul în Trupul

şi Sângele Său şi îi împărtăşeşte pe Sfinţii Apostoli spunându-le: „Luaţi,

mâncaţi, acesta este Trupul Meu… Beţi din acesta toţi, acesta este

Sângele Meu“ (Matei 26:26-28). „Aceasta să faceţi spre pomenirea

Mea“ (Luca 22:19). Tot la Cină, Hristos îi spune lui Petru (care nu Îl

crede) că în acea noapte nu va cânta cocoşul până ce nu se va lepăda de 3

ori de credinţa sa. După Cină, Iisus însoţit de Petru, Iacob şi Ioan merge

pe Muntele Măslinilor, în Grădina Ghetsimani pentru a se ruga. Fiind nu

numai Dumnezeu, ci şi om în acelaşi timp, evident că îi era frică de

chinurile care urmau şi ar fi dorit să se împlinească, altfel decât prin

suferinţa Lui, mântuirea neamului omenesc. În 3 rânduri se roagă lui

Dumnezeu pentru acest lucru, atât de intens, încât picăturile de

transpiraţie se transformă în picături de sânge: „Iar El, fiind în chin de

moarte, mai stăruitor Se ruga. Şi sudoarea Lui s-a făcut ca picături

de sânge care picurau pe pământ“ (Luca 22: 44). Acceptând voia

Tatălui şi moartea Sa ca singurul mijloc de salvare a noastră, îi ia pe cei

trei Sfinţi Apostoli şi coboară de pe munte. La poale era aşteptat de Iuda

şi de soldaţi (evrei şi romani) pentru a fi arestat. Fiind noapte, pentru a

nu se înşela când efectuează arestarea, Iuda este pus să-L sărute pe obraz

pe Mântuitorul. De aici ne-a rămas expresia „sărutul lui Iuda“ (sărutul

trădării). Văzând pe cine trebuie să aresteze, soldaţii s-au şi năpustit

asupra Lui pentru a fi siguri că nu le scapă. În învălmăşeala creată:

„Simon-Petru, având sabie, a scos-o şi a lovit sluga arhiereului şi i-a

tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus“ (Ioan 18:10).

Iisus, în loc să profite şi să fugă, i-a lipit urechea soldatului rănit şi l-a

certat pe Petru pentru fapta sa, spunându-i că: „toţi cei ce scot sabia,

vor muri de sabie“ (Matei 26:52). Prin aceste cuvinte, Iisus a vrut să ne

spună că, în funcţie de ce fel de fapte facem semenilor noştri vom primi

răsplata de la Dumnezeu.

Arestarea lui Iisus a fost ilegală, deoarece la ea nu au participat doar

soldaţi romani, ci şi garda templului formată din cetăţeni evrei cărora

legea le interzicea să aresteze în timpul nopţii. Iisus a fost dus pentru a fi

judecat de către Anna şi Caiafa. Aici martori mincinoşi au încercat să-L

acuze „dar mărturiile lor nu se potriveau“ (Marcu 14:56). Nici măcar

acuzaţia că vrea să dărâme templul din Ierusalim nu a putut fi folosită la

condamnare, deoarece Mântuitorul se referise la trupul Său care este

templul Duhului Sfânt, spunând că de va fi omorât, va învia după 3 zile.

Văzând marele preot Caiafa că toate încercările de acuzare i-au fost

zădărnicite, L-a întrebat pe Mântuitorul în faţa întregii adunări dacă este

Fiul lui Dumnezeu: „Te jur pe Dumnezeul cel viu, să ne spui nouă de

eşti Tu Hristosul, Fiul lui Dumnezeu?“ (Matei 26:63). Recunoscând,

Iisus a fost condamnat la moarte după legea iudaică. Conform legii

iudaice, fiind considerat vrăjitor (datorită minunilor săvârşite) nu putea

fi omorât în interiorul cetăţii. În acei ani, evreii fiind sub stăpânire

romană, nu puteau executa un condamnat la moarte, de aceea s-au văzut

nevoiţi să apeleze la guvernatorul Pilat.

Pilat a fost unul din cei mai sângeroşi guvernatori pe care i-au avut

evreii în timpul stăpânirii romane. Se ştie că în timpul lui au fost

executaţi prin răstignire cca. 300 de oameni. El nu avea aceeaşi credinţă

cu evreii, nu-l interesa că Iisus spunea că este Fiul lui Dumnezeu, nu-l

interesa dacă a fost condamnat pe drept sau nu; tot ce dorea el era pacea

şi liniştea în provincie. Dacă asta însemna răstignirea lui Iisus, fie! Nu

era decât un alt evreu executat. Atunci de ce asistăm la o aşa schimbare

în atitudinea sa? De ce deodată Pilat se transformă în avocatul lui Iisus?

Ei bine, Claudia, soţia sa, era creştină! Din această cauză Pilat

încearcă de mai multe ori eliberarea lui Iisus pentru a-i face pe plac soţiei

sale: „Şi pe când stătea Pilat în scaunul de judecată, femeia lui i-a

trimis acest cuvânt: Nimic să nu-i faci Dreptului aceluia, că mult am

suferit azi, în vis, pentru El“ (Matei 27:19). Astfel, de 3 ori Îl judecă şi

Îl declară nevinovat, însă evreii îl şantajează spunându-i că îl vor informa

pe Cezar, care îl va pedepsi deoarece vrea să-L elibereze pe cel ce se

proclamă regele iudeilor. Vrând să scape, Pilat Îl trimite pe Iisus spre a fi

judecat de Irod, în jurisdicţia căruia se afla. Şi acesta Îl găseşte nevinovat

şi Îl trimite înapoi guvernatorului. Văzând că nu poate să scape, Pilat

hotărăşte să reînvie o veche tradiţie evreiască: în ajunul Paştelui era

eliberat un condamnat la moarte. Alege din închisoare un tâlhar criminal

pe nume Baraba „Care era aruncat în temniţă pentru o răscoală

făcută în cetate şi pentru omor“ (Luca 23:19) şi dă poruncă să fie

biciuit Iisus pentru a inspira milă şi pentru a se asigura că Iisus va fi cel

eliberat de popor. Batjocorit de soldaţii romani, Lui Iisus I se pune pe

cap o coroană din spini, iar apoi este bătut în cap cu un băţ de trestie

până îşi pierde cunoştinţa. Biciurile folosite de romani erau confecţionate

din fâşii de piele împletite şi terminate cu cârlige şi bucăţi de fier

ascuţite, astfel încât orice atingere să provoace leziuni serioase. Ce nu

ştia Pilat despre Baraba (şi ştiau căpeteniile evreilor) este că nu era un

răufăcător obişnuit, ci conducătorul zeloţilor. Zeloţii erau o grupare ce

urmărea răsturnarea puterii romane printr-o revoluţie.

În Gabbata nu au fost lăsaţi să intre (de către mai-marii evreilor)

decât zeloţii care, evident că şi-au ales liderul pentru a fi eliberat, iar pe

Iisus L-au condamnat la moarte prin răstignire. Răstignirea era

considerată cel mai ruşinos mod de a muri pentru un evreu, fiind

rezervată tâlharilor, nicidecum lui Iisus. Pilat văzând că nu mai poate

face nimic pentru a-L ajuta pe Hristos, încearcă să se dezvinovăţească în

faţa mulţimii spălându-se pe mâini şi spunându-le că pentru păcatul

acesta să fie ei pedepsiţi. Zeloţii nu numai că iau asupra lor vina, ci spun

în bătaie de joc să fie pedepsiţi şi copiii lor: „Iar poporul a răspuns şi a

zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri“ (Matei 27:

25). Dreptatea lui Dumnezeu nu a întârziat să se arate la sfârşitul

secolului I şi începutul secolului II, când zeloţii sunt învinşi, iar

Ierusalimul distrus. Lângă Marea Moartă a avut loc un adevărat masacru,

peste 1000 de zeloţi împreună cu femeile şi copiii lor şi-au găsit

sfâârşitul. Pilat se sinucide înnecându-se şi făcând gestul spălării pe

mâini pe măsură ce se afundă în apă, dovedind că încă avea remuşcări

pentru că a lăsat să fie răstignit Iisus.

Iisus a fost obligat să-şi care Crucea până pe Dealul Golgota care

este situat în apropierea Ierusalimului. Unii cercetători spun că Sfânta

Cruce ar fi avut între 60 si 100 de kilograme. Pe drum, unei femei, pe

nume Veronica, i s-a făcut milă de El şi L-a şters pe faţă cu o bucată de

pânză pe care s-a imprimat chipul Său. De teamă că nu va rezista să ducă

crucea până sus, soldaţii l-au obligat pe Simon din Cirene să-i ducă

crucea. Iisus a fost răstignit între 2 tâlhari. Cel din stânga Îl batjocorea,

îndemnându-L să demonstreze că este Fiul lui Dumnezeu. Cel din

dreapta a recunoscut că el este vinovat şi plăteşte pentru păcatele sale,

însă Iisus este nevinovat. După ce îşi cere iertare pentru păcatele făcute,

Iisus îl iartă şi îi promite că va ajunge împreună cu El în rai. Singurul

dintre Apostoli care a rămas lângă Iisus până la sfârşit este Ioan, în grija

căruia o şi lasă pe Fecioara Maria.

Făcându-I-Se sete, cere soldaţilor puţină apă, însă aceştia îi dau să

bea oţet provocându-I vomă şi deshidratându-L şi mai rău. În momentul

când Iisus a murit au avut loc mai multe minuni: s-a întunecat cerul, a

avut loc un cutremur foarte mare care a despicat catapeteasma templului

şi a dat la o parte pietrele de pe unele morminte, au înviat morţi. La văzul

atâtor minuni, mulţi au exclamat: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu

era Acesta!“ (Matei 27:54).

Pe cruce, moartea survenea în urma asfixierii. Iisus fiind foarte slăbit

din cauza bătăilor repetate şi a deshidratării, a fost primul care a murit,

celorlalţi fiindu-le zdrobite fluierele picioarelor, pentru a li se grăbi

moartea. Pentru a se asigura că este mort, soldaţii L-au înţepat pe Iisus

cu suliţa în coastă. Abia după aceasta, Iosif din Arimateea şi Nicodim au

fost lăsaţi să-L coboare de pe cruce şi să-L îngroape. După ce L-au

înfăşurat în giulgiu, L-au pus în mormânt. Acesta a fost închis cu o

piatră, iar evreii, pentru a fi siguri că Apostolii nu-L vor fura pe Iisus, au

adus soldaţi să-L păzească. Două tipuri de giulgiu au fost folosite: primul

era ca o fâşie lungă, înmuiată în aloe şi mir, iar al doilea era de forma

unui cearceaf.

Duminică, după 3 zile de la moartea sa, femeile mironosiţe au venit

să ungă trupul lui Iisus, însă au găsit giulgiurile goale. Nu trecuseră 3

zile întregi, dar fuseseră cuprinse în acest interval ore din 3 zile diferite.

Evreii socotesc începutul zilei de la asfinţitul soarelui. Giulgiurile nu

fuseseră găsite în dezordine, ci pe forma corpului lui Iisus, deci când

înviase trecuse prin ele. Singurul care nu a crezut minunea Învierii lui

Hristos a fost Toma, care a spus că nu va crede până nu va vedea. În

Duminica următoare Învierii, pe când Apostolii se împărtăşeau după cum

le fusese poruncit la Cina cea de Taină, a venit Mântuitorul. A trecut prin

uşile încuiate şi a venit la Toma pentru a-i arăta că nu este o nălucă sau o

închipuire, ci este viu. Abia după ce i-a atins rănile, Toma a crezut în

învierea Sa.

Dar ce s-a întâmplat cu Petru şi Iuda? Pe când Iisus era judecat de

către evrei, Petru a fost recunoscut ca fiind unul dintre ucenicii

Mântuitorului. De frică să nu fie şi el prins, Petru îşi neagă credinţa de 3

ori, ultima dată chiar jurându-se pe Dumnezeu că nu-L cunoaşte pe Iisus.

După înviere, Iisus îl iartă, întrebându-l de 3 ori dacă Îl iubeşte. Iuda,

fiind cuprins de remuşcări, se sinucide, spânzurându-se în loc să-I ceară

iertare lui Iisus care, dacă ar fi văzut în sufletul lui căinţă sinceră, l-ar fi

iertat.

Acestea sunt ultimele zile ale vieţii lui Iisus, ultimele zile ale

condamnării omenirii la pieire datorită faptei lui Adam şi Evei. Şi nu în

ultimul rând, primele zile ale biruinţei asupra diavolului şi asupra morţii,

primele zile de fericire alături de Dumnezeu a celor ce au urmat voia Sa

în vremea Vechiului Testament.

De ce este importantă sărbătoarea Sfintelor Paşti pentru noi? Pentru

că Iisus a fost chinuit şi omorât -nevinovat fiind- pentru fiecare dintre

noi, pentru a ni se asigura fericirea veşnică alături de Dumnezeu (dacă o

merităm!!!). Să avem mereu înaintea ochilor marea jertfă pe care a

săvârşit-o Iisus din dragoste pentru noi şi să încercăm să fim vrednici să

primim roadele aduse de ea. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Dacă înviere nu e, nimic nu e !

„Mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi

s-au sculat. Şi ieşind din morminte, după Învierea lui, au intrat în

cetatea sfântă şi s-au arătat multora“ (Matei 27:52-53). Fără înviere,

existenţa pământească efemeră este o imensă păcăleală. Nu putem cugeta

la condiţia omenească nimic optimist fără să luăm în calcul Învierea. Ne

apucă disperarea, ne cuprinde întunericul, viaţa n-are nici un sens, ne

mişcăm pe pământ ca nişte fiinţe jalnice, trăim în zbucium şi tulburare şi

coborâm în ţărână ca toţi fiii lui Adam. Cum poate rezista încercărilor

pământeşti un om care nu crede în Dumnezeu, în Înviere? Moartea pare

pentru muritori cea mai mare nenorocire. Despărţirea sufletului de trup,

căci aceasta este moartea, este nefirească. Nu a fost în planul Creatorului

dintru început, de aceea provoacă spaimă. Un trup din care a plecat

sufletul nu-i decât un cadavru, o casă părăsită, rămasă în paragină, care

aşteaptă pe stăpânul restaurator. Ne mai poate încredinţa cineva de

înviere? Da! Învierea lui Hristos! Dar de Învierea lui Hristos cine ne

poate încredinţa? Doar Iisus Însuşi!

Deşi le-a vorbit ucenicilor despre Înviere de multe ori, când s-au

văzut în faţa trupului chinuit şi zdrobit al Domnului, ei s-au îndoit. Nu

numai Toma a fost necredincios. Petru şi Ioan s-au dus să vadă

mormântul, dar nu s-au lăsat convinşi de Învierea Învăţătorului. Maria

Magdalena a crezut că-I grădinarul şi L-a recunoscut pe Mântuitorul doar

când a strigat-o pe nume. Le-a spus apostolilor vestea cea mare, dar nici

cuvintele ei n-au adus lumină, ci mai multă tulburare. Luca şi Cleopa,

mergând spre Emaus, erau „trişti“, tristeţea lor fiind dovada faptului că

nu credeau Învierii şi sunt numiţi de Mântuitor: „zăbavnici cu inima“

(Luca 24:25). Cine crede cu tărie în înviere, acestuia „i s-a descoperit

de la Tatăl“ (Matei 16:17). A crede în înviere este semnul că Hristos a

prins chip în sufletul omului. Sfântul Serafim de Sarov îi întâmpina pe

creştini cu salutul: „Bucuria mea, Hristos Cel Înviat!“

Sfântul Simeon Noul Teolog spunea: „Nu voi muri, viaţa ţâşneşte

din toate mădularele mele, mădularele unite cu Hristos“. Chiar şi cei

din timpul „Vechiului Testament“ credeau în învierea trupurilor. Iată ce

spune Dreptul Iov: „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi

că El, în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere această piele

a mea ce se destramă. Şi afară din trupul meu voi vedea pe

Dumnezeu. Pe El Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia şi

de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine“ (Iov 19:25-27).

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Să-I mulţumim Domnului

Să-I mulţumim Domnului, Celui ce ne-a trecut pe noi noianul

postului şi ne-a adus cu veselie la limanul Sfintei Învieri. Să-I mulţumim

Domnului, că am săvârşit calea postului, cu osârdie, cu râvnă fierbinte şi

cu nevoinţă de fapte bune. Să-I mulţumim Domnului, că celor sârguitori

le dă cu prisosinţă cununile şi plăţile cele vrednice de lucrul lor, iar celor

mai neputincioşi le împărtăşeşte iertarea, ca un milostiv şi de oameni

iubitor.

Fără răstignire nu există înviere

Mulţi oameni ai zilelor noastre, deşi au trecut 2000 de ani de la

Învierea Domnului Iisus Hristos, încă nu sunt pregătiţi pentru Înviere şi

chiar o nesocotesc pentru că nici nu o înţeleg. Ar trebui să ştie că pentru

a învia trebuie mai întâi să mori, să treci prin chinuri, să suferi. În moarte

îşi are „rădăcinile“ învierea. Sămânţa învierii noastre germinează în

bobul răstignirii noastre, căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel:

Bobul de grâu, de nu se va îngropa în pământ, nu va aduce roadă.

Acolo unde domnesc legile cărnii, ale suficienţei şi bunăstării, acolo

unde binele omenesc satură toate nevoile, unde totul se rezolvă prin

mintea şi priceperea omului, acolo unde omul se face pe sine izvor de

toată plinătatea, acolo, nu-i loc pentru Minunea Învierii. De ce? Pentru că

n-a avut loc Minunea Răstignirii, fără de care nimeni nu va învia. De

răstignire fug toţi, fugim şi noi. Evitând Răstignirea, evităm Învierea.

Întreaga societate astăzi, mai mult ca oricând, luptă din răsputeri

împotriva Răstignirii (deci împotriva Înviereii). În toate structurile, prin

toate metodele toţi refuzăm Crucea de dragul vieţii, uitând avertismentul

Mântuitorului: „Cel ce-şi iubeşte viaţa şi-o va pierde“. Toţi se feresc de

înviere prin răstignire, tineri şi bătrâni, părinţi şi copii, muncitori şi

intelectuali, savanţi şi politicieni etc.. Toţi se tem de Înviere, fiindcă

Învierea cere întâi chinuri, mucenicie, moarte. Nimeni nu şi-o mai

doreşte, n-o mai caută. Toţi îşi prepară „reţete de fericire“ pentru viitor.

Toţi fug de crucea ascezei şi suferinţei martirice, a lipsurilor şi nevoilor,

a sărăciei şi defăimărilor, fug de crucea încleştării cu necazurile lumii.

Învierea nu este a fricoşilor, nici a căldiceilor, ci a celor îndrăzneţi după

cum ne-a spus-o Însuşi Mântuitorul: „Îndrăzniţi, Eu am biruit

lumea“ (Ioan 16:33). Iar Sfântul Serafim de Sarov la întrebarea

ucenicului său Motovilov de ce nu sunt toţi oamenii sfinţi a răspuns aşa:

„Pentru că nu au îndrăzneală!“

Învierea tatălui necredincios

Sfânta Muceniţă Irina - fiica împăratului Liciniu

Numită iniţial Penelope, Sfânta primeşte prin

chemare îngerească numele Irina (5 mai). Acelaşi înger a

învăţat-o credinţa lui Hristos şi i-a spus că se vor mântui

multe suflete prin ea. A aflat prin aceeaşi voce

îngerească că va veni la dânsa Timotei, ucenicul

Sfântului Apostol Pavel şi o va boteza. Iar când acestea

s-au împlinit, ea zdrobeşte idolii necredinciosului şi

asupritorului ei părinte. Mâniat peste măsură, Liciniu îşi cercetează fiica,

poruncind apoi să fie dată să o calce caii. Unul dintre cai însă, în loc să-i

facă vreun rău, s-a repezit asupra tatălui său. L-a trântit la pământ şi l-a

omorât, fericind-o pe Sfânta Irina cu glas omenesc. Iar ea, îndată fiind

eliberată de legături, la rugămintea poporului a făcut rugăciune şi a înviat

pe tatăl său. Această minune dumnezeiască l-a făcut pe crudul împărat

Liciniu să creadă cu tărie în Mântuitorul Iisus Hristos împreună cu

împărăteasa şi cu alţi 3.000 de păgâni, să primească botezul creştin şi săşi

lase împărăţia. Şi-a petrecut restul zilelor în rugăciune şi umilinţă chiar

în turnul zidit pentru cuvioasa sa fiică. Propovăduindu-L pe Hristos şi

săvârşind minuni, Sfânta Irina a adus câteva mii de suflete pe calea vieţii

veşnice.

Învierea scamatorului prefăcut mort

Cuviosul Iacob din Nisibe

Cuviosul Iacob (13 ianuarie), născut şi crescut în marea cetate a

Nisibei mesopotamiene, a iubit din copilărie viaţa paşnică şi a ales

liniştea munţilor şi lipsurile pustiului spre a-L slăvi pe Creatorul tuturor.

Prin asprele sale nevoinţe a devenit văzător cu duhul şi făcător de

minuni, căci mult iubeşte Domnul pe ai Săi cuvioşi. A fost pus apoi în

dregătoria de episcop, schimbându-şi petrecerea vieţii singuratice cu

zumzetul neobosit al cetăţii, însă nu şi-a schimbat nici haina, nici hrana,

nici rânduiala vieţii. Dimpotrivă, ostenelile sale erau mai mari, căci prin

post, prin culcare pe jos şi-a mărit grija pentru cei sărmani, pentru

văduve, pentru cei năpăstuiţi, ajutându-i pe toţi şi îndemnându-i la bine.

Într-o vreme, mergând Sfântul Iacob printr-un sat, a întâlnit în cale

nişte săraci, care-i cerură milostenie pentru un mort, care se afla zăcând

acolo chiar în drum. Dar ei minţeau, căci mortul era numai prefăcut

pentru ca lor să le fie mai uşor să ceară milostenia. Arhiereul le-a dat şi

s-a rugat pentru cel mort, să i se ierte păcatele şi să fie şi el aşezat în

rândul drepţilor. Pe urmă episcopul a plecat. Dar, când mincinoşii vrură

să scoale pe cel ce se prefăcuse mort, au constatat că el zăcea cu adevărat

fără viaţă. Văzând că se adeverise minciuna lor, au alergat după omul cel

sfânt şi, căzându-i la picioare, şi-au mărturisit păcatul, arătând că din

nevoie şi sărăcie l-au săvârşit. Episcopul Iacob cel bun la suflet le-a

ascultat plângerea şi, înălţând o rugăciune caldă lui Dumnezeu, a adus

iarăşi sufletul în acel trup mort, mustrând prin aceasta mai vârtos pe cei

mincinoşi, decât dacă i-ar fi asuprit în alt fel.

La zece ani şi-a înviat mama

Sfântul Mucenic Neofit

Fiu de părinţi binecredincioşi din Niceea Bitiniei lui Diocleţian,

Sfântul Neofit (21 Ianuarie) s-a arătat din pruncie plin de darul lui

Dumnezeu, săvârşind mai multe minuni în folosul semenilor. Când

ieşeau copiii de la şcoală, fericit, micul Neofit lua cu sine pe cei mai

săraci cu care învăţa şi le dădea hrana sa. El rămânea totdeauna flămând,

săturându-se cu dragostea şi purtarea de grijă a Mântuitorului Hristos.

Însoţea colegii de învăţătură la poarta dinspre răsărit a şcolii, unde se afla

un zid de piatră, şi acolo, după ce însemna zidul cu semnul crucii, îl

lovea cu piatra şi scotea apă, ca odinioară Moise. Dădea astfel copiilor să

bea. Aşa făcea în fiecare zi, rugându-şi colegii să nu dezvăluie părinţilor

taina aceasta. Mama sa, Florentina, care era foarte iubitoare de

Dumnezeu, a primit prin somn o vedenie care i-a descoperit minunatele

fapte ale fiului ei. După ce s-a trezit, a rugat pe Dumnezeu să-i arate mai

cu încredinţare despre Neofit. Ca răspuns a văzut zburând din cer un

porumbel alb, strălucind ca o lumină orbitoare. Porumbelul s-a aşezat pe

patul lui Neofit şi a vorbit către el cu glas omenesc: Sunt trimis de la

Mântuitorul ca să-ţi păzesc patul tău cel curat. Auzind acestea,

Florentina, de mare spaimă, a căzut la pământ şi a murit. S-a adunat

atunci o mare mulţime de oameni, mirându-se de o astfel de întâmplare.

Venind acasă Teodor, bărbatul Florentinei, şi-a găsit soţia moartă şi a

început a plânge, sfâşiindu-şi veşmintele după el de atâta durere. Atunci,

copilul Neofit s-a apropiat de tatăl său spunându-i cu glas blând: „De ce

te întristezi, tată, că maica mea nu a murit, ci doarme...“ Mergând cu

tatăl îndurerat, Neofit a luat de mână pe maica sa şi i-a zis: „Scoală-te,

maica mea, că ai dormit destul!“ Atunci Florentina, s-a sculat ca din

somn şi îmbrăţişându-şi copilul l-a sărutat. Toţi cei de faţă s-au minunat

şi au preamărit pe Dumnezeu. Mulţi au crezut şi s-au botezat, crezând în

Domnul nostru Iisus Hristos.

„Hristos a înviat! Adevărat a înviat!“

În perioada de timp de la Înviere şi până la Înălţare creştinii când se

întâlnesc folosesc salutul mărturisitor: „Hristos a înviat! Adevărat a

înviat!“ Uneori la salutul „Hristos a înviat!“ primesc răspunsul „Bună

ziua!“ Dar la salutul: „Hristos a înviat!“ cineva a dat răspunsul ateu

„Dar ce, L-ai văzut tu?“. Nu L-am văzut, dar cred acest lucru cu toată

fiinţa mea, cred în Înviere pentru autoritatea celor care L-au văzut înviat

şi au mărturisit: Sfinţii Apostoli, ucenicii, femeile mironosiţe, ostaşii care

au zăcut ca morţi, străpunşi de lumina Învierii, nenumăraţii mucenici

care în clipa morţii lor martirice, au avut viziunea lui Iisus cel înviat.

Nici dumneavoastră nu aţi văzut Polul Nord, dar nu vă îndoiţi de

existenţa lui, pentru autoritatea celor care v-au informat. Nu l-aţi văzut

nici pe Eminescu, Creangă, Coşbuc sau Caragiale, dar credeţi că sunt

operele lor pentru autoritatea profesorilor care vorbesc despre ei.Când

spunem „Hristos a înviat!“ sau răspundem „Adevărat a înviat!“, atunci

Hristos înviază (în mod virtual) şi în sufletele noastre de creştini.

Când cade sărbătoarea Sfintelor Paşti?

Diferitele concepţii cu privire la data serbării Paştelui au dus la

serioase discuţii între adepţii anumitor practici, care uneori puteau

provoca adevărate rupturi în rândul bisericii. O primă uniformizare a

datei serbării Paştelui a încercat să introducă, pentru întreaga lume

creştină, Sinodul I Ecumenic (desfăşurat la Niceea, în anul 325, din

iniţiativa Sfântului împărat Constantin cel Mare), care a decis: „Paştele

se va serba întotdeauna Duminica. Această Duminică va fi cea

imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară

(pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată

data Paştelui creştin). Când 14 Nisan (aprilie) sau prima lună plină de

după echinocţiul de primăvara cade Duminica, Paştele va fi serbat

Duminica următoare, pentru a nu fi în acelaşi timp cu Paştele

iudeilor, dar nici înaintea acestuia“.

Sinodul de la Niceea a mai stabilit că data Paştelui din fiecare an

va fi calculată din timp, de Patriarhia din Alexandria (oraş din Egipt,

în care trăiau cei mai pricepuţi astronomi ai acelor timpuri), iar aceasta

o va comunica şi celorlalte biserici creştine.

Cum se serbează Sfintele Paşti în România?

În Bucovina, fetele se duc în noaptea de Înviere în clopotniţă şi

spală limba clopotului cu apă neîncepută. Cu această apă se spală pe faţă

în zorii zilei de Paşti ca să fie frumoase tot anul şi aşa cum aleargă

oamenii la Înviere când se trag clopotele la Biserică, aşa să alerge şi

feciorii la ele.

În zona Câmpulung Moldovenesc, datina se deosebeşte prin

complexitatea simbolurilor, a credinţei în puterea miraculoasă a

rugăciunii de binecuvântare a bucatelor. În zorii zilei de Duminică,

credincioşii ies în curtea Sfintei Biserici, se aşează în formă de cerc,

purtând lumânări aprinse în mână, în aşteptarea preotului care va sfinţi şi

va binecuvânta bucatele din coşul pascal. În faţa fiecărui gospodar este

pregătit un astfel de coş, după orânduiala

strămoşilor. În coşul acoperit cu un şervet ţesut cu

model specific zonei sunt aşezate, pe o farfurie,

simbolurile bucuriei pentru tot anul: seminţe de mac

(ce vor fi aruncate în râu pentru a alunga seceta),

zahăr (ce va fi păstrat pentru a aduce belşug), sare (folosită de câte ori

vitele vor fi bolnave), făină (pentru ca rodul grâului să fie bogat), ceapă

şi usturoi (cu rol de protecţie împotriva insectelor). Deasupra acestei

farfurii se aşează pasca, şunca, brânza, ouăle roşii, dar şi ouăle

încondeiate, bani, flori, peşte afumat, sfeclă roşie cu hrean, şi prăjituri.

După sfinţirea acestui coş pascal, ritualul de Paşti se continuă în familie.

În părţile Sibiului, există obiceiul ca de Paşti să fie împodobit un

pom (un arbust) asemănător cu cel de Crăciun. Singura deosebire constă

în faptul că în locul globurilor se agaţă ouă vopsite (golite de conţinutul

lor). Pomul poate fi aşezat într-o vază frumoasă şi farmecul sărbătorii

sporeşte cu o podoabă de acest fel.

La Călăraşi, la slujba de Înviere, credincioşii aduc în coşul pascal,

pentru binecuvântare, ouă roşii, cozonoc şi cocoşi albi. Cocoşii sunt

crescuţi anume pentru împlinirea acestei tradiţii. Ei vestesc miezul

nopţii: datina din străbuni spune că, atunci când cocoşii cântă, Hristos a

înviat! Cel mai bucuros este gospodarul al cărui cocoş cântă primul. Este

un semn că, în anul respectiv, în casa lui va fi belşug. După slujbă,

cocoşii sunt dăruiţi oamenilor săraci . Pe lângă datina coşului pascal, se

mai păstrează câteva obiceiuri deosebite: ele vestesc întâmpinarea

Paştelui cu bucurie şi dragoste pentru semeni.

În Maramureş, zona Lăpuşului se păstrează o foarte frumoasă

datină. Dimineaţa, în prima zi de Paşti, copiii (până la vârsta de 9 ani)

merg la prieteni şi la vecini să le anunţe Învierea Domnului. Gazda

dăruieşte fiecărui urător un ou roşu. La plecare, copiii mulţumesc pentru

dar şi urează gospodarilor „Sărbători fericite“. La această sărbătoare,

pragul casei trebuie trecut mai întâi de un băiat, pentru ca în acea

gospodărie să nu fie discordie tot restul anului.

În Argeş, printre dulciurile pregătite de Sfintele Paşti se numără

covrigii cu ou (numiţi aşa pentru că în compoziţia lor se adaugă multe

ouă, 10-15 ouă la 1 kilogram de făină). Fiecare gospodar se străduieşte

să pregătească o astfel de delicatesă, care este şi simbolul belşugului.

În Banat, la micul dejun din prima zi de Paşti, se practică tradiţia

tămâierii bucatelor. Apoi, fiecare mesean primeşte vin şi pâine sfinţite.

În meniul acestei mese festive se include ciolanul de porc fiert, ouă albe

şi mâncăruri tradiţionale, după acestea se continuă masa cu friptură de

miel.

În Ţara Moţilor, în noaptea de Paşti se ia toaca de la Sfânta

Biserică, se duce în cimitir şi este păzită de feciori. Iar dacă nu au păzit-o

bine şi a fost furată, sunt pedepsiţi ca a doua zi să dea un ospăţ, adică

mâncăruri şi băuturi din care se înfruptă atât „hoţii“, cât şi „păgubaşii“.

Dacă aceia care au încercat să fure toaca nu au reuşit, atunci ei vor fi cei

care vor plăti ospăţul.

Pe valea Crişului Alb, la Almăş, toată suflarea comunei se adună

în curtea Sfintei Biserici. Femeile şi fetele din localitate se gătesc în

straie de sărbătoare şi vin în curtea Bisericii unde vopsesc şi

„împestriţesc“ (încondeiază) ouă. Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Vopsirea ouălor folosind culori naturale

O mai veche tradiţie românească, păstrată şi acum, cere

gospodinelor să vopsească ouăle folosind culori naturale. Astfel, ele fac

ouă galbene şi portocalii, fierbându-le cu coji de nucă sau foi de ceapă,

roşii - cu felii de sfeclă, castanii - cu frunze de nuc, verzui - cu spanac şi

chiar albastre - cu foi de varză roşie!

Ouăle roşii şi pasca

Unul dintre cele mai semnificative simboluri pascale sunt ouăle

roşii, a căror culoare aminteşte de sângele lui Iisus, care a curs pe cruce

pentru mântuirea omenirii. Legenda spune că, la răstignirea lui Hristos,

Fecioara Maria a pus un coş cu ouă sub cruce, ca să-i îmbuneze pe

soldaţii care Îl păzeau, iar acestea au fost înroşite de Sângele

Mântuitorului. De asemenea, gospodinele creştine coc, o singură dată pe

an, de Sfintele Paşti, pasca. Aceasta are o forma rotundă, pentru că se

crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Având la mijloc o cruce,

pasca este împodobită pe margini cu aluat împletit. După tradiţie, în

familiile creştine se mănâncă în zilele de Paşti carne de miel. Mielul Îl

simbolizează chiar pe Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, care s-a jertfit

pentru păcatele lumii şi a murit pe cruce ca un miel nevinovat.

Alte obiceiuri de Paşti în ţările Europei

Şi în ţările creştine europene există multe obiceiuri de Paşti.

În Anglia, se obişnuieşte ca de Paşti să se dăruiască ouă foarte mari

de ciocolată.

În Bulgaria, pictarea ouălor este o îndeletnicire a călugăriţelor din

mănăstiri.

În Elveţia sunt zone în care există credinţa că ouăle de Paşti sunt

făcute de cuci sau chiar de iepuraşi. De aceea, copiii pregătesc din

primele flori de primăvară câte un cuib în care acestea să fie depuse.

În Olanda, părinţii vopsesc ouă verzi, pe care le ascund în iarbă, iar

copiii le caută.

În Suedia se ornează ouăle cu desene hazlii şi cu versuri în rime,

care se citesc cu glas tare, înainte de a le mânca.

În Ungaria, ouăle sunt vopsite în roşu sau galben, iar pe ele se

desenează apoi diferite motive ornamentale, cele mai întâlnite fiind cele

ce reprezintă stoguri de fân, case, fântâni cu cumpănă şi femei cu coşuri

în mâini.

„Felicitări kitsch“ şi timbre poştale iconiţă

Alături de tradiţionalele felicitări, de Paşti, se strecoară şi „felicitări

kitsch“ aşa cum se poate constata din imaginile alăturate.

Nu prea înţelegem ce legătură este între iepuraş şi un Paşti

fericit (imaginea din dreapta) sau cum poate un iepuraş să

ne aducă tot ceea ce ne lipseşte când noi ştim că: „Toată

darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este,

pogorându-se de la tine Părintele luminilor“ (Iacov

1:17), cu alte cuvinte, toate le primim de la Bunul Dumnezeu. Felicitarea

din partea stângă, imaginea lui Hristos printre nori, nu este altceva decât

o „icoană kitsch“ şi deoarece s-a adăugat şi textul:

„Un Paşte fericit, dragii mei“,

a rezultat o „felicitare

kitsch“. Timbre cu Învierea

lui Hristos sau Maica

Domnului cu Pruncul

(imaginea din partea dreaptă)

se pot vedea uneori lipite pe scrisori. După ce este citit conţinutul

scrisorii respective poate că mulţi dintre cititori le aruncă la gunoi. Odată

cu ele aruncă şi aceste iconiţe timbru şi astfel Îl mâniem pe Dumnezeu.

Să nu uităm că Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Nu vă amăgiţi,

Dumnezeu nu se lasă batjocorit; căci ceea ce va semăna omul aceea

va şi secera“ (Galateni 6:7).

Sfintele Paşti să fie nu doar în casă, ci şi în suflet

Cu ocazia sărbătorii Sfintelor Paşti, prin purtarea de grijă a lui

Dumnezeu, în fiecare casă, pe masă se găseşte o bucăţică mai mare sau

mai mică de carne de miel, câteva ouă roşii, prăjituri şi un pahar cu vin.

Aşa trebuie să fie şi minunat lucru este. Dar oare este de ajuns că am luat

Sfinte Paşti? Nu, nu este deajuns. Mulţi oameni consideră că dacă au luat

Sfinte Paşti sunt în rânduială. Este bine să nu confundăm Sfintele Paşti

(pâine stropită cu vin şi sfinţită) cu Sfânta

Împărtăşanie (care este chiar Trupul şi Sângele

Domnului nostru Iisus Hristos). Aşadar, este

bucurie deplină în suflete numai atunci când

creştinii au ţinut Postul Sfintelor Paşti, s-au

spovedit şi s-au împărtăşit. Numai în această stare

sufletească putem spune că Hristos înviază (în mod

virtual) şi în sufletele noastre. Pentru a dovedi că suntem adevăraţi

creştini trebuie să ne separăm de cei ce se foiesc de colo-colo prin Sfânta

Biserică sau stau de vorbă în grupuri şi să participăm cu toată evlavia la

Sfânta Liturghie în noaptea Sfintelor Paşti.

Iubiţi credincioşi,

Sfintele Paşti sau Sărbătoarea Învierii Domnului este cea mai mare

sărbătoare a creştinilor. Înfăţişându-se înaintea Sfinţilor Apostoli,

Mântuitorul ni S-a înfăţişat totodată şi nouă tuturor. Învierea Sa este

dovada vieţii veşnice şi vestirea vieţii veşnice a întregii omeniri. Prin

Învierea Sa, El a îndreptăţit nădejdea oamenilor în nemurire. Prin

învierea Sa, El a desfiinţat frica de moarte din inimile celor credincioşi.

Învierea Lui este începutul unei zile noi şi strălucite în istoria omenirii.

Învierea Lui este pacea şi tăria noastră şi învierea sufletelor noastre câtă

vreme noi suntem încă în trup. Învierea Lui alungă de la noi orice

nedumerire, apăsare ori tristeţe. Învierea Lui seamănă în sufletele noastre

liniştea, curajul şi buna voire. Învierea Lui ne îndeamnă şi ne întăreşte

spre lucrarea bună, atât trupească cât şi sufletească. Învierea Lui

luminează fiecare lucrare bună a noastră cu lumina nădejdii în

Dumnezeul Cel Viu, Care numără lucrările noastre, le măsoară şi le

păzeşte pentru ziua Înfricoşatei Judecăţi. Învierea Lui este o lumină mare

care împrăştie întunericul îndoielilor, ignoranţei şi disperării noastre

cugetând la viaţa după moarte. Creştinismul este bucurie şi pace

sufletească în Duhul Sfânt, este religia Învierii. Cuvântul de întâmpinare

al Domnului de după Înviere a fost „Bucuraţi-vă!“. După Înălţarea la

cer apostolii şi ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare“. Pe

Muntele Tabor apostolii Îl rugau pe Mântuitorul să rămână acolo: „Bine

este nouă să fim aici, înveşniceşte Doamne, clipa aceasta să nu mai

coborâm în lumea mizeră!

Cultul ortodox este centrat pe Înviere. La slujba Utreniei cântăm

„Învierea lui Hristos“. În fiecare Duminică celebrăm Învierea.Viaţa nu

se încheie la mormânt. Pentru adevăratul creştin viaţa începe odată cu

moartea. Mormântul nu este un sfârşit, ci doar o staţie spre Împărăţia cea

veşnică.

Se spune că un împărat a chemat la sine pe cei mai învăţaţi

oameni din vremea sa şi le-a poruncit să adune toate

descoperirile din toate vremurile şi să le aducă la el. După 10 ani

au venit învăţaţii aceia însoţiţi de 250 de cămile pe spatele

cărora erau puse aproape 5000 de cărţi. Împăratul le-a spus :

„Sunt prea multe cărţi, vreau să-mi aduceţi mai puţine, căci

nimeni nu are timp într-o viaţă de om să le citească pe toate“.

Învăţaţii au plecat şi s-au întors după 20 de ani cu 50 de cămile

încărcate cu cărţi. Împăratul le-a spus: „Sunt prea multe, vreau

mai puţine“. După alţi 10 ani, la împărat a venit un singur

învăţat care avea cu sine o singură carte. Împăratul l-a întrebat

pe învăţatul care mai rămăsese în viaţă: „Ei bine, şi ce scrie în

cartea aceasta?“ Învăţatul i-a spus: „Aici scrie un singur lucru:

Omul se naşte, trăieşte şi moare!“ Împăratul a spus: „Nu se

poate atât de puţin! Cum adică se naşte, trăieşte şi moare şi nici

măcar nu cunoaşte scopul vieţii sale pământeşti? Nu ştie de ce

trăieşte? Eu cred că fiecare om are o „carte a vieţii“ în care sunt

scrise absolut toate faptele lui, bune şi rele. Cu fiecare an de viaţă

care trece începe a se scrie o nouă filă din această carte“.

Răspunsul care l-ar fi mulţumit pe împărat era acesta: „Omul

trăieşte să-şi mântuiască sufletul, iar după moarte urmează

învierea“.

La slujba Utreniei se cântă în Biserică: „Învierea lui Hristos

văzând“. Nu se cântă: „Învierea lui Hristos crezând“. Aşadar, Duhul

Sfânt ne îndeamnă să zicem „Învierea lui Hristos văzând“, ca şi cum am

fi văzut ceea ce n-am văzut, fiindcă acum 2000 de ani a înviat Hristos şi

nici atunci nimeni nu L-a văzut când a înviat. Aşadar, Paştile este ziua

cea de bucurie a Învierii lui Hristos şi pricina a toată veselia şi dulceaţa şi

de aceea să zicem aşa: Iisuse, Cel ce nu ai oprit a se zugrăvi prea

cinstitul Tău chip, dă-ne şi nouă a avea pururea în suflete chipul

învierii Tale. Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele

noastre (Acatistul Sfintei Învieri a Domnului).

Considerat cea mai mare sărbătoare creştină, Paştile este celebrarea

Învierii lui Iisus Hristos, întemeietorul religiei creştine, născut la

Betleem, din Fecioara Maria. Botezat la 30 de ani de Sfântul Ioan

Botezătorul şi prezentat mulţimii drept Mesia, Hristos şi-a ales 12

ucenici şi, vreme de trei ani, şi-a predicat învăţătura în Galileea şi în

Iudeea. S-a întors apoi în Ierusalim, unde a trebuit să înfrunte mânia

fariseilor (cultul mozaic) şi arhiereilor, care îi contestau dumnezeirea.

Fiind trădat de Iuda, Hristos a fost adus la judecată în faţa regelui Irod, a

marilor preoţi iudei Anna şi Caiafa, a Sinedriului, în faţa procuratorului

Pilat, care L-au condamnat la moarte pentru blasfemia de a-şi fi spus Fiul

lui Dumnezeu. A fost răstignit pe vârful colinei Golgota, între doi tâlhari,

după ce şi-a cărat Crucea în spate. Înmormântat, Iisus Hristos a înviat

după trei zile şi s-a ridicat la cer după alte 40 de zile. După cuvântul

Sfântului Isidor Pelusiotul: „Dacă dorim învierea trebuie să facem

tot ce duce spre ea“.

Închinându-ne Sfintei Învieri a Mântuitorului nostru, să zicem din

tot sufletul acest tropar:

„Când Te-ai pogorât la moarte, Cel ce eşti Viaţa

cea fără de moarte, atunci iadul ai omorât cu

strălucirea Dumnezeirii; iar când ai înviat pe cei

morţi din cele de dedesubt, toate puterile cereşti

au strigat: Dătătorule de viaţă, Hristoase

Dumnezeul nostru, slavă Ţie!“

Slavă, cinste şi închinăciune de la toată suflarea se cuvine

Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii

vecilor. Amin!

BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 2004; Ceaslov, E.I.B.M., Bucureşti, 1992;

Pr.Prof. Dr. Ene Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura Diecezana,

Caransebeş,2001; Anca-Maria Vacariu, Colinde, Editura Candy,1998; Protos. Nicodim Măndiţă,

Viaţa Maicii Domnului, Editura Agapis, 2002; Petre Râşcanu, Istoria românilor, 1855;

http:/www. danion vasile.ro.html/despre Crăciun; tradiţii/roîyahoo.com. mail;Cornel Dragoş,

Roxana Mihalache, Oameni care au înviat d

Pagini

sâmbătă, 30 aprilie 2016

SFINTELE PASTE!.avi

Şi-n seara asta, Doamne-ţi bat la uşă

DESPRE SFINTELE PAŞTI