Ai păcătuit? Nu-ţi cer nimic altceva decât aceasta: intră în biserică şi spune-I cu pocăinţă lui Dumnezeu: "Am păcătuit".
citat din Sfântul Ioan Gură de Aur
La Sfântul Munte Athos, în
chilia Sfântului Ioanichie de la Schitul
Pantelimon, trăia părintele Iosif. Într-o
zi, părintele a vrut să schimbe
o scândură putredă din podeaua chiliei
sale. După ce a scos scândura
putredă şi a luat măsura cuvenită, a tăiat scândura şi s-a dus s-o aşeze.
Însă când a pus-o la locul ei, a văzut că era mai mare. A mai tăiat
atunci din ea şi s-a dus iar s-o aşeze. Însă acum a văzut că era mai
mică decât trebuia.
Părintele Iosif era tâmplar de meserie. A măsurat pentru a doua
oară, cu multă precizie, a tăiat cu atenţie altă scândură şi s-a dus s-o
aşeze. Dar ce ciudat! Scândura era din nou mai mare. A tăiat-o şi s-a
pregătit s-o bată în cuie. Însă acum o tăiase mai mică decât trebuia. La
fel a făcut încă de două ori, până ce s-a înfuriat
tare şi a strigat: Du-te
la naiba! Ce ai satană? Ce să-ţi fac să te potriveşti? De patru ori te-am
măsurat şi te-am tăiat. Acum ce naiba ai de
nu te potriveşti?
Sărmanul călugăr, în loc să spună rugăciuni şi să ceară ajutor de la
Dumnezeu, a ales să rostească numele diavolului, care
n-a întârziat să
apară. Acesta asemenea prilejuri aşteaptă. A apărut aşadar în faţa lui,
în toată urâciunea chipului său şi i-a zis: M-ai strigat,
părinte? Ce se
întâmplă? Ai nevoie de ceva? Am venit să te ajut. Părintele Iosif şi-a
făcut semnul crucii înfricoşat, a lăsat scândura şi a alergat la duhovnic
să se spovedească. Şi-a revenit cu greu
pentru că rămăsese în el o
oarecare privire în gol, ca pedeapsă pentru că-l chemase pe diavol.
Este lucru ştiut că diavolul îl face pe om să se înfurie şi, în mânia
lui să înjure şi să hulească. Numele diavolului nu
trebuie să-l folosim
nici măcar în glumă.
Despre blesteme
Mare lucru este ca omul să aibă binecuvântarea lui
Dumnezeu, ne
spune Cuviosul Paisie Aghioritul. Tot ceea ce are binecuvântarea lui
Dumnezeu stă în picioare. Iar tot ceea ce nu are
binecuvântarea nu stă
în picioare. Nedreptatea este mare păcat. Toate păcatele au
circumstanţe atenuante, nedreptatea nu are, atrage
urgia lui
Dumnezeu. Înfricoşător lucru!
De pildă, cineva adună avere cu nedreptate.
Omul acela şi copiii
lui trăiesc puţină vreme ca nişte boieri, dar după aceea, toate pe care
le-au adunat le dau la doctori. Rar, la foarte puţini oameni se întâmplă
ca bolile, falimentările, să fie o încercare de la
Dumnezeu. Aceştia vor
avea plată multă. În acest caz, de
obicei, după aceea devin mai bogaţi,
ca dreptul Iov. Dar şi la mulţi care nu au reuşită este şi din cauza
aceasta: au făcut nedreptate.
Blestemul prinde atunci când este la mijloc nedreptatea. Când nu
este nedreptate, atunci blestemul se întoarece la cel ce l-a rostit. Cel ce
primeşte blestemul se chinuieşte în viaţa aceasta. Iar cel ce a
blestemat
se chinuieşte şi în viaţa aceasta şi în cealaltă, pentru că va fi pedepsit
de Dumnezeu ca un ucigaş, dacă nu se va pocăi şi spovedi. Pentru că,
să zicem, poate cineva să te necăjească, însă tu, cu blestemul ce-l
arunci asupra lui, este ca şi cum ai lua
pistolul şi l-ai omorî. Cu ce
drept faci asta? Orice ţi-ar fi făcut celălalt nu ai dreptul să-l omori. Ca
să ajungă să blesteme cineva, înseamnă că are răutate, atunci când o
spune cu patimă, cu înverşunare.
Mitropolitul Antonie Plămădeală ne relatează un caz: „M-a
supărat oarecare, mi-a
spus cineva. Şi m-am pus la citi psaltiri“.
În popor există credinţa că citirea Psaltirii, ca
pravilă la vreme de
necaz, sau la împrejurare de duşmănie, duce la lămurirea situaţiei.
Uneori se citeşte şi cu gând să-l pedepsească Dumnezeu pe cel ce
pricinuit necazul. Iar unii mai împietriţi la inimă citesc Psaltirea
dorind moartea celui pus la rugăciuni. Aceasta este o
mentalitate
păgână, anticreştină, rea. Se întâmplă însă în asemenea cazuri că celui
ce face astfel de rugăciuni, răul dorit se întoarce
chiar împotriva sa.
Cel care mi-a relatat o astfel de situaţie, mi-a mărturisit: După ce am
citit de câteva ori psaltirea, necazurile mi s-au înmulţit. Citisem cu
gând rău. Ca pe o vrăjitorie. Abia după ce m-am spovedit mi s-a
luminat cugetul şi mi-a venit liniştea. M-am împăcat cu cel căruia îi
voisem răul.
În Molitfelnic sunt consemnate moliftele Sfântului Vasile cel
Mare care se citesc numai de către arhiereu sau de către preot. Sfânta
Biserică Ortodoxă nu îngăduie ca mireanul să se substituie
preotului şi
să îndrăznească să citească molitfele Sfântului
Vasile cel Mare, ci
numai preotului slujitor al Altarului care este întărit prin hirotonie.
Credinciosul mirean are destule arme ca să se apere de diavol: Sfânta
Cruce,
smerenia, rugăciunea,
postul, aghiasma, spovedania etc.
„Suie-te, pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!“
Elisei era un bărbat cu suflet blând şi binevoitor, dar că putea fi şi
sever se vede limpede din atitudinea sa când, în drum spre Betel, a
fost batjocorit de nişte tineri, lumeşti ce ieşiseră din cetate. Aceşti
tineri auziseră despre înălţarea Sfântului
Ilie şi făceau din acest
eveniment solemn subiectul batjocurilor spunând lui Elisei: „Suie-te,
pleşuvule! Suie-te, pleşuvule!“ La auzul cuvintelor
batjocoritoare,
proorocul s-a întors şi a rostit un blestem asupra lor. Judecata
teribilă
care a urmat a fost de la Dumnezeu: „Atunci au ieşit doi urşi
din
pădure şi
au sfâşiat 42 din aceşti copii“ (2 Regi 2:23-24). Dacă
Elisei ar fi îngăduit ca batjocura să treacă neobservată, el ar fi fost mai
departe batjocorit şi înjosit de gloată, iar misiunea lui de a
îndruma şi
de a salva ar fi fost zădărnicită. Această singură manifestare de
severitate teribilă a fost suficientă să impună respect faţă de el pentru
întreaga lui viaţă. Timp de încă 50 de ani, el a
intrat şi a ieşit pe poarta
Betelului, încoace şi încolo prin ţară, din cetate în cetate,
trecând prin
mulţimi de tineri trândavi, grosolani şi desfrânaţi, dar nici unul
nu şi-a
mai bătut joc de el şi n-a mai vorbit cu uşurătate despre calitatea
lui de
profet al lui Dumnezeu.
„Nu
este nimic mai primejdios decât să nu-l ierţi pe vrăjmaş;
nu
este nimic mai primejdios decât să te răzbuni împotriva lui“
(Sfântul Ioan Gură de Aur).
„Scrie-ţi binefacerile
primite pe aramă, iar jignirile pe apă“
(Sfântul Isidor pelusiotul).
„Şi a iubit
blestemul şi va veni asupra lui; şi n-a voit
binecuvântarea şi se va depărta
de la el. Şi s-a îmbrăcat cu
blestemul
ca şi
cu o haină şi a întrat ca apa înlăuntrul lui şi
ca
untdelemnul
în oasele lui“ (Psalm 108:16-17).
Acolo
unde este duşmănie şi
răutate, nu poate fi nici post nici
sărbătoare. Cine
nu are numele de iubitor de pace, acela nu poate
avea
nici numele de fiu al lui Dumnezeu (Fericitul Augustin).
Rămâi oaie şi
vei birui pe lupi.
Să luăm aminte că Hristos cel înviat, ca
un Atotputernic asupra
morţii, nu s-a îngrijit să se răzbune pe cei care L-au
torturat şi L-au
răstignit ci, lăsându-i pe aceştia în ale lor, Se grăbeşte să-i întâlnească
şi să-i întărească pe prietenii Lui cei
înspăimântaţi. Astăzi ca şi
pururea, El Cel Atotbun şi Blând, nu Se grăbeşte să Se răzbune pe cei
ce nu cred în El, ci Se grăbeşte în ajutorul celor
care cred pururea în
El.
Dacă cineva păcătuieşte împotriva mea şi acelei persoane îi
pare
rău pentru ce a făcut, Dumnezeu o iartă. Dacă eu refuz să o iert, vă
puteţi imagina cât de oribil este acest lucru înaintea lui
Dumnezeu?
Dumnezeu nu e obligat să ierte acea persoană. Ea a păcătuit împotriva
lui Dumnezeu, dar Dumnezeu n-a păcătuit împotriva nimănui,
niciodată. Şi iată-mă pe mine - un păcătos care refuză să ierte alţi
păcătoşi, în timp ce Dumnezeu,
care este fără păcat, e gata să îi ierte.
V-aţi oprit vreodată să vă gândiţi cât de răi putem fi atunci când
refuzăm să iertăm o persoană pe care Dumnezeu a
iertat-o?
Să nu vezi, să nu auzi!
Un Părinte stareţ, atunci când era
întrebat ce să faci când te supără
sau te irită cineva, spunea aşa: Să nu vezi, să nu auzi! Prin acestea
îndemna să ne îndreptăm atenţia spre noi înşine, să începem cu noi, în
noi să vedem cauza slăbiciunii duhovniceşti. Părintele stareţ spunea că
nimic nu este mai rău decât mândria. Aceasta este mai rea
decât
desfrânarea şi iubirea de argint, căci prin ea îngerii luminoşi au căzut
devenind draci. Asemenea şi oamenii în mândria lor
se aseamănă
dracilor. A fost întrebat un drac de ce se teme, la care a răspuns: de
smerenie. Lui Dumnezeu îi este mai plăcută smerenia păcătosului
decât mândria dreptului. Mai zicea părintele că trebuie să ne plângem
păcatele, pentru că dacă sădim un copac şi nu-l udăm, se va usca.
Asemenea şi noi, la rânduiala de rugăciune trebuie să adăugăm
lacrimile.
Există o conştiinţă reală de
nevoia iertării în zilele noastre?
Din păcate astăzi în mulţi chiar botezaţi, poate chiar practicanţi în
mod ritual, a dispărut, a scăzut conştiinţa păcatului şi, prin urmare,
conştiinţa nevoii de a fi iertaţi. Dar aceasta are
repercusiuni sociale.
Cine nu gustă iertarea lui Dumnezeu în Taina Sfintei
Spovedanii prin
preotul duhovnic, acela cu greu poate ierta şi iată de ce societatea
noastră este atât de violentă. Însăşi Maica Domnului a
plâns, a suferit,
dar nu s-a manifestat ca păgânii, nici n-a blestemat pe răstignitori.
Cine i-a dat această tărie? Această tărie i-a dat-o credinţa sfântă că din
Jertfa Fiului său răsare mântuirea întregii
lumi. Şi noi suntem datori să
răbdăm dreapta mânie a lui Dumnezeu, când apasă greu peste noi. Şi
atunci noi ce mai putem zice?
Foloasele şi vredniciile iertării
Gândiţi-vă la toate greşelile de care aveţi a da socoteală - şi, mai
ales, să uitaţi nedreptăţile săvârşite de alţii vouă, iertaţi pe cei care vau
jignit, ca să aveţi dreptul ca înşivă să fiţi iertaţi - şi să câştigaţi,
astfel, o uşurare a necazurilor voastre. Grecii, fără vreo mare nădejde,
dădură adesea, cu privire la acestea, dovezi de
înţelepciune. Şi voi,
care trebuie până la urmă, să părăsiţi lumea aceasta, cu atât
de măreţe
nădejdi, nu veţi face-o, - sau staţi în cumpănă? Ceea ce se rezolvă de
la sine, nu vă arogaţi şi respectaţi astfel legea
dumnezeiască - şi, mai
degrabă, lăsaţi să vi se stingă patima fără răsplată pentru voi, în loc da
a merita o răsplată? Dacă lucrarea vremii şterge ranchiuna, de aici
nu
puteţi trage nici un folos. Veţi zice că aducerea aminte a
jignirii vă
înflăcărează mânia? Aduceţi-vă aminte de tot binele pe
care cel ce v-a
jignit a putut să-l săvârşească faţă de voi, cum şi de tot răul pe care laţi
făcut altora. V-a vorbit de rău, v-a acoperit de ruşine? Aduceţi-vă
aminte de ceea ce şi voi aţi zis de alţii. Aşa că, vă întreb, cum veţi căta
iertare, când voi n-o daţi altora? N-aţi zis nimic de rău? Dar aţi auzit
de atâtea ori mulţime de bârfe şi le-aţi primit şi aceasta este desigur o
vinovăţie. Vreţi să ştiţi ce mare bine este
uitarea jignirilor şi ce plăcut
este aceasta Domnului, mai presus de toate? El pedepseşte chiar pe cei
care se bucură de dreapta pedeapsă. Aşadar, nu se cade să călcăm în
picioare nici pe cei pedepsiţi de Dumnezeu şi nici pe cei care ne-au
jignit! Se arată aici duhul milei, ceea ce îi place lui
Dumnezeu mai
mult ca orice. Nimic nu hrăneşte mai bine mila, ca
iertarea jignirilor.
Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc
Doamne, dacă doreşti atât de mult să se iubească oamenii între ei,
să fie îndreptată cel puţin legea şi înainte de toate să fie învăţaţi un fel
mult mai mic de dragoste! Să înveţe mai întâi să iubească pe cel pe
care-l iubeşte, ca să ştie apoi să iubească şi pe cel pe care-l urăşte. Să
înveţe mai întâi să fie recunoscător faţă de binefăcător, ca să cunoască
apoi să fie recunoscător şi faţă de cel ce-i vatămă. Dar cum să
propovăduiască cineva să se iubească vrăjmaşii, când nu se iubesc
nici
prietenii şi abia se iubesc fraţii! Trebuie ca mai întâi
să se facă
oamenii oameni ca apoi să fie creştini. Să cunoască mai întâi pornirile
firii ca să înveţe apoi îndreptările credinţei. „Iubiţi pe duşmanii
voştri, faceţi
bine celor ce vă urăsc!“ Într-adevăr nici nu s-a auzit în
lume o învăţătură nici mai înaltă, nici mai nobilă. Învăţătură vrednică
de Dumnezeu - Omul care a dat-o şi vrednică de omul creştin care
trebuie să o pună în aplicare.
